Ziarul de Duminică

Descendenţi condamnaţi/ de Despina Skeletti‑Budişteanu

Descendenţi condamnaţi/ de Despina Skeletti‑Budişteanu

Autor: Ziarul de Duminica

04.04.2013, 23:38 1187

Despina Skeletti‑Budişteanu este fiica avocatului Radu Budişteanu, fost ministru al Cultelor şi Artelor în guvernele Ion Gigurtu şi G‑ral Ion Antonescu. În 1938, Radu Budişteanu este ales deputat, iar după două luni, când regele Carol al II‑lea instaurează dictatura regală, este arestat şi condamnat la 7 ani închisoare. În 1940, este graţiat de acelaşi rege şi numit ministru în Guvernul Gigurtu. În 1944, la instalarea noului regim socialist, este urmărit pentru a fi din nou arestat, dar reuşeşte, cutreierând prin ţară, să se ascundă timp de 4 ani. În 1948, este arestat şi reţinut 8 ani fără a fi judecat. În 1956, este judecat şi condamnat la 14 ani detenţie grea. Este eliberat în 1962.

Născută în 1930, la un pas de vremurile tulburi ce aveau să întoarcă întreaga societate cu susul în jos, Despina Skeletti‑Budişteanu a fost nevoită să‑şi încheie abrupt şi mult prea devreme o copilărie frumoasă şi să înceapă o viaţă care, deşi avea toate premizele să fie un vis, s‑a transformat într‑un coşmar. Instalarea comuniştilor la putere şi arestarea tatălui au adus cu ele un întreg cortegiu de nenorociri, de la nivelul micro al familiei până la nivelul macro al lumii din jur, pe care tânăra de atunci le înregistra, fizic, psihic şi mental, fără putinţă de a le înţelege, cu veşnica teamă a incertitudinii zilei de mâine, dar cu instinctul acerb al supravieţuirii. Promiscuitatea vieţuirii într‑o casă supraaglomerată, sărăcia şi mizeria de dincoace şi de dincolo de pragurile ei, munca istovitoare şi istovitoarea căutare a unui loc de muncă, incertitudinile şi nesiguranţa, violurile, şantajele şi bârfa, iată parametrii vieţuirii Despinei Skeletii‑Budişteanu în spaţiul românesc pe care tatăl ei îl iubise aşa de mult şi pe care a reuşit să‑l părăsească în 1972, refugiindu‑se în Germania. În acest tumult cenuşiu al vieţii, iubirea pentru Vlad Skeletti şi pentru Bogdan, copilul mult dorit, îşi aruncă sclipirea vindecătoare, iar în paginile cărţii unda vioaie a ludicului. 

În Descendenţi condamnaţi, Despina Skeletti‑Budişteanu îşi rememorează retrăindu‑şi viaţa de om menit să sufere pentru singura vină de a fi avut un tată care s‑a încăpăţânat să nu renunţe la propriile idei şi valori, în ciuda ameninţării negurii comuniste care avea să se aştearnă asupra tuturor.               

1947

- Ce faci, signorinella? Sărut mânuşiţele. Ia uite pe cine văd eu!

Ridic ochii din pământ. Aveam obiceiul să umblu privind pe jos. Prost obicei. Mai ales când eram grăbită ca acum, să duc acasă cele câteva lucruri de mâncare pe care le cumpărasem şi să mă duc apoi să mă plimb puţin.

- Ah, dumneata! În faţa mea, Vlad Skeletti. Într‑adevăr, nici eu nu mă aşteptam deloc să te revăd. Ce faci pe aici? Eu am o săptămână de vacanţă şi m‑am hotărât pe nepusă masă să plec la Buşteni. Am sosit ieri şi aş vrea să mă odihnesc puţin.

- Şi eu sunt într‑o scurtă să zicem vacanţă, dar hai, nu vrei să bem o cafea şi să stăm puţin de vorbă?

Ne punem amândoi pe râs. Cred că nu ştiam niciunul de ce râdeam aşa prosteşte. Mie îmi făcea mare plăcere să‑l văd. Într‑adevăr, mare plăcere.

