San Bernardino se cocea tremurând în dogoarea după-amiezii. Aerul era destul de fierbinte ca să-mi facă băşici pe limbă.
Barajul de la Puma Lake avea câte o santinelă postată la fiecare capăt şi una la mijloc. Prima pe care am întâlnit-o m-a pus să închid toate geamurile maşinii înainte de a traversa barajul. La vreo sută de metri depărtare, o frânghie cu plutitoareîmpiedica vasele de plăcere să se apropie. În afară de aceste detalii, războiul părea să nu fi avut niciun alt efect asupra lacului Puma.
Pe apa albastră pluteau canoe, bărci cu motor care pufăiau şi şalupe care se împăunau ca nişte copii obraznici, lăsând evantaie late de spumă când întorceau în loc, iar din ele chirăiau fete care îşi lăsau mâinile să atârne în apă. Hurducaţi de siajul şalupelor, cei care plătiseră doi dolari pentru permisul de pescuit încercau să recupereze câte ceva prin peştele cu gust obosit.
Drumul se prelingea pe lângă o stâncă înaltă de granit, apoi cădea până pe pajişti cu iarbă ţepoasă, unde creştea ce mai rămăsese din stânjeneii sălbatici, din lupini şi din florile de căldăruşă, vineriţă sau purecariţă. Pini înalţi şi galbeni împungeau cerul albastru, senin. Drumul a coborât iar, până la nivelul lacului, şi peisajul s-a umplut de fete cu pantaloni coloraţiţipător, cu părul strâns în fileuri, cu basmale ţărăneşti, sandale cu platformă şi pulpe albe şi grase. Biciclişti şerpuiau prudent dintr-o parte în cealaltă a autostrăzii şi, din când în când, câte un ciudat trecea hodorogind pe un scuter.
La un kilometru şi jumătate de sat, autostrada se unea cu o şosea mai puţin importantă, care făcea o curbă, întorcându-se spre munte. Dedesubtul indicatorului pentru autostradă, un alt indicator, de lemn, anunţa: Little Fawn Lake 2 3/4 km. Am cârmit. Pe parcursul primului kilometru şi jumătate, pe pante se zăreau cocoţate cabane rare, apoi nu mai era nimic. Imediat după aceea, un alt drum, foarte îngust, se despărţea de şosea şi un alt indicator de lemn negeluit anunţa: Little Fawn Lake. Drum privat. Nu intraţi.
Am luat-o cu Chryslerul pe drumul cel îngust, ocolind atent, la pas, stânci uriaşe de granit, apoi o cascadă micuţă, şi traversând un labirint de stejari întunecaţi, castani sălbatici, manzanita şi tăcere. O coţofană a chiuit pe o creangă şi o veveriţă m-a certat, bătând furios cu o lăbuţă în conul pe care îl ţinea în braţe. O ciocănitoare cu tichie roşie s-a întrerupt din scobitul pe sub coaja unui copac destul cât să-mi arunce o privire cu un ochi ca o mărgea, după care s-a dat repede pe după trunchiul copacului, ca să mă vadă şi cu celălalt. Am ajuns la o poartă cu cinci gratii şi un alt indicator.
Dincolo de poartă, drumul se ondula preţ de alte câteva sute de metri printre copaci şi apoi, dintr-odată, m-am trezit cu un lac mic şi oval la picioare, culcuşit printre copaci, stânci şi iarbă sălbatică, precum un strop de rouă într-o frunză făcută căuş.
La capătul dinspre mine al lacului, era un baraj de beton nefasonat, cu o balustradă de frânghie pe creastă şi o roată veche de moară pe-o latură. În apropiere, se găsea o căbănuţă făcută din trunchiuri de pin autohton, cu coaja pe ele.
