Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentaţie, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieşire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel şi ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?“.
„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărţile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.
Ortodoxia a avut, are şi va avea mereu întrebări şi răspunsuri. Ispitiri duhovniceşti…
Învierea Domnului constituie „kilometrul zero“ al calendarului liturgic creştin. În funcţie de data Paştilor, care fluctuează în sus şi în jos într-un interval de 35 de zile, se construieşte întreg edificiul anului bisericesc. De această dată depinde începutul Triodului (cele zece săptămâni dinaintea Învierii, care includ Postul Mare), tot de ea depinde Penticostarul (cele cincizeci de zile dintre Învierea Domnului şi Rusalii), ca şi începutul şi durata Octoihului (perioada de după Rusalii, până la următorul Triod; în cazul în care într-un an data Paştilor cade cel mai devreme posibil, iar în anul următor cel mai târziu posibil în cadrul intervalului de 35 de zile în care se încadrează data Învierii Domnului, Octoihul va avea numărul maxim de săptămâni; în cazul contrar, numărul minim). Tot de data Paştilor depinde şi lungimea postului sfinţilor Petru şi Pavel (care poate avea de la câteva zile până la trei săptămâni). Şi tot de data Învierii Domnului depinde succesiunea duminicilor din Octoih.
Dacă Învierea este atât de importantă pentru întreg calendarul liturgic, de ce nu i-a fost hotărâtă o dată fixă, precum zilei Naşterii Domnului sau atâtor altor mari sărbători creştine? Tocmai pentru că este importantă, atât de importantă încât durează 3 zile, ea trebuie să refacă, an de an, condiţiile din duminica anului 30 al erei creştine când a avut loc cea mai mare minune din istoria lumii şi cu cele mai importante urmări. Felul în care se calculează data Învierii a fost stabilit, spre a tranşa disputele de până atunci cu privire la computul pascal, de primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325.
Refacerea, an de an, a condiţiilor paştelui evreiesc (pesahul) din anul 30 este complicată de faptul că trebuie folosite două calendare: cel solar şi cel lunar, ale căror cicluri diferă. Conform hotărârii Sinodului de la Niceea, Paştele trebuie să fie sărbătorit duminica, pentru că duminică a fost ziua Învierii Domnului. Şi trebuie să fie o duminică cu lună plină, prima duminică cu lună plină de după echinocţiul de primăvară, pentru că aşa a fost în duminica Învierii din anul 30.
Dacă aceste prime trei condiţii spun ce coincidenţe trebuie calculate şi urmărite, a patra vine să hotărască ce coincidenţă trebuie evitată: duminica Învierii Domnului nu trebuie să fie simultană cu Paştele evreilor. Când 14 nisan (Pesahul) cade duminica şi intervine această suprapunere, Paştele creştin este împins în duminica următoare. Epistola circulară a împăratului Constantin către episcopi, de după Sinodul ecumenic, era foarte categorică: „Noi nu trebuie să avem nimic comun cu poporul iudeilor“, pentru că „şi-au pângărit mâinile cu cea mai mare dintre nelegiuiri“. Şi imediat venea şi o explicaţie circumstanţială: „Este în adevăr ruşinos pentru noi să-i auzim lăudându-se că, fără ei, noi n-am putea serba această sărbătoare“. Circulara se termina cu îndemnul: „Faceţi cunoscut fraţilor ceea ce s-a hotărât, serbaţi această preasfântă zi potrivit cu chipul ce s-a arătat“.
Hotărârea sinodului ecumenic din anul 325 este respectată atât de Biserica catolică, cât şi de Bisericile ortodoxe. Şi totuşi, data Paştilor diferă în Apusul şi în Răsăritul creştin. Cauza o constituie diferenţa de 13 zile dintre calendarul iulian (calendarul vechi, neîndreptat) în vigoare pe vremea primului Sinodul ecumenic de la Niceea, şi calendarul gregorian (calendarul nou, îndreptat) pe care Apusul l-a adoptat încă din 1582, iar o parte a Răsăritului ortodox (Biserica Rusă, Biserica Sârbă, unele mânăstiri de la Muntele Athos şi Patriarhia Ierusalimului) îl socotesc şi în prezent o erezie. În lumea ortodoxă care ţine stilul nou, intervine de aceea al patrulea element de care trebuie să se ţină seama în stabilirea datei anuale a Învierii: nevoia ca Bisericile ortodoxe să serbeze împreună, în pofida calendarelor care le despart, Învierea Domnului şi sărbătorile mobile care depind de ea (Floriile, Înălţarea, Cincizecimea). În acest sens, o conferinţă interortodoxă a hotărât, după primul război mondial, ca Bisericile care ţin calendarul nou (cum este cazul Bisericii Ortodoxe Române) să calculeze data Învierii după calendarul iulian. Altfel spus, să aplice Pascalia veche în calendarul nou. În felul acesta, s-a ajuns ca sărbătorile mobile ale anului bisericesc să fie celebrate odată de toţi ortodocşii, iar cele fixe la 13 zile distanţă. Altfel spus, ortodocşii prăznuiesc separat Naşterea Domnului, dar împreună Învierea Sa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
