Intrară din nou pe Calea Victoriei, în mijlocul aglomeraţiei. Mulţimea din jur alungă plictiseala lui Matei. Ochi necunoscuţi aruncau priviri scurte către el, stârnindu-i imaginaţia. Automobilul înainta încet, iar el prindea frânturi de discuţii şi se amuza punându-le cap la cap.
– La Cărăbuş, aseară, Constantin Tănase a fost...
– La Liga Naţiunilor, domnule, mă înţelegi? Cu domnul Titulescu al nostru la Liga Naţiunilor, unde...
– Zice că banca lui ar fi dat faliment...
– Îţi aminteşti când cu asasinatul din Japonia, cel în care ar fi trebuit să moară şi Charlie Chaplin, numai că...
– O a treia curbă de sacrificiu îţi garantez că nu va mai fi. Guvernul nu e prost, ştie că ar cădea. Să-i reduci omului de trei ori din salariu...
„La Cărăbuş, aseară, Constantin Tănase a fost la Liga Naţiunilor, cu domnul Titulescu al nostru, unde zice că banca lui ar fi dat faliment când cu asasinatul din Japonia, cel în care ar fi trebuit să moară şi Charlie Chaplin, numai că o a treia curbă de sacrificiu nu va mai fi”, îşi făuri Matei în gând propriul lui film, în care oameni şi evenimente se amestecau dimpreună, toate pentru joaca lui.
Automobilul înainta din ce în ce mai greu.
Eliza Moruzi Slătineanu îşi pierdea răbdarea. Nimic nu părea să meargă bine astăzi. Purta o brăţară victoriană cu şapte safire montate în şapte locaşuri filigranate, prinse unele de celelalte cu lănţişoare, pe care dimineaţă o pusese la mână în grabă, prinsă în iuţeala pregătirilor, numai pentru că era ton sur ton cu noua ei rochie albastră.
Uitase că brăţara îi fusese prea largă încă de când o cumpărase de la „Iosef Resch fiul”, de pe Calea Victoriei 52, bijutierul ei, şi că hotărâse cu acesta să o ducă înapoi, pentru potrivire pe mâna ei. Îşi amintise numai atunci când, urcând în grabă la volanul automobilului, ca să o ia înaintea lui Serghei, simţise brăţara dispărând cu totul de-a lungul braţului, sub mâneca voalată a rochiei.
Acum, cu automobilul oprit la fiecare pas din cauza mulţimii de pe Calea Victoriei, spaimele ei toate coborâră asupra brăţării. Scutură braţul cât să o simtă căzându-i frumos pe poignet, aşa cum o dorea. Când însă aşeză din nou mâinile pe volan, brăţara se strecură pe sub mânecă. Coborî dreapta de-a lungul coapsei şi nu o mai ridică. Cercetă cu vârfurile degetelor marginile brăţării. Era aşa de largă încât ar fi putut să o tragă în palmă, aşa încheiată cum era.
În faţă se putea vedea, în sfârşit, răscrucea Sărindarului. În ritmul acesta, drumul până acasă avea să mai dureze încă un ceas, ceea ce însemna că nu putea ajunge înapoi, la spital, înainte ca Luca să intre în operaţie.
Operaţie.
Cuvântul acesta aşezat alături de numele copilului ei o tulbură pentru întâia oară cu adevărat. Ca şi cum ar fi avut nevoie să se distanţeze ca să cuprindă cu gândul întraga situaţie. Panicată, apăsă claxonul prelung, într-un singur strigăt nesfârşit de ajutor. Încurajate de izbucnirea ei, alte câteva automobile din jur sloboziră claxoane pe felurite tonuri. Din faţă, din mijlocul pieţei Sărindarului, se auzi fluierul unui agent de circulaţie. Şirul de automobile se opri.
– Ce este, mamă? întrebă Matei, strecurându-şi umerii printre cele două scaune din faţă. De ce ne-a oprit?
Eliza îi aruncă o privire speriată. Uitase preţ de o clipă de Matei. Ce făcuse tot acest timp acolo, în spate? Cum putuse să fie atât de cuminte încât să uite de el? Îşi aminti de perele rămase în spital, la Didina. Aşezase din nou amândouă mâinile pe volan, aşa că brăţara alunecase iarăşi până aproape de cot, necăjind-o. Lacrimile îi împăienjeniră ochii şi Eliza scăpă un suspin care, în loc să-i uşureze junghiul din piept, mai mult i-l ascuţi, tăindu-i respiraţia. Matei îi puse palma mică pe braţ şi-i vorbi cu voce liniştitoare, cum văzuse pe tatăl lor făcând în astfel de momente:
– Lasă, mama, nu-i nimic.