Pe partea cealaltă, unde puteai ajunge mai încet urmând drumul şi mai repede traversând pe creasta barajului, o cabană mare din lemn de sequoia se afla chiar pe malul apei şi, mai încolo, separate atent, altele două. Toate trei erau încuiate şi tăcute, cu draperiile trase. Cea mare avea jaluzele orizontale de un galben portocaliu şi o fereastră cu douăsprezece ochiuri pe faţada dinspre lac.
Vizavi de baraj era ceva ce semăna cu un mic ponton şi un chioşc pentru fanfară. Pe el era un indicator de lemn noduros, cu litere vopsite cu alb: Camp Kilcare. În împrejurimile astea, nu-i vedeam sensul, de aceea am coborât din maşină şi am pornit către cabana cea mai apropiată. Undeva, în spatele ei, se auzea bufnind o secure.
Am bătut tare la uşa cabanei. Securea s-a oprit.Un glas de bărbat a răcnit de undeva. De după colţul cabanei s-au apropiat paşi, nişte paşi inegali. Şi-a făcut apariţia un bărbat cu faţa aspră şi pielea tuciurie, ducând o secure cu două lame.
Era masiv şi nu prea înalt, şi mergea şchiopătând, aruncându-şi puţin piciorul drept în afară la fiecare pas şi balansând laba într-un arc nu foarte pronunţat. Bărbia îi era întunecată şi nerasă, ochii albaştri îi erau fermi şi părul încărunţit, care i se cârlionţa pe după urechi, avea mare nevoie de o tunsoare. Purta blugi albaştri şi o cămaşă de aceeaşi culoare, descheiată, dezvelind un gât musculos. În colţul gurii îi atârna o ţigară. Vorbea cuglas răguşit şi încordat, de orăşean.
-Da?
-Domnul Bill Chess?
-Eu sunt.
M-am ridicat şi am scos din buzunar biletul de la Kingsley, pe care i l-am înmânat. S-a uitat la bilet cu ochii mijiţi, apoi a intrat şchiopătând în cabană, de unde s-a întors cu o pereche de ochelari pe nas. A citit biletul cu atenţie o dată, şi încă o dată. L-a băgat în buzunarul cămăşii, a încheiat clapa cu nasturele şi mi-a întins mâna.
-Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule Marlowe.
Ne-am strâns mâinile. Avea o palmă ca un raşpel.
- Deci vreţi să vedeţi cabana lui Kingsley? V-o arăt bucuros. Sper că n-o vinde, pentru numele lui Dumnezeu!
M-a cântărit atent din priviri, apoi a făcut semn cu degetul mare, arătându-mi partea de vizavi a lacului.
- S-ar putea, am zis. În California, totul e de vânzare.
- Asta aşa-i. Aia e - cea din lemn de sequoia. Căptuşită cu pin noduros, acoperiş de şindrile, temelie şi terase de piatră, baie mare şi duş, jaluzele la toate geamurile, şemineu mare, sobă cu petrol în dormitorul mare - şi mamă, câtă nevoie e de ea primăvara şi toamna - sobă de bucătărie combinată, pe petrol şi lemn, marca Pilgrim, totul de cea mai bună calitate. Costă vreo opt mii, şi ăsta e preţ de cabană de munte. Plus rezervorul ei propriu sus, pe culme, pentru apă.
- Dar curent electric şi telefon? l-am întrebat, doar ca să mă arăt prietenos.
- Curent electric sigur. Telefon n-are. Nu se poate pune. Şi, dacă s-ar putea, ar costa o avere să tragi fir până aici.
S-a uitat atent la mine cu ochii lui albaştri şi i-am întors privirea. În pofida aerului îmbătrânit, părea să fie băutor. Avea pielea aceea îngroşată, lucioasă, venele prea evidente, strălucirea din ochi.
- E cineva în ea acum? l-am întrebat.
- Nţţ. Acum câteva săptămâni a fost doamna Kingsley. Acum s-a-ntors în vale. Trebuie să vină-napoi dintr-o zi în alta. Nu ţi-a spus el?
Mi-am luat un aer mirat:
- De ce, vine la pachet cu cabana?
S-a încruntat, apoi a dat capul pe spate şi a izbucnit în râs. Hohotele lui, ca de tractor care se îneacă, au făcut ţăndări liniştea pădurii.
- Ah, ce poantă bună! a icnit el. Dacă vine la p...
A mai gâlgâit o dată, apoi gura i s-a închis ca o cursă de şoareci.
- Mda, cabana e frumuşică, a zis el, măsurându-mă atent.
- Paturile sunt confortabile? l-am întrebat.
S-a aplecat spre mine şi a zâmbit.
- Poate vrei un pumn în nas, mi-a replicat el.
M-am uitat la el cu gura căscată.
- Hai că aici m-ai avut, i-am spus. Habar n-am ce vrei să zici.
- De unde să ştiu eu dacă sunt paturile confortabile? a mârâit el aplecându-se puţin, ca să mă poată ajunge cu dreapta, dacă se dovedea a fi nevoie.
- Nu-nţeleg de ce nu, i-am spus. Dar nu insist. Pot să aflu şi singur.
- Da, da, a făcut el cu amărăciune, ai impresia că nu miros un gabor, dacă-mi iese-n cale? Am jucat leapşa cu ei în toate statele Uniunii. Ai ghinion, nepoate. Şi Kingsley la fel. Îşi angajează detectiv şi-l trimite încoace, ca să vadă dacă nu-i port pijamaua, nu? Ascultă-mă bine, prietene, oi fi având eu un picior de lemn, dar femeile pe care-aş putea pune mâna...
Am întins o mână, sperând să nu mi-o smulgă şi s-o arunce în lac.
- Ai luat-o pe câmpii, i-am spus. N-am venit aici ca să mă interesez de viaţa ta amoroasă. Nici n-am văzut-o pe doamna Kingsley. Nici pe Kingsley nu l-am cunoscut decât azi-dimineaţă. Ce mama naibii te-a apucat?
A lăsat privirea în pământ şi s-a frecat apăsat la gură cu dosul palmei, parcă vrând să-şi facă rană. Pe urmă şi-a ridicat mâna în faţa ochilor, a strâns tare pumnul, l-a desfăcut la loc şi şi-a privit atent degetele. Îi tremurau puţin.
- Scuză-mă, domnu' Marlowe, mi-a spus el rar. Aseară mi-am cam dat în petic şi acum am o mahmureală de zile mari. De-o lună nu sunt decât eu aici, sus, şi-am înnebunit vorbind de unul singur. Am păţit o nepăţită.
- Ceva ce se poate drege cu un păhărel?
Ochii i s-au concentrat asupra mea, cu o licărire.
- Ai aşa ceva?
Am scos sticla de whisky de o jumătate şi am ridicat-o, ca să vadă eticheta verde care sigila capacul.
- Nu merit, a spus el. Fir-ar să fie de treabă, nu merit. Stai să aduc două pahare - sau vrei să intri?
- E frumos aici, afară. Îmi place priveliştea.
Legănându-şi piciorul, a intrat în cabana lui, de unde s-a întors cu două păhărele de sticlă. S-a aşezat lângă mine, pe piatră, mirosind a sudoare uscată.
Am desigilat capacul de metal al sticlei şi i-am turnat o porţie zdravănă, iar mie una mai subţire. Am ciocnit şi am băut. A plimbat băutura pe limbă şi un surâs şters i-a mai luminat puţin faţa.
- Mamă, Doamne, ce bine pică, a comentat el. Nici nu ştiu ce m-a apucat adineauri. Pesemne, când stai aşa, singur, te-ajunge supărarea. Fără tovarăşi, fără prieteni adevăraţi, fără nevastă. A făcut o pauză, apoi a adăugat cu o privire piezişă: Mai ales fără nevastă.
