AVANPREMIERĂ

Dimiter

2 sep 2010 Ziarul Financiar

William Peter Blatty

Diavolul se întoarce! La aproape patruzeci de ani de la megasuccesul "Exorcistul", cel mai recent roman al lui William Peter Blatty explorează un alt iad: totalitarismul. Acţiunea romanului este plasată iniţial într-o sală de interogatoriu din Albania, unde gardienii torturează un individ acuzat de spionaj. Prizonierul reuşeşte să evadeze, iar anchetatorii îşi dau seama că nu era nimeni altul decât Paul Dimiter, "agentul din iad", despre care circula zvonul că l-ar fi omorât pe liderul nord-vietnamez Ho Şi Min. Scena se mută apoi într-un spital din Ierusalim, unde dr. Moses Mayo salvează vieţile oamenilor în timpul zilei şi dezbate texte din Sfânta Scriptură împreună cu un Hristos în vârstă de cinci ani în timpul nopţii. Între timp, doi bolnavi psihici pretind că sunt amândoi Iisus Hristos. Când unul dintre ei îl ucide pe celălalt, un ofiţer de poliţie vine să-l aresteze pe ucigaş şi astfel destinul doctorului şi al poliţistului se intersectează. Cei doi încearcă să desluşească o serie de morţi ciudate, explorându-şi totodată propriile vieţi şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare. Dezbaterile despre scrierile sfinte, despre rău, dragoste şi moarte continuă pe măsură ce întreaga poveste se îndreaptă spre un deznodământ exploziv şi cu totul surprinzător. Cititorii sunt atraşi într-un thriller emoţional şi psihologic cu temă religioasă, autorul ţesând abil în jurul lui Dimiter o dilemă cutremurătoare: este fiinţă umană sau diavol?
Deşi "Exorcistu"l a eclipsat toate celelalte scrieri ale lui Blatty, fanii genului şi autorul însuşi au aşteptat mult timp apariţia acestui roman, a cărui idee a încolţit în mintea creatorului lui în 1970, pe vremea când se documenta în Israel pentru "Exorcistul".
Lansat recent, în martie 2010, "Dimiter" a fascinat deja întreaga lume, iar aprecierile nu au întârziat să apară:
"Captivantă şi inteligentă, cartea este pe de o parte o poveste poliţistă, pe de alta, un thriller religios, în buna tradiţie a Numelui trandafirului" - Allan Folsom;
"Romanul lui Blatty este scris într-un ritm necruţător, care mai că îţi taie respiraţia, şi se termină într-un mod cu totul neaşteptat" - London Daily Thelegraph;
"O poveste despre răzbunare, căutare spirituală, pierderi şi dragoste, scrisă cu măiestrie" - Publishers Weekly.
Născut în 1928, la New York, William Peter Blatty a devenit cunoscut datorită romanelor sale şi scenariilor de film. Cea mai importantă scriere semnată W.P. Blatty rămâne şi astăzi romanul "Exorcistul", ecranizat în 1973, al cărui scenariu original a primit Premiul Academiei Americane de Film. Blatty nu este numai autorul unora dintre cele mai terifiante thrillere scrise vreodată, printre care se numără recentele "Elsewhere" (2009) şi "Crazy" (2010), ci şi, paradoxal, coscenarist al comediei "A Shot in the Dark" ("O împuşcătură în întuneric", 1964), avându-l în centru pe celebrul inspector Clouseau, dar şi al altor filme, precum "What Did You Do in the War, Daddy" ("Cum a fost la război, tăticule",1966), "Gunn" (1967) şi "Darling Lili" (1970).

[...]

În acea noapte, Vlora a dormit cu demonii.
