Nu ştiu dacă norocul, meşteşugul sau arta pot declanşa o explozie de anvergura lansării lui Franz Mandy. Până în anul 1877 nu-l cunoştea nimeni, însă a fost suficient să imortalizeze trecerea victorioasei armate române pe sub Arcul de Triumf, în 8 octombrie 1878, pentru ca faima sa să rivalizeze cu a veteranilor Szathmari şi Duschek, chiar să o depăşească.
Se născuse la Budapesta, în 1848 după G.A. Tacid, în 1846 după istoricul Adrian Stan. Într-un interviu din preajma primului război mondial, marele avocat George Mandy era convins că unchiul său urmase cursuri universitare, chimia şi dreptul, dar, simţindu-se atras de pictură, se reprofilase ca diletant în acest domeniu, sfârşind prin a se orienta către fotografie, unde cunoştinţele de chimie puteau fi puse în slujba „frumosului”. De curând, istoricul Narcis Ispas mi-a oferit cu generozitate date suplimentare descoperite în arhive. Din nota domniei sale am aflat că tatăl fotografului se numea Leopold şi că în anul 1891 trăia în localitatea Czegled, că numele de fată al soţiei sale era Rosa Kun, că Johann (de ce nu Janos?) Mandy, fără specificaţia gradului de rudenie, domiciliat în Cluj, îl reprezenta într-o delicată problemă de succesiune ivită după decesul în 1905 al unui misterios Liszner Filip din Czegled, probabil rudă apropiată a mamei sale. Nu am specificat întâmplător nemenţionarea de către fotograf a gradului de rudenie ce-l lega de Johann Mandy. Era sau nu fratele lui? Nu numai că îi acordase încrederea maximă în demersurile succesiunii, dar, vreme de aproximativ cinci ani, între iunie 1877- ianuarie1883, proprietarul atelierului Mandy din Bucureşti figura când doar cu iniţiala “J” urmat de „& CO”, când cu această iniţială plus „& Fr.”, rareori cu numele „Frantz Mandy”.
În aceşti cinci ani, conform lui Tacid, care l-a ignorat pe „J”!, dar şi adresei de pe suportul fotografiilor, atelierul – preluat de la Franz Duschek-tatăl – se afla pe Podul Mogoşoaiei nr.21, în casa Hristodor. În anul 1882, când Franz Mandy şi-a construit casa de pe strada Câmpineanu (fostă Ştirbey Vodă) nr. 4, în vecinătatea Teatrului Naţional şi a casei Torok, „J. Mandy” se gândea deja la părăsirea definitivă a Bucureştilor, deci şi la ruperea asocierii. Este o presupunere argumentată de „cartoane” şi de „Anuarul României” pe 1883. Este de remarcat că, încă din 1879, dacă data de pe fotografie (astăzi nu-i mai ştiu cota) este corectă, „J. Mandy” îşi deschisese un atelier la Râmnicu-Vâlcea, apoi, pentru aproape un deceniu, va mai avea unul la Târgu Jiu şi, înaintea stabilirii la Cluj, la Braşov. Până în prezent nu am nicio dovadă că „J” este iniţiala lui Johann şi că persoana cu acest prenume era fratele său, cum am afirmat cândva. Vorbind la începutul acestui articol de începutul exploziv al carierei lui Franz Mandy făceam referire directă la nota lui Tacid, pe care o citez: „În timpul războiului (din 1877, n.n.) fu chemat să ia oarecari vederi, ca de pildă Baracele de la Cotroceni şi intră astfel în relaţiuni cu Curtea Domnească, care de-atunci nu-l mai părăsi, conferindu-i titlul de Fotograf al Curţii Domnesci încă din anul 1878”. În colecţia arhitectului Paul Miclescu am găsit trei fotografii fără autor ce reprezintă barăci în Cişmigiu, asemănătoare cu „vederile” de la Cotroceni. Cât priveşte noutăţile tehnice anunţate de Mandy în Anuare şi în presa bucureşteană, ele sunt numeroase, prezentate cu o emfază scuzată de calitatea ridicată a fotografiilor. În parte sunt enumerate şi de Tacid, prezentarea sa elogioasă culminând cu semnalarea introducerii „fotografiei în culori prin procedeul pigmentului” în anul 1896.
Relaţiile strânse cu Familia Regală, datorată calităţii excepţionale a fotografiilor, vor servi şi carierei nepotului său, George Mandy, absolvent a două clase la Liceul Sf. Sava şi a următoarelor două la Liceul Louis le Grand. La Paris a urmat cursuri de medicină, filologie şi drept, luându-şi doctoratul în Drept. Întors în România, tânărul Mandy a tradus din opera Carmen Sylvei şi a fost numit prin Înalt Decret Regal avocatul Majestăţii Sale Regina Elisabeta şi reprezentantul juridic în acţiunile ei umanitare, cum a fost, de exemplu, crearea Azilului şi Şcolii pentru orbi „Vatra Luminoasă”. Greu de crezut că, fără spatele asigurat de unchiul său, indiferent de capabilităţile native, oricât de ridicate ar fi fost ele, George A. Mandy ar fi ajuns vreodată în preajma Reginei. Aici trebuie spus că faima lui Franz Mandy depăşise frontierele Vechiului Regat, ajungând până la Paris. Domnul Ispas mi-a făcut cunoscut un document de cesiune între marele fotograf, consiliat de nepot, care locuia în aceeaşi casă şi Directorul Agenţiei Internaţionale Fotografice a Presei, Chusseau Flavens, act datat 1 octombrie 1906. Patru ani mai târziu, Franz Mandy va deceda, fiind înmormântat la cimitirul Filantropia. Parte din utilaje au fost licitate şi cumpărate de fotograful Ioan Voinescu. Atelierul a continuat sub patronajul soţiei, Rosa Mandy şi, ulterior, sub conducerea lui Etienne Lonyai, care va fonda „Asociaţia artiştilor fotografi din România”. Ceea ce frapează în perioada de după decesul artistului este faptul că ştampila cu semnătura lui Franz Mandy apare şi pe fotografii interbelice, fapt ce a produs uneori confuzii şi datări regretabile. În încheiere, ar mai fi de amintit că în anul 1901, la parterul casei Mandy, a funcţionat Berăria „Gambrinus” condusă de I.L. Caragiale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