Am rămas cu privirea aţintită asupra apei albastre a lacului minuscul. De sub o piatră ca o cornişă, un peşte a ieşit la suprafaţă într-o săgeată de lumină şi un cerc de vălurele tot mai larg. Un vânticel clătina vârfurile brazilor cu un sunet ca de maree îndepărtată.
- M-a părăsit, a continuat el încet. M-a părăsit acum o lună. Vineri, 12 iunie. O zi pe care-o s-o ţin minte.
Am încremenit, dar nu destul ca să nu-i mai torn nişte whisky în paharul gol. Vineri 12 iunie era ziua în care se presupunea că doamna Crystal Kingsley coborâse în oraş, ca să meargă la petrecere.
- Dar n-ai dumneata chef să vorbeşti de aşa ceva.
În ochii de un albastru-deschis se citea dorinţa arzătoare de a se confesa, mai limpede decât orice altceva.
- Nu e treaba mea, am spus. Dar dacă te-ajută...
A dat repede din cap.
- Te-ntâlneşti cu cineva pe o bancă-n parc şi începi să discuţi despre Dumnezeu, a zis el. Ai observat? Sunt oameni care nu discută despre Dumnezeu nici cu prietenii cei mai buni.
- Da, ştiu, am zis.
A luat o gură de whisky, privind pe deasupra apei.
- Era o fată de gaşcă, a spus el încetişor. Cu limba cam ascuţită uneori, dar o fată de gaşcă. Între mine şi Muriel a fost dragoste la prima vedere. Ne-am cunoscut într-o cârciumă din Riverside, acum un an şi trei luni. Nu genul de cârciumă unde te-ai aştepta să cunoşti o fată ca Muriel, dar aşa a fost să fie. Ne-am căsătorit. Am iubit-o. Am ştiut c-a dat norocul peste mine. Şi-am fost prea prost ca să mă joc doar cu ea.
M-am foit puţin, ca să-i arăt că eram acolo, dar n-am deschis gura, ca să nu rup vraja. Am rămas cu paharul neatins în mână. Îmi place să beau, dar nu când sunt folosit de alţii drept jurnal intim.
- Da' ştii cum e cu căsniciile, cu toate, a continuat el trist. După o vreme, bărbaţii ca mine, obişnuiţi, de două parale, vor să pună mâna pe o pulpă. O altă pulpă. Poate e urât, dar asta e.
S-a uitat la mine şi a văzut că înţelegeam ce vrea să spună. A dat peste cap şi al doilea pahar. I-am întins sticla. O coţofană a urcat într-un brad ţopăind din creangă în creangă, fără sămişte din aripi sau măcar să se oprească să-şi recapete echilibrul.
- Mda, a mormăit Bill Chess. Toţi ţărănoii ăştia sunt pe jumătate duşi cu capul şi o iau şi eu pe urmele lor. Uită-te la mine, stau frumuşel, fără să trebuiască să plătesc chirie, cu pensie bunicică în fiecare lună, cu jumate din banii de primă în obligaţiuni de război. Sunt însurat cu cea mai drăgălaşă blondă pe care-ai văzut-o vreodată şi în tot timpul ăsta sunt plecat cu pluta şi nici măcar nu-mi dau seama. Mă duc după aia.
A arătat cu mâna spre cabana de sequoia,de pe malul celălalt al lacului,care se făcuse sângerie în lumina după-amiezii.
- Chiar acolo, în curte, chiar sub geam, şi cu o târfuliţă ţipătoare care nu-nseamnă pentru mine mai mult de un fir de iarbă. Cât de proşti sunt bărbaţii.
A băut şi al treilea pahar şi a pus sticla în echilibru instabil pe o piatră. S-a scotocit în cămaşă după o ţigară, a aprins un chibrit frecându-l de unghia degetului mare şi a pufăit rapid. Respiram pe gură, tăcut ca un spărgător ascuns după draperie."
Din volumul cu acealaşi titlu în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Cornelia Bucur şi Virgil Stanciu. Volumul va apărea în seria de autor Raymond Chandler.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