Apoi, evenimentele au luat o întorsătură de-a dreptul năucitoare. În dimineaţa zilei de 3 aprilie, scurtându-şi vizita la tatăl bolnav, la chemarea urgentă şi imperativă a lui Vlora, un ofiţer medical al armatei chineze, înalt şi sfrijit, s-a întors din Beijing la Tirana. Era vorba despre maiorul Liu Ng Tsu, expert în interogarea sub hipnoză cu droguri, consilier la Securitatea Centrală. În zilele de 3 şi 4 aprilie, Vlora l-a pus la curent cu întreaga poveste şi l-a lăsat să studieze dosarul. În data de 5, a început acţiunea. Prizonierul, ţinut treaz vreme de treizeci şi şase de ore şi fără apă timp de douăzeci şi patru, a fost întins pe spate pe o targă pe rotile; a fost legat cu curele de piele şi dus într-o încăpere îngustă, cu faianţă albă. Foarte curată şi luminată puternic de lămpi chirurgicale montate pe tavan, era aşa-numita Cameră Magică. Aici se puteau juca feste peste feste. Întâi i-a fost injectat pentotal de sodiu. Apoi au început hipnoza şi vedeniile. "Mâna ta devine din ce în ce mai caldă", li se spunea, de obicei, subiecţilor recalcitranţi; asta pentru a-i convinge că intraseră în starea hipnotică şi că încercările ulterioare de împotrivire erau inutile, când, de fapt, mâna subiectului răspundea la curentul dintr-un aparat diatermic ascuns. Sau se invocau proiectoare holografice tainice: "Vezi zidul din faţa ta?" "Da." "Priveşte prin el. O să vezi trandafiri care plutesc în aer." Acestea erau jocurile. Când se terminau, se injecta metamfetamină, pentru a se induce o dorinţă irezistibilă de a rosti vorbe, idei şi amintiri, fără să-i lase subiectului timp să gândească; şi uneori ieşea la iveală, la sfârşitul sfârşitului, o chestie distrusă şi mâloasă numită adevăr.
- Hai, începe! Care e problema?
Obosit, nerăbdător şi extenuat, Vlora l-a privit consternat pe Tsu, care stătea în picioare în faţa lui, lângă targă. Când s-a aplecat să-i injecteze pentotalul, a ezitat inexplicabil: seringa a rămas în aer, iar el a încremenit, studiind chipul prizonierului.
Vlora era îngrijorat.
- Ce este? Ce s-a întâmplat?
Tsu a dat din cap, dar a rămas locului şi a spus:
- Nimic. S-a aplecat şi a făcut injecţia. Pentru o clipă, am avut impresia că l-am mai văzut undeva pe bărbatul acesta.
Un specialist în poligraf a intrat în încăpere. Scund şi de vârstă mijlocie, cu ochii aproape închişi, purta un costum jerpelit, cu trei numere mai mare, astfel că pantalonii aveau turul lăsat şi făceau cute.
- Am ajuns, a mârâit el în semn de salut. Ridicat de la micul dejun, posac şi nemulţumit, a desfăcut cu zgomot o masă şi un scaun de metal şi le-a aşezat lângă capătul tărgii. După ce şi-a montat poligraful pe masă, l-a legat pe prizonier la aparat, apoi s-a aşezat pe scaun, părând ofensat. Şi-a pus căştile pufnind şi a dat din cap în timp ce murmura cu tonul unui pacient suferind: Sunt gata.
- Dacă ne ajuţi măcar puţin, ai voie să bei asta. Tsu ţinea un pahar plin cu apă cu gheaţă lipit de obrazul prizonierului. Apă proaspătă de la un izvor, i-a spus prietenos prizonierului. Dacă te supui următoarei comenzi, ai voie să o bei. Ai înţeles? Nimic prea solicitant. Doar deschide ochii.
Vlora a dat din cap.
- N-o să meargă, a spus el. N-o să meargă.
Privind lung şi atent la chipul prizonierului, în mintea lui s-a născut o bănuială incredibilă şi înfiorătoare vizavi de enigma identităţii sale.
Prizonierul a deschis ochii.
Vlora s-a tras rapid înapoi de lângă targă.
Sprijinind capul prizonierului cu o mână, Tsu i-a dus apa la buze cu cealaltă.
- Doar o sorbitură acum, l-a prevenit el cu blândeţe. Apoi i-a făcut o promisiune şoptită: Mai târziu vei primi mai multă.
Prizonierul a vorbit.
- Mulţumesc, a spus el.
Vlora a tresărit uimit, iar Tsu a întâmpinat cu un zâmbet privirea lui nedumerită. Aşa începea seria de întâmplări care aveau să lase impresia că prizonierul urma să cedeze, o impresie care, la sfârşit, când toate cronicile Camerei Magice urmau să fie încheiate, avea să fie considerată iluzia cea mai incredibilă şi mai letală.
Toţi paşii de început erau parte din rutină: luminile au fost diminuate până la o pâlpâire fantomatică şi a început "hipnoza de şosea" obişnuită: aplicarea unui ritm constant şi repetitiv - în acest caz, un metronom luminos pe care prizonierul îl urmărea mişcându-se înainte şi înapoi. Acesta fusese întotdeauna foarte eficient pentru înfrânarea dorinţei de a scăpa de hipnoză şi de a păstra neştirbit liberul arbitru. Apoi au fost puse în practică jocurile preferate din acea cameră, iar când a fost convins că, în sfârşit, vraja îşi făcuse efectul, Tsu a injectat metamfetamină într-o doză mai mare decât cea necesară - 6,4 miligrame per kilogram de masă corporală - pentru nevroticii introvertiţi. Apoi, cu o voce obişnuită, imposibil de descris, şi cu un accent nordic fără greşeală, prizonierul nu doar că a vorbit, ci a şi răspuns la toate întrebările.
Pentru cei care îl prinseseră ar fi fost mai bine să nu fi făcut asta.
Sub interogatoriu, prizonierul şi-a susţinut afirmaţia că era Selca Decani, negustorul ambulant de brânză şi iubitul Mornei Altamori, explicând că, de fapt, nu murise, ci pur şi simplu dispăruse, fugise în Vest, iar documentele privind moartea sa fuseseră pură invenţie, cu scopul de-a proteja familia lui Decani de hărţuire din partea statului. Întoarcerea sa în Albania fusese determinată de teama morţii iminente a mamei sale bolnave. Aceasta era Povestea Numărul Unu.
Mai erau şi altele.
Agenţii inamici ai unei clase mai periculoase folosiseră droguri şi hipnoză în scopuri de apărare, cu ajutorul infamelor "blocuri de pentotal", iar subiectul, sub tortură sau interogat prin această metodă, repeta o poezie programată hipnotic. Dacă anchetatorii săi mergeau mai departe, ieşind la atac cu mai multe droguri şi cu repetate şedinţe de hipnoză, sub prima poveste putea apărea a doua, care, la fel ca prima, fusese născocită şi implantată. Se zvonea că un al treilea astfel de "bloc" fusese găsit doar într-un număr foarte rar de cazuri -, dacă nu chiar deloc. Astfel că totul părea să capete formă şi toate fricile şi bănuielile paranoice să fie confirmate atunci când, după o interogare mai profundă, povestea prizonierului s-a schimbat drastic. Chiar dacă păstra structura primeia, acum era diferită în moduri subtile, dar semnificative. De data aceasta, prizonierul a recunoscut că Selca Decani era, într-adevăr, mort, iar numele său adevărat era, de fapt, Sabri Melcani şi că fugise în Iugoslavia cu ani în urmă; de acolo se mutase în Grecia, ca să scape de acuzaţia de crimă care îi era adusă ca urmare a atacului său asupra unui duşman de moarte, însă, auzind că bărbatul pe care crezuse că l-a ucis îşi revenise şi hălăduia fericit, Melcani se simţise silit - "de conştiinţă", a spus el - să se întoarcă şi să încerce din nou. În esenţă, aceasta era Povestea Numărul Doi. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, situaţia nu ar fi fost prea tulburătoare; însă au apărut şi Povestea Trei, Povestea Patru şi Povestea Cinci, în timp ce Povestea Şase, spre furia şi consternarea totală a tuturor, era repetarea fidelă a Poveştii Numărul Unu, fapt ce prevestea - dacă prizonierul avea să reziste la injectări repetate cu droguri periculoase - un ciclu nesfârşit, care nu ducea la nici un rezultat. Ceea ce, după cum avea să se vadă, nu ar fi fost chiar cel mai îngrozitor lucru. Această onoare îi era rezervată poligrafului.
Aici se uneau toate poveştile prizonierului.
În această situaţie era dificil de ştiut încotro să te îndrepţi, astfel că hotărârea firească, implicită, spre marea uşurare a tuturor celor care-şi doreau ceva obişnuit, a fost abandonată direct şi imediat, în timp ce, disperat, Vlora a îmbrăţişat o tactică nouă, pe care nu avea însă puterea să o controleze. De la început până la sfârşit, scenariul a fost al lui Tsu.
A început foarte calm. De-a dreptul plăcut. Prizonierul a fost dus într-o încăpere confortabilă, unde, după ce a primit îngrijire medicală, timp de şapte zile a avut voie să facă baie, i s-au dat mâncare, băutură şi haine curate şi a fost lăsat să doarmă într-un pat pufos, fără să fie deranjat, până când se trezea singur. Între timp, maiorul Tsu dăduse ordine stricte ca nici o persoană care intra în contact cu prizonierul să nu vorbească în prezenţa lui, nici cu el, nici cu altcineva. În ziua a opta, o zi de luni, acţiunea s-a reluat. Prizonierul a fost escortat de patru gardieni înarmaţi în sala cu masa în formă de T, unde Vlora îl aştepta singur. Draperiile din catifea neagră de la ferestrele înalte de pe peretele dinspre est fuseseră trase, permiţând luminii soarelui să se răspândească în coloane fumurii şi să prindă în vârtejul razelor particule de praf. Prizonierul a fost aşezat lângă capătul îngust al mesei de către doi gardieni; apoi toţi au părăsit încăperea şi l-au lăsat singur la masa în formă de T, cu capul plecat şi cu mâinile încleştate în faţă, ca şi cum ar fi fost prinse în cătuşe invizibile. Din difuzoarele de pe perete se auzea încet muzică, iar ferestrele erau deschise, lăsând să pătrundă în încăpere zgomotul traficului din strada de dedesubt. Din când în când, răzbătea până sus ţipătul unui copil sau un râs prostesc.
- Aşa, a început Vlora pe un ton obişnuit. Mediile noi sunt uneori reconfortante, un tonic excelent; ne pot scoate din rutină, din şabloanele noastre de gândire. Apropo, stai jos dacă vrei. Fă-te comod! Serios. În fine, nu contează. Fă ce vrei. Îţi place muzica? Putem să o schimbăm. Să o schimb? E Strauss. Atunci o s-o lăsăm. Între timp, o să-ţi spun ce se întâmplă. Întâi, vrem să-ţi mulţumim pentru poveştile fascinante pe care ni le-ai spus. Şi eu sunt un iubitor şi un admirator al operelor imaginaţiei. Am tradus multe dintre ele în albaneză: Macbeth, Hamlet şi Othello ale lui Shakespeare, şi Lady Inger of Ostrat, de Ibsen, Don Quijote. Ţi se pare surprinzător? Da, am lucrat personal la ele, când eram profesor la facultate. Am primit Steaua Partizană. Eh, nu contează. Am vorbit cam mult. De ce simţim întotdeauna nevoia să ne justificăm în faţa tuturor străinilor pe care îi întâlnim? Ştii despre ce vorbesc? Probabil că nu. O să mă opresc. Să revenim la treburile noastre! Ascultă, o să-ţi spun la ce concluzie am ajuns. Bine? Vrem să avem cu tine alt gen de relaţie. Trebuie să recunoşti că aia veche a fost nesatisfăcătoare. Vlora a făcut un gest către masă, către locul unde era aşezat un coş închis la culoare, plin cu fructe proaspete. Ia o caisă, a spus el. E sezon.
În cameră şi-au făcut apariţia trei torţionari, nişte brute masive, printre care şi Zâmbăreţul, care i-a condus înăuntru. Ţinea o servietă de piele albastră strălucitoare într-o mână, iar cu cealaltă strângea braţul unui băiat de zece ani, cu un picior diform, îmbrăcat în costumul verde măsliniu al deţinuţilor. Mâinile băiatului fuseseră legate în faţă. Când a ajuns cam pe la jumătatea mesei, fiul lui Vlora l-a împins pe băiat până când acesta a intrat, sărind şi clipind des, într-un con de lumină.
- Aşa, acum suntem cu toţii aici, a început Vlora. Foarte bine, să nu mai pierdem timpul. Acest băiat este ţigan, deformat de la naştere. Pe lângă problema cu piciorul, are şi un braţ paralizat, stângul, care e amorţit, astfel că nu simte absolut deloc durerea. E şi retard mintal, tâmpit şi mut. Şi-a ucis părinţii în somn, o acţiune de înţeles, dar care nu era dreptul lui. Ai putea spune că i-ar fi mai bine mort. Însă nu-l vom omorî. Nu noi trebuie să-l judecăm. Chiar n-o să-i facem nimic. Soarta lui e în mâinile tale.
La semnalul lui Vlora, Zâmbăreţul a ridicat servieta pe masă, i-a desfăcut clapetele şi a scos din ea o pungă de plastic transparentă, pe fundul căreia se afla un şiret de piele. Ochii băiatului s-au dilatat de spaimă şi de uluire când punga i-a fost pusă pe cap. Vlora s-a uitat la ceas, ca şi când ar fi verificat cât timp mai avea până la următoarea întâlnire.
- Moartea prin sufocare este de-a dreptul oribilă, a spus el. Şi mai rău decât atât este să mori astfel de mai multe ori; din nou şi din nou, la nesfârşit. Până când îţi dezvălui numele adevărat şi misiunea, precum şi toate elementele necesare pentru a demonstra că spui adevărul, avem de gând să-l aducem pe băiatul ăsta în pragul morţii prin sufocare. Soarta lui e în mâinile tale. Însă nu te simţi presat. Îţi lăsăm la dispoziţie tot timpul de care ai nevoie. După cum am mai spus, ai suferit destul.
Un torţionar a strâns şiretul şi l-a înnodat. Altul l-a înconjurat pe băiat cu braţele şi l-a ţinut nemişcat, în raza conului de lumină, în vreme ce îşi răsucea capul cu ochii umflaţi de spaimă şi cu gura deschisă într-un ţipăt surd, timp în care prin difuzor se auzea ritmul Dunării albastre.
- E, într-adevăr, regretabil, a spus Vlora cu tristeţe în glas. Da, chiar este. Însă un pericol pentru mii de oameni cântăreşte mai greu decât durerea unuia. S-a ridicat, s-a îndreptat către o uşă şi a deschis-o. Veniţi! a ordonat el în umbra unei anticamere slab luminate, chemându-i pe Tsu şi pe bătrânul doctor cu valiza neagră.
Doctorul s-a mişcat rapid către colţul cel mai apropiat, în timp ce Tsu s-a aşezat la masă pe locul lui Vlora.
- Maiorul Tsu mă va înlocui din acest moment, a anunţat Vlora. Îl privea pe prizonier lung, cu o răbdare părintească. Te-ai obişnuit prea mult cu mine. Da. E mult prea confortabil. Asta e clar. Maiorul Tsu o să-ţi resusciteze interesul. Între timp, să nu crezi că băiatul ăsta e actor. Nu e. Dacă te îndoieşti cumva de asta, o să ţi-o dovedesc numaidecât.