– Para ta, Matei. Îmi pare rău, spuse Eliza, respirând precipitat, din ce în ce mai iute, precum copiii cei mici în pragul unei crize de plâns. Ştii că nu ne putem întoarce după para ta.
Matei căută o scăpare în privirile trecătorilor zăriţi pentru câte o clipă prin geamurile automobilului. Mama avea iar „un episod”. Ştia asta. Recunoştea toate semnele, numai că de data aceasta, nimeni nu mai avea să-l trimită pe el sus, în camera lui, astfel încât lumea să fie iarăşi întreagă, aşezată în rosturile ei fireşti, când va fi chemat înapoi.
De data aceasta trebuia să rezolve el totul. Nu avea să afle niciun ajutor de dincolo de geamurile automobilului. Cele două lumi, cea de afară şi cea de aici, din interiorul Mercedesului tatălui său, nu se puteau întâlni deocamdată.
– Probabil din nou vreun muscal a încurcat toată circulaţia cu calul lui. Agentul va face ordine şi ne va da drumul imediat, spuse Matei, amintindu-şi că primul lucru pe care-l făcea tata în astfel de clipe era să preia conducerea şi să-i spună mamei ce are de făcut. Când auzim din nou fluierul, pornim mai departe către casă. Strângem iute lucrurile lui Luca, anunţăm că vom mai întârzia şi ne întoarcem la spital.
– O să ajungem la timp? întrebă Eliza, ştergându-şi lacrimile de pe faţă.
– O să fie bine, spuse Matei, găsind răspunsurile în minte pe măsură ce rostea cuvintele. Tante Alice şi tante Didina sunt cu el. O să fie bine. Nu este singur.
– Şi brăţara? vru să mai ştie Eliza, descumpănindu-l pe Matei care o privi întrebător.
– Brăţara? Şi cu brăţara o să fie bine. Exact cum am stabilit, dădu el cel dintâi răspuns care-i veni în minte.
– Exact cum am stabilit, repetă mama după el, ca un copil cuminte. O ducem înapoi, la bijutier.
– Sigur, o ducem înapoi, la bijutier, se lumină Matei la faţă, înţelegând numai pe jumătate.
– Şi para ta?
– O luăm atunci când ajungem la Luca.
– O luăm atunci când ajungem la Luca. Este foarte bine aşa. Aşa facem.
Eliza Moruzi Slătineanu zâmbi fericită şi-şi sărută fiul cel mic pe frunte. Îi mângâie obrazul cu palma parfumată. Se simţi dintr-odată uşoară şi curată. Se gândi că aşa trebuie să se simtă, pesemne, un strat de margarete primăvara, după o ploaie caldă.
Şirul de automobile prinse din nou a înainta, şi curând trecură pe lângă un cal rănit, căzut la pământ. Câţiva birjari strânşi în jurul trăsurii prinse în accident încercau să scoată calul la margine, în afara drumului. Îl desfăcuseră din chingi şi împinseseră trăsura, ca să facă loc. Calul ridica din când în când capul de la pământ, şi Matei putu vedea cum coama îi şiroieşte de apa ploii adunate la marginea trotuarului.
Animalul fornăia obosit pe nări, slobozind aburi fierbinţi asupra gleznelor celor ce se străduiau să ajute. Apoi îşi lăsa din nou capul la pământ, clipind rar, ca după un somn greu. După numai doi-trei metri, automobilele se opriră din nou, aşezând de data aceasta pe Matei la numai o palmă de calul căzut la pământ.
Se priviră o clipă drept în ochi, apoi calul coborî pleoapele şi nu le mai ridică. Băiatul îl aşteptă, ţinându-şi respiraţia. Ochii lui se măreau pe măsură ce aşteptarea se prelungea. Nările animalului sloboziră un fir subţire de abur, şi copilul îşi lipi palmele amândouă de geam.
– O să fie bine, spuse el, agăţându-se cu nădejde de aburul firav de viaţă ieşit din nările calului.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