Intrăm în cafenea, unde era lume foarte puţină la ora aceea.

- Spune ce ai mai făcut de când nu te‑am văzut. E mult, dar mi se pare ieri.

- Ce să‑ţi spun? În ultimul timp am învăţat foarte mult. Anul trecut, în iarnă, am urmat clasa a VI‑a de liceu la Pitar Moş. Nu ştiu dacă‑ţi mai aminteşti că sunt acolo. Un grup de cinci eleve ne‑am hotărât să facem o cerere la Ministerul Învăţământului ca să ne aprobe să dăm doi ani într‑unul. În vară, ne‑am pregătit în particular pentru materiile clasei a VII‑a şi acum tocmai am terminat examenele, iar în septembrie începem clasa a VIII‑a în curs normal, urmat de bacalaureat tot la Pitar Moş. A fost un tur de forţă, dar nu ştiu de ce am presentimentul că va fi din ce în ce mai greu pentru noi şi aş vrea să am măcar bacalaureatul în buzunar.

- Te felicit pentru acest efort şi pentru rezultatele  obţinute, dar nu fi atât de pesimistă, cu toate că ai puţină dreptate în ce spui. Şi eu am fost supus la grele încercări pentru că Ana Pauker, care e noua ministreasă la Externe, taie şi spânzură. A dat afară pe toţi funcţionarii, înalţi şi mai puţin înalţi din minister, a retras toţi ambasadorii şi tot corpul consular din străinătate şi‑şi instalează oamenii ei. Printre cei maziliţi sunt şi eu. Unii dintre colegii mei, care se aflau la diverse posturi în străinătate şi au avut posibilitatea să aranjeze să nu se mai întoarcă în ţară (Georges Rosetti la Paris, Radu Fortunescu la Roma şi alţii) au rămas acolo. Ce curaj şi ce pas formidabil în viaţă. Sigur că trebuie să şi poţi să‑l faci. Eu nu l‑aş fi lăsat niciodată pe tata singur aici. Dar, signorinella, hai să nu mai vorbim de lucruri aşa grave şi triste. Vezi ce zi frumoasă e? E făcută pentru noi doi. Să ştii că m‑am gândit de multe ori la dumneata, dar de fapt nu ştiam pe unde eşti. Unde stai aici? Eu am o cămăruţă undeva, simpatică, nu vrei să facem o plimbare? Tocmai am cumpărat nişte cacao, să intrăm la mine să facem o cacao.

***

 

- Hai să intrăm la mine. Stau chiar aici şi cacao putem face şi la mine. Şi de altfel tocmai am cumpărat câte ceva de mâncare.

Intrând, am adăugat ca pentru mine: şi sunt singură. Nu ştiam de ce mă simţeam foarte tulburată şi aveam chef de altceva decât de cele zilnice. Apoi, mi‑am dat seama că aveam poftă de el. Îmi plăcea grozav şi găseam că ne potrivim bine. Îmi plăcuse de când îl văzusem la Braşov, la 14 ani neîmpliniţi. Fineţea, distincţia, aerul nobil, aşezat şi foarte sigur peste o privire jucăuşă şi îndrăzneaţă m‑au cucerit de atunci. La o a doua întâlnire, fugitivă, la Yacht Club, unde juca tenis cu tatăl său, am văzut de unde îi veneau distincţia şi frumseţea. Iar în ziua aceea mi l‑a scos Dumnezeu în faţă, când tocmai încercam să‑mi alung din minte eforturile făcute în ultimul timp.

- La ce te gândeşti? m‑a întrebat ajutându‑mă să‑mi dezbrac jacheta. Dar nici n‑am apucat să scot un braţ din mânecă că, întorcându‑mă, mi‑a închis gura cu o lungă sărutare. Era atât de dorită şi atât de neaşteptată această sărutare, încât i‑am răspuns. Nu avusesem parte de aşa ceva până atunci. Nu ştiam ce e un sărut adevărat, dar în momentul acela nu‑mi păsa, îmi plăcea. Avusesem mereu prea mult de lucru, eram prea serioasă, prea cu gândul numai la ce se face şi la ce nu se face, la ce trebuie şi ce nu trebuie. Mi se părea că nu plac nimănui. Nu avusesem curtezani.

