"Mă numesc Eliseo Diego. Sunt, de meserie, poet, adică un bietdiavol
căruia nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să se exprime înnişte
rânduri scurte, care se cheamă versuri. Şi fac asta nu dinvanitate, nici din
dorinţa de străluci şi nici cine mai ştie de ce, ci doar dinnevoie, fiindcă alt
remediu nu am, în afară de a a scrie acele lucruri care poartănumele de poeme."
Considerat adesea drept unul dintre cei mai mari poeţi de limbăspaniolă din a doua parte a secolului XX, Eliseo Diego se dovedeştea fi, dincolo de orice (şi oricâte) superlative critice, aşa cum elînsuşi s-a încăpăţânat să afirme în repetate rânduri, un artist alcuvântului. Şi chiar mai mult decât atât: un adevărat artizan alcuvântului, al cuvintelor limbii spaniole, pe care a reuşit s-oreaducă la o (aparentă, desigur, să nu cumva să ne lăsăm înşelaţi…)simplitate a expresiei, rar întâlnită printre diversele şinumeroasele -isme care au marcat veacul trecut.
Necunoscută, cu puţine excepţii, în România, ca, de altfel, şi înalte ţări, mai cu seamă europene, poezia cubaneză îşi dezvăluieîncă o dată, prin Eliseo Diego, marele potenţial şi mareacapacitate expresivă. Motivele pentru această ignorare a unuispaţiu poetic remarcabil sunt numeroase, poate că dintre ele celemai evidente, dar şi cele mai frecvente, fiind regretabila, însă,din păcate, constanta confuzie dintre domeniul poetic şi celpolitic al acestei ţări, ca şi permanenta invocare a unei aşa-zise"graniţe" a receptării, o graniţă existentă, desigur, numai înmintea celor care au învăţat să citească exclusiv prin grila delectură impusă de unul sau altul dintre "canoanele" occidentale lamodă. Aşa se face că, dincolo de câteva nume devenite de multcelebre, cum ar fi cel al lui José Marti sau, mai recent, cel allui Cintio Vitier, ca să ne oprim doar la aceste două exemple,care, şi ei, în paranteză fie spus, sunt mai mult citaţi decâtcitiţi, poezia cubaneză este un arhipelag necunoscut publiculuilarg la adevărata sa întindere şi altitudine lirică, ambele mereusurprinzătoare.
Eliseo Diego s-a născut în apropiere de Havana, iar la anii şilocurile în care şi-a petrecut primii ani de viaţă, scriitorul seva referi în termeni plini de căldură şi de nostalgie, mai cu seamăîn conferinţa-evocare din anul 1970, A traves de mi espejo, vorbindcu acel prilej despre un adevărat "paradis al copilăriei" care l-aajutat mereu, chiar şi numai din amintire, să meargă mai departe.Tot în acelaşi context, Diego consideră ca definitorie pentruviitoarea sa carieră literară călătoria făcută în Franţa, în1926.
Din 1936, el va fi membru în redacţiile câtorva reviste, alături dealte nume importante ale literaturii cubaneze, cum ar fi CintioVitier, împreună cu care iniţiază primele numere ale revistei Luz,sau José Lezama Lima, considerat conducătorul Grupului "Orígenes",ca şi al revistei cu acelaşi nume, care a marcat în mod definitivşi esenţial spaţiul cultural al acestei ţări o bună bucată detimp.
Între principalele sale volume, se cuvin remarcate En las oscurasmanos del olvido (1942), Divertimentos (1946), ambele de prozăpoetică, precum şi cele de versuri En la Calzada de Jesus del Monte(1949), Por los extranos pueblos (1958), El oscuro esplendor(1966), Los dias de tu vida (1977).
Opera lui Eliseo Diego a fost încununată, de-a lungul vremii, cunumeroase premii literare naţionale şi internaţionale, el devenindtrepat una dintre figurile de seamă ale liricii hispano-americane.În acest sens, la puţin timp după ce poetul a păşit pentrutotdeauna "en otro reino fragil"("într-o altă împărăţie fragilă"),aşa cum el însuşi spune într-un vers devenit celebru, Octavio Pazva afirma chiar că "moartea era singurul lucru care îi lipsea luiEliseo pentru a se transforma într-o legendă a poezieilatino-americane".
În versurile lui, totul se complică deşi rămâne aparent foartesimplu, deoarece poetul alege întotdeauna să pornească de lalucrurile cele mai comune, adesea chiar de la obiectele care îiumplu casa sau camera de lucru, pentru a ajunge la cea mai purămetafizică.
Iată, în acest sens, un exemplu, dintre numeroasele posibile: "N-afost glasul tău, ci doar ciocârlia,/ n-a fost ciocârlia, ci de-abiaun vis,/ sunetul numelui tău printre aştri/ […] Şi trebuie că eştitu, numai tu, tot ce-mi lipseşte".
Cititorul va avea, astfel, în faţă, un spaţiu creionat doar dinlinii de lumină sau umbră - sunt rare petele de culoare -, în caredomneşte o nostalgie aproape permanentă a trecutului, unde suntmulte amintiri de-abia evocate, pentru ca cititorul său ideal să-şipoată reconstrui singur, la nivelul lecturii mereu reluate,adevărata lume poetică prezentă în aceste versuri. În plus, omelancolie aparte cuprinde întotdeauna confesiunile lirice,deconcertând critica, doritoare să aplice textelor sale diferitegrile de lectură şi descoperind, cu surprindere, că lirica luiEliseo Diego le depăşeşte pe toate.
*) Eliseo Diego, Aquí he vivido, Ediciones Especiales, InstitutoCubano del Libro, 2000
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
