Ziarul de Duminică

Doi regizori

11.10.2002, 00:00 25

Spre deosebire de anul scolar, cu care seamana din multe puncte de vedere (inclusiv durata), anul teatral, ce se cheama stagiune, nu incepe la aceeasi data pe toate scenele.

Dupa cum si-au pregatit inca din vara afisul, dupa cum si-au terminat reparatiile inainte de pornirea ploilor autumnale (minune rarisima!), dupa cum au izbutit sa-si "mobilizeze" salariatii si colaboratorii, teatrele deschid sezonul inca din primele zile ale lui septembrie sau abia pe la mijlocul lui octombrie.
Anul acesta, printre cele mai harnice institutii de spectacol s-a numarat si Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov.
De ce? Probabil, pentru ca are un director nou si tanar - regizorul Claudiu Goga, absolvent de vreo trei ani al UNATC - sau pentru ca are un vice-director vechi si experimentat - Iosif Olariu, "decident" de bune decenii al mersului scenei brasovene.
Sau pentru ca are una dintre cele mai puternice trupe din tara, o trupa talentata si constiincioasa, perfect "calibrata" (continand, adica, interpreti pentru cam toate genurile de roluri) si bine inchegata, in ciuda a doua-trei figuri mai pitoresti, vesnic in cautare de scandal.
Oricum ar fi, Teatrul "Sica Alexandrescu" a batut printre primele gongul noii stagiuni, poftindu-i pe critici sa vada doua spectacole: Jasmine si orbul de Peter Turrini, premiera proaspata, iesita la rampa chiar in septembrie, si Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, premiera a sezonului trecut, dar putin "rulata" inca.
Marturisesc ca m-a atras la Brasov mai cu seama primul titlu. Peter Turrini, dramaturg austriac prolific si peste tot jucat (inclusiv la noi, cu piesa Iosif si Maria, mai demult, la Teatrul Mic), nu este tocmai o vedeta a scrisului mondial pentru scena, dar este un autor solid, ingenios si - spre deosebire de unii compatrioti de-ai sai - placut de privit si ascultat in ipostaza, ca sa zic asa, scenificata. Cel putin, asta am crezut pana acum, pana la montarea semnata de Sorin Militaru.
Tanarul regizor (inca sudent, de fapt, la UNATC) si-a facut deja "un nume", gratie nominalizarii sale, in 2001, la Premiul UNITER pentru debut, cu un spectacol dupa nuvelistica cehoviana, dar mai cu seama gratie rigorii si inventivitatii cu care a "atacat", in stagiunea trecuta, un text foarte dificil, tot austriac: Genocid sau Ficatul meu e fara rost de Werner Schwab (Teatrul Odeon).
Izbutise el acolo sa faca sesizabila teribila violenta a discursului dramaturgic fara a depasi, in spectacol, marginile bunului-gust, ba chiar ale esteticii; desi cuvintele ce se spuneau pe scena erau brutale, iar intamplarile aratate, atroce, montarea avea o eleganta si, totodata, o suferinta adevarata care faceau totul suportabil, ba chiar, cumva, agreabil.
Din pacate, Sorin Militaru nu repeta aici performanta. Dimpotriva: el transforma un text in buna masura conventional, oricum sentimental (povestea de dragoste dintre un fost combatant pe multe fronturi, acum orb, si o mica functionara care a visat toata viata sa devina actrita si s-o joace pe Julieta), intr-o istorie uneori dezgustatoare prin "frustete", inutil scrasnita si caznita, ba si grozav de plictisitoare pe lungi portiuni.
In mica sala Studio a teatrului brasovean, Viorel Penisoara-Stegaru, scenograf, alteori, de remarcabila subtilitate, a construit un decor aproape infricosator prin proportii si gradul ridicat de incomoditate impus spectatorilor, obligati sa se inghesuie, pe intuneric, printre scaune scrartaind pe podea si un soi de mantinela de lemn, foarte contondenta.
Inchisi in acest tarc sau ce va fi fiind, protagonistii Viorica Geanta-Chelbea (actrita excelenta, in alte ocazii) si Ioan Georgescu se chinuie sa faca a suna credibil o poveste spusa regizoral cu multe "mijloace" (lumini savante, foc, fum etc.), dar fara nici un pic de caldura omeneasca.
Ar fi bine ca acest spectacol sa ramana, in biografia tanarului regizor, un mic accident, nu o dovada ca aclamatiile pretimpurii i-au tulburat nedorit cugetul.
Surpriza - frumoasa, de asta data - s-a produs la cel de-al doilea spectacol, montat de Dominic Dembinski, regizor din generatia de mijloc, cu o biografie artistica oarecum accidentata, in care realizarile majore si alunecarile periculoase au alternat.
El a avut fericita inspiratie de a citi arhicunoscutul text al lui Arthur Miller cu o desavarsita sinceritate a privirii, fara nici un fel de "mofturi" (cum singur s-a exprimat), indrumandu-i si pe actori catre o descifrare minutioasa a partiturilor.
Batranul - si mereu atat de vigurosul, cand este manuit cu profesionalitate - realism scenic a functionat si acum ireprosabil, nascand un spectacol limpede, tensionat, tot timpul interesant (in ciuda unor anume lungimi), in care povestea lui Willy Loman, campionul "visului american" ratat, a dezvaluit o uimitoare actualitate si acuitate.
Lui Mircea Andreescu, vedeta incontestabila a scenei brasovene (in rolul principal), i-au stat alaturi Virginia Itta Marcu, Marius Cordos, Dan Cogalniceanu, Gabriel Sandulescu, Dan Sandulescu, Marius Cisar - fiecare desenandu-si precis personajul, cu luminile si umbrele cerute.
Un spectacol marcand clar "revenirea in forma" a lui Dominic Dembinski, precum si inceputul promitator al noului directorat al teatrului brasovean.  



Acest material apare in Ziarul de duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO