L-am cunoscut şi eu, vrând-nevrând (mai mult nevrând), pe plutonierul român. Vreme de nouă luni, cât a durat stagiul militar obligatoriu, am fost nevoit să interacţionez zi de zi cu acest specimen prevăzut cu câte două table pe fiecare umăr, ca să audă cum plouă – spuneam. Mai mult decât o persoană, plutonierul român era o stare de spirit (în absenţa oricărui spirit). O frunte îngustă, ascunsă sub o caschetă, o privire goală, nelocuită. Un personaj jalnic, căruia trebuia să-i dăm ascultare în numele misiunii sacre de „apărare a patriei şi a cuceririlor revoluţionare”.
Anii au trecut şi Armata română a fost reformată, stagiul militar obligatoriu a fost desfiinţat, lucrurile au fost re-poziţionate pe alte principii, pe alte reguli.
Recent, însă, spiritul lipsit de spirit al plutonierului român de odinioară mi s-a arătat din nou, ca un spectru sinistru. Iată cum:
Artistul plastic Marilena Murariu a semnat cu Ministerul Apărării Naţionale (prin Cercul Militar Naţional din Bucureşti) un contract pentru găzduirea unei expoziţii de pictură într-una dintre sălile CMN. După ce a semnat, a plătit şi suma care i-a fost solicitată pentru închirierea spaţiului de expoziţie.
Titlul expoziţiei este „Mulţumesc, maître Bosch!” (unde Bosch, spre ştiinţa plutonierului român, nu-i tot ăla care fabrică bujii).
Vernisajul trebuia să aibă loc luni, 16 noiembrie a.c. Vineri, 13 noiembrie, artista a fost notificată telefonic de către un plutonier culturnic al Cercului Militar Naţional că expoziţia a fost „interzisă”.
Spune artista: „Motivul invocat de Cercul Militar Naţional este halucinant pentru nivelul de gândire şi de cultură plastică din acest mileniu: «Armata nu face propagandă politică.» Adică arta mea a fost în mod abuziv anulată, socotită oficial, de o instituţie a statului român, ca fiind de propagandă.”
Fix ca în anii ’50. O fi având timpul „bucle”, cum spun fizicienii? O fi posibil să trăim întâmplări din trecut la timpul prezent? Au dispărut, cu adevărat, dinozaurii? Dar plutonierul român, cel cu câte două table atârnate de fiecare umăr, ca să audă cum plouă, o fi dispărut? Mie îmi pare că nu.
PS
Marilena Murariu şi-a ţinut totuşi promisiunea de a vernisa expoziţia „Mulţumesc, maître Bosch!” pe 16 noiembrie, dar la sediul Casei de Licitaţii GOLDART, care s-a oferit, spre cinstea ei, să o găzduiască în regim de urgenţă.
O excelentă cronică a expoziţiei Marilenei Murariu, semnată de Călin Hentea, puteţi citi în acest număr al Ziarului de duminică, la rubrica „Simeze” („Pictorul, istoria, curajul şi lustraţia”).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