- Iar merg rotiţele în căpşorul ăsta delicios. Vino încoace, lasă gândurile, vino la mine în braţe, vino să te sărut, să te mângâi, să te privesc, să‑ţi spun cât te plac. De când o doresc şi de câte ori m‑am gândit la această clipă! Cât mi‑ai plăcut de când te‑am văzut prima oară! O cât mi‑ai plăcut! Eşti frumoasă, eşti raza ruptă din soare pe care am văzut‑o atunci la Braşov prima oară, iar acum eşti mai frumoasă, mai cuceritoare, mai fermecătoare.

Tot ascultându‑i vâltoarea de vorbe, m‑am lăsat legănată şi alintată, mângâiată şi sărutată şi în cele din urmă, luaţi amândoi de pasiunea momentului, parcă vrăjită, am ajuns să mă dezlănţui în braţele lui. Nu ştiu nici cum şi nici când. Eram îmbătată de el şi de moment. L‑am simţit deodată atât de aproape cum n‑aş fi crezut că pot fi două fiinţe. În clipa următoare, eram departe, departe, aruncată în văzduhuri, ajungeam în cer. Fiinţa lui întreagă mă chema din nou la el, aproape, aproape de tot. Ceea ce se întâmpla cu mine erau senzaţii probabil omeneşti, mi‑am zis deodată, când l‑am simţit ridicându‑se de lângă mine şi l‑am văzut deschizând larg geamul. Camera era chiar la picioarele Caraimanului şi patul în faţa crucii. Eram sub ea şi ea era în faţa mea. Desigur, aşa voia Dumnezeu, care acum ne binecuvânta şi care ne va ajuta. Zâmbeam. Eram în extaz şi aveam mare încredere. Totul mi se părea învăluit în lumini de aur şi de argint.

- Signorinella mea, amore, amore, mi‑a murmurat uşor la ureche. Ce zi de neuitat, ce clipe fantastice!

- Nu‑mi vine să cred, am şoptit. Lasă‑mă, te rog, puţin să încerc să mă trezesc din acest vis. Hai să bem o cacao.

***

 

- Am vrut să‑ţi spun că nu sunt în vacanţă, mi‑a mărturisit de parcă ar fi fost un păcat. Şi şi‑a luat un aer serios. Sunt aici pentru că am fost chemat la un birou pentru câteva traduceri de acte din italiană. Ştii, de când mi‑a dat un picior în lucru, eram prea serioasă, prea cu gândul numai la ce se face şi la ce nu se face, la ce trebuie şi ce nu trebuie. Mi se părea că nu plac nimănui. Nu avusesem curtezani.

- Iar merg rotiţele în căpşorul ăsta delicios. Vino încoace, lasă gândurile, vino la mine în braţe, vino să te sărut, să te mângâi, să te privesc, să‑ţi spun cât te plac. De când o doresc şi de câte ori m‑am gândit la această clipă! Cât mi‑ai plăcut de când te‑am văzut prima oară! O cât mi‑ai plăcut! Eşti frumoasă, eşti raza ruptă din soare pe care am văzut‑o atunci la Braşov prima oară, iar acum eşti mai frumoasă, mai cuceritoare, mai fermecătoare.

Tot ascultându‑i vâltoarea de vorbe, m‑am lăsat legănată şi alintată, mângâiată şi sărutată şi în cele din urmă, luaţi amândoi de pasiunea momentului, parcă vrăjită, am ajuns să mă dezlănţui în braţele lui. Nu ştiu nici cum şi nici când. Eram îmbătată de el şi de moment. L‑am simţit deodată atât de aproape cum n‑aş fi crezut că pot fi două fiinţe. În clipa următoare, eram departe, departe, aruncată în văzduhuri, ajungeam în cer. Fiinţa lui întreagă mă chema din nou la el, aproape, aproape de tot. Ceea ce se întâmpla cu mine erau senzaţii probabil omeneşti, mi‑am zis deodată, când l‑am simţit ridicându‑se de lângă mine şi l‑am văzut deschizând larg geamul. Camera era chiar la picioarele Caraimanului şi patul în faţa crucii. Eram sub ea şi ea era în faţa mea. Desigur, aşa voia Dumnezeu, care acum ne binecuvânta şi care ne va ajuta. Zâmbeam. Eram în extaz şi aveam mare încredere. Totul mi se părea învăluit în lumini de aur şi de argint.