Ridicând bărbia, Vlora a făcut semn către băiat, iar Zâmbăreţul a scos imediat un cuţit din buzunar, l-a desfăcut şi a tăiat degetul mic al băiatului - care a început să urle de durere -, aruncându-l în silă pe masă în faţa prizonierului. A aterizat lângă coşul cu fructe.
Anchetatorul şi-a privit fiul cu furie.
- Să te ia naiba! a strigat el mânios. Să te ia naiba!
Cu toate că dăduse ordin ca degetul tăiat să fie de la mâna amorţită a băiatului, fiul lui Vlora îi retezase degetul de la mâna sănătoasă. Vlora s-a întors şi a ieşit furios din încăpere, asaltat, aşa cum i se întâmpla din când în când, de îndoiala acută că salvarea a mii de oameni putea fi obţinută prin chinul unuia singur.
Obiceiul lui Vlora era să lovească şi să sugrume astfel de gânduri.
Însă nu şi în acel moment.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea poate fi întors pe toate părţile, însă rămâne imposibil de înţeles în întregime; faptele de necontestat erau prea puţine. Când a ieşit, Vlora a fost salutat în grabă de doi gardieni înarmaţi aşezaţi la uşă. De acolo a mers direct în biroul lui, trecând în drumul său pe coridor pe lângă mulţi alţi gardieni. Însă, după treizeci şi şapte de minute, Vlora s-a hotărât brusc să oprească experimentul lui Tsu şi, ieşind în grabă din birou, ca şi cum ar fi fost pus pe harţă, s-a întors rapid în camera de interogatoriu. Cei doi gardieni înarmaţi nu erau la locul lor. Vlora i-a găsit înăuntru, fără uniforme şi fără arme. Erau inconştienţi, suferiseră o comoţie cerebrală şi fuseseră drogaţi cu substanţe hipnotice luate din trusa medicală a doctorului care, cu toate că nu fusese atins, se pare că suferise un atac de cord fatal. Faptul că băiatul era viu însemna că numărul celor ucişi era patru, nu cinci, cum s-a crezut iniţial, printre ei numărându-se un torţionar care murise de la o lovitură puternică dată cu dosul unei palme, care îi zdrobise instantaneu traheea, şi altul a cărui coloană vertebrală fusese ruptă dintr-o singură lovitură în ceafă; craniul lui Tsu fusese despicat ca urmare a forţei cu care trupul său se izbise de perete. Celălalt torţionar, Zâmbăreţul, fiul lui Vlora, întâmpinase moartea fără vreo schimbare remarcabilă de expresie, cu excepţia ochilor, în care îngheţase pentru totdeauna strălucirea ciudată şi ştearsă a ceva ce nimeni nu putea identifica exact, dar care semăna foarte bine cu surprinderea.
Gâtul îi era rupt.
Cei doi gardieni care supravieţuiseră nu prea aveau ce să le spună anchetatorilor. Când au auzit o "zgârietură" la uşă, a spus unul dintre ei, a intrat singur în încăpere şi l-a zărit pe prizonier "doar o clipă", apoi i-a simţit mâinile în jurul gâtului şi şi-a pierdut cunoştinţa imediat de la "ceva, o presiune pe care a pus-o asupra nervilor mei". Celălalt gardian, care a intrat în cameră după câteva clipe, a relatat exact acelaşi lucru; la fel şi cei patru gardieni de la celelalte etaje. Nu ştiau de ce prizonierul le cruţase viaţa; nici ei, nici nimeni altcineva. Au fost demarate căutări, interogări, rapoarte ale echipei de criminalistică, dar n-au dus la nici un rezultat şi, în vreme ce noaptea, şoaptele şi teroarea paranoică umpleau labirintul clădirii Securităţii Statului, nici o inimă de acolo nu mai bătea regulat.
Prizonierul evadase.