- Signorinella mea, amore, amore, mi‑a murmurat uşor la ureche. Ce zi de neuitat, ce clipe fantastice!

- Nu‑mi vine să cred, am şoptit. Lasă‑mă, te rog, puţin să încerc să mă trezesc din acest vis. Hai să bem o cacao.

***

 

- Am vrut să‑ţi spun că nu sunt în vacanţă, mi‑a mărturisit de parcă ar fi fost un păcat. Şi şi‑a luat un aer serios. Sunt aici pentru că am fost chemat la un birou pentru câteva traduceri de acte din italiană. Ştii, de când mi‑a dat un picior în fund Ana Pauker, îmi caut mereu de lucru. Îmi mai vine câte ceva de la moşie, însă foarte puţin, dar să nu mai vorbim despre asta. Voiam să‑ţi spun doar că mâine dimineaţă voi pleca foarte curând ca să pot fi acolo la 7, când se deschide. Lucrez vreo două ore şi mă întorc. O să trec pe la mine să mă schimb, aşa că tu, amore, ai timp să dormi şi să încerci să te odihneşti.

Aerul serios nu l‑a ţinut mult şi, aprinzându‑şi o ţigară, a venit iar lângă mine şi a început să‑mi spună prostii ca să râd în continuare, pe motiv că‑i place râsul meu. Râzând eu aşa de toate tâmpeniile pe care mi le spunea, m‑am gândit că‑l voi face praf dacă‑i spun că am fost şi eu pe la moşii şi ştiu ce e aia.

- Ce fel de moşie ai, domnul meu, şi pe unde e plasată? Ştii, am fost şi eu la două moşii, cred că printre cele mai mari din ţară. Una este în Moldova pe lângă Botoşani, a lui Ion Goilav, soţul uneia dintre cele mai bune prietene ale mamei, Yolly născută Gărdescu. Se numeşte Cocoreni. Cealaltă este în Tutova, lângă Bârlad, a altei foarte bune prietene a mamei, Marie‑Jeanne Atanasovici, născută Ventura. Se numeşte Pogana.

- Vai ce viaţă lungă ai avut de‑ai ajuns la două moşii şi‑ai cunoscut viaţa de acolo!

- Hai, nu mai râde de mine. Să ştii că mi‑a plăcut foarte mult viaţa acolo şi mi s‑a părut foarte interesant şi special tot ce am văzut. La Goilav, nu aveam decât vreo 6 ani când m‑am dus prima oară cu părinţii, într‑o vară, cu maşina. Drumul de la Bucureşti la Botoşani a fost plin de aventuri, deoarece maşina tatei fiind decapotabilă am ajuns la destinaţie sub formă de manechine înfăşurate în valuri mai mult sau mai puţin subţiri de praf, care au avut darul să ne camufleze aşa de bine că nu ne‑a recunoscut nimeni. În afara unei pene de cauciuc cu schimbare foarte anevoioasă a roţii în plină arşiţă, a camuflării până peste cap în praf şi a unei pene de motor care l‑a transformat pe tata în Omul Negru care venea seara să ne sperie când nu eram cuminţi, restul a decurs probabil normal, căci am ajuns totuşi în ograda moşiei, înconjuraţi de câini mai mari şi mai mici, de ţărăncuţe şi de fraţii lor care au făcut aşa o zarvă că au adus la faţa locului o grămadă de curioşi, de la conacul de sus şi de la conacul de jos. În fine, după această debarcare în pompă, am reuşit să ajungem în camerele noastre, care ne aşteptau curate, proaspete, luminoase şi parcă cu zâmbetul pe buze. După ce ne‑am spălat şi l‑am cunoscut pe stăpânul locurilor, Ion Goilav, care arunca din capul mesei deţinut cu mândrie cu boţul de mămăligă fierbinte direct în farfuriile cu lapte ale comesenilor, îndemnându‑i cu voce puternică să se înfrupte din roadele pământului moldovean, şi pe iubita lui soţie Yolly, care ciripea întruna lângă el, încurajându‑l să facă prostii şi şotii la această masă abundentă la care nu ştiam din ce bunătăţi să gustăm mai întâi, am trecut în grădină, la umbra copacilor seculari, unde se lua cafeaua, iar copiii aveau dreptul la câte un borcan cu dulceaţă, pe care o savurau retrăgându‑se şi ei undeva, mai departe de „cei mari”. În afară de noi doi, mai erau nişte copii, dar nu mai ţin minte cine erau, doi băieţi mari şi frumoşi, nepoţii lui moş Ion.

- Da, desigur, mergeam şi eu la moşia lor şi erau într‑adevăr doi tineri ca mine. De unul mi‑aduc bine aminte, era Răzvan Goilav. Pe unde o mai fi oare? Se putea să nu‑ţi aduci aminte de nişte băieţi frumoşi!

- Da, nu mai râde. Mai apoi, în anii când tata a fost închis prima oară, Şerban şi‑a petrecut acolo vacanţele trei ani la rând. Era o moşie splendidă şi o viaţă tot aşa. Pe mine m‑a invitat tanti Marie‑Jeanne la ea, la Pogana. Ea avea un băiat cu trei ani mai mic ca mine, Vladi, şi ne jucam foarte bine împreună. Şi acolo este o moşie foarte mare. În fiecare după‑amiază, pe o căldură groaznică, toată lumea trebuia să doarmă. Ferestrele mari deschise erau acoperite cu perdele subţiri, albe, care încercau să ţină pavăză căldurii, dar care reuşeau mai mult să ne ferească de tot felul de bondari şi muşte ce se repezeau de afară spre răcoarea din interior, prinzându‑se însă în ochiurile mărunte ale perdelelor şi rămânând agăţate să bâzâie ca nebunele. La Pogana, am reuşit să călăresc şi să fac curse cu Vladi. Eu pe bihuncă şi el cu caleaşca. Atelajele erau atât de diferite şi toate erau la dispoziţia noastră; nu aveam decât să ne alegem ce dorim. Mai era şi un docar, celelalte nu‑mi mai amintesc cum se numeau. Eu adoram bihunca, mai rapidă decât caleaşca şi docarul. Era ca un sul lung de 2‑3 metri, pus pe 4 roţi, la care se înhăma un cal. Se stătea călare pe el ca pe cal, dar fără şa. La început, până am învăţat să le conducem, mergea cu noi câte un vizitiu care ne‑a arătat meşteşugul. Când l‑am stăpânit, au început să ne lase singuri, ceea ce era o mare victorie. Răpuşi de foame, când ajungeam la masă, începea să ne curgă direct în farfurii – dintr‑un aparat foarte modern instalat pe masă, în care se vărsaseră în prealabil câţiva litri de lapte şi pe al cărui buton apăsa tanti Marie‑Jeanne –, pe un orificiu smântână, pe altul unt, pe altul brânză. Mămăliga fumegândă care aştepta pe masă era însoţită de nişte ochiuri sosite exact când trebuia. După această orgie, reuşeam cu greu să mai înghiţim vreun picior de pasăre friptă, mai ales că ştiam că înainte de a merge la culcare ne aştepta borcanul cu dulceaţă proaspătă. Apusurile pe care le‑am văzut acolo sunt de neuitat. Soarele apunea după un şir de coline joase, aruncând pe măsură ce cobora razele lui aurii peste lanurile de grâu şi păpuşoi ce se întindeau cât vedeai cu ochii, transformându‑le nuanţele de la auriu până la cel mai discret galben cenuşiu.

- Cam aşa este şi la noi. Zic la noi, pentru că moşia a intrat direct în proprietatea mea, fiindcă mama a murit când eu aveam un an, iar tata, fiind ofiţer, nu avea dreptul să moştenească zestrea mamei, însă a fost administrată de un frate al mamei, moş Nicu. Bunicul meu Jean Mavrocordat, pe care l‑am iubit foarte mult, a avut o moşie de 1400 de ha pe care a lăsat‑o celor 7 copii ai lui: Georges (care are doi urmaşi, o fată şi un băiat), Nicu (fără urmaşi), mama (un singur copil – eu), sora ei măritată Dombrowski (două fete şi un băiat), Titea (fără copii) Alexandru (un copil din flori, recunoscut – Alexandru) şi Mona (măritată Ghica, Lalu – fără copii), născută dintr‑o a doua căsătorie a bunicului. Conacul familiei este la Dângeni unde am venit aproape toţi pe lume. Ramura familiei noastre Mavrocordat se trage din prinţul Mavrocordat venit din Grecia să domnească în Ţările Româneşti. De fapt, au fost doi fraţi, unul a domnit în Ţara Românească şi unul în Moldova, dar astea le ştii desigur. Şi pentru că‑ţi vorbesc de familia Mavrocordat, vreau să‑ţi spun câte ceva şi despre familia Skeletti. Celălalt bunic al meu, Scarlat Skeletti, a fost general de armată. Este şi o carte în biblioteca noastră scrisă de el. A avut doi fraţi: Nicu, care a fost poet şi a făcut parte din Junimea, şi Alexandru, compozitor. Voiam să‑ţi povestesc numai cum, în tinereţe, bunicul, proaspăt militar căutându‑şi soţie, a ajuns într‑o familie moldovenească unde auzise că sunt trei fete. Culmea este că nu i‑au plăcut fetele, ci s‑a simţit atras de tânăra lor guvernantă franceză. S‑a îndrăgostit de ea şi a luat‑o de nevastă. Aşa se face că mama lui papà era din Nancy şi că i‑a făcut iubitului ei soţ 7 copii. Băieţi au fost toţi, în afară de unul, militari ajunşi în grade înalte până la generali, numai unul a fost magistrat. Sora cea mai mare a fost tante Adine, cea care a înlocuit‑o pe mama mea şi care m‑a crescut. Viaţa a fost minunată şi la noi la moşie. Tata fiind militar, în copilărie am trăit mult acolo, la bunicul. Când regele Ferdinand l‑a numit aghiotantul lui, s‑a instalat la Bucureşti şi am început să stau mai mult cu el, dar numai după ce tante Adine s‑a mutat cu noi şi s‑a putut ocupa de mine. Moşia mea se numeşte Iacobeni şi se află lângă moşia Dângeni a bunicului, tot lângă Botoşani. De altfel, suntem vecini cu o serie de moşii şi este obiceiul să mergem de la unii la alţii, aşa că nu suntem niciodată singuri. Casele sunt deschise, poţi să ajungi oriunde la orice oră şi eşti bine primit. Viaţa era foarte plăcută acolo, dar papà, în 1932, după moartea lui Ferdinand, a fost numit de regele Carol al II‑lea ataşat de legaţie la Roma, aşa că noi am părăsit ţara şi în 1940, când a fost obligată şi România să ia parte la cel de al Doilea Război Mondial, papà fiind militar, ne‑am întors în ţară. Eu mi‑am continuat studiile de drept începute la Roma şi apoi cursul pentru diplomaţie, intrând direct la Ministerul de Externe. Aşa că am fost nevoit să stau mult la Bucureşti şi n‑am mai putut să mă duc la moşie decât din când în când, ceea ce am regretat foarte mult. Şi eu îmi aduc aminte de clipe de neuitat. Când eram copil şi în fragedă tinereţe, când cei mari se retrăgeau după dejun în grădină, eu mă urcam într‑un copac – era copacul meu şi acolo îmi petreceam orele de după masă –, amuzându‑mă să‑i privesc pe cei de sub mine. Grădina era un parc mare cu copaci imenşi, iar copacul meu, fiind foarte stufos, mă ascundea complet, aşa că nimeni nu ştia unde sunt, în vreme ce eu îi admiram de acolo pe fraţii mamei, care veneau cu iubitele lor şi făceau sub copacul meu tot felul de prostii.

 

Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Vremea

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO