Misterul vieţii unui celebru personaj absent
Roman distins cu Premiul Pulitzer, în anul 2006.
21 octombrie 1861. March, un preot militar, tocmai a supravieţuit unei întâlniri cu moartea, în timp ce unitatea sa traversa râul Potomac şi a trecut prin scurta, dar îngrozitoarea bătălie de la Ball’s Bluff. Când însă îi scrie soţiei sale, el nu vorbeşte despre moartea şi distrugerea din jurul său, ci despre norii ce împodobesc cerul, despre dorul său de casă şi despre cele patru frumoase fiice ale sale. „N-am promis niciodată că voi scrie adevărul”, îşi linişteşte el conştiinţa.
Ajuns întâmplător pe moşia Clement, un loc minunat pe care îl cunoştea din tinereţe, descoperă că tot ceea ce fusese cândva frumos este acum pârjolit de război. Idealurile sale se prăbuşesc, dar March nu are de ales, trebuie să meargă înainte. Va înfrunta multe alte pericole, iar viaţa îi va fi pusă de nenumărate ori în primejdii de moarte... Va supravieţui groaznicelor încercări ale războiului, reuşind să se întoarcă la soţia sa şi la cele patru fiice ale lor?
Domnul March este nimeni altul decât failmosul personaj absent din clasicul roman american Micuţele doamne, de Louisa May Alcott. Inspirată de această carte a copilăriei, Geraldine Brooks scrie povestea unui bărbat care pleacă la război, lăsându-şi soţia şi fiicele să facă faţă singure vremurilor grele. De la vibrantul New England şi până la Sudul atât de fascinant înainte de război, March adaugă trăirile adulţilor la cele optimiste ale copiilor din romanul Louisei May Alcott.
O scriitură profundă, o poveste în totalitate originală, bogată în detalii din alte timpuri, March îi asigură lui Geraldine Brooks un loc printre marii autori de ficţiune istorică.
Geraldine Brooks s-a născut în anul 1955 la Sydney, în Australia. A absolvit Universitatea din Sydney, şi a lucrat o vreme ca reporter, după care şi-a continuat studiile în Statele Unite ale Americii, cu un masterat în jurnalism la Universitatea Columbia, pe care l-a absolvit în 1983. În calitate de corespondentă a publicaţiei The Wall Street Journal, Geraldine Brooks a scris despre crizele din Orientul Mijlociu, Africa şi Balcani.
Împreună cu soţul ei, Tony Horwitz, cunoscut ziarist şi scriitor american, a primit în 1990 Premiul Hal Boyle pentru cea mai bună corespondenţă din străinătate, fiind astfel încununate relatările lor din zona de conflict a Golfului Persic.
În domeniul beletristic a debutat în 2001, cu romanul Year of Wonders, devenit imediat bestseller internaţional. În 2005 a publicat March (Domnul March) — inspirat de Micuţele doamne, de Louisa May Alcott — pentru care a primit, un an mai târziu, Premiul Pulitzer. People of the Book, apărut în 2008 şi publicat şi în limba română sub titlul Oamenii cărţii de Editura Leda în 2009, a fost distins, la rândul lui, cu mai multe premii literare. În 2011 a urmat un alt roman de succes Caleb’s Crossing.
Împreună cu soţul său şi cei doi fi i ai lor — Nathaniel şi Bizuayehu —, locuieşte în Martha’s Vineyard, Massachusetts, sau în celălalt cămin al lor, aflat în Sydney, Australia.
CAPITOLUL DOI
O nucşoară din lemn
Mai fusesem acolo într-o dimineaţă de primăvară, când ceaţa era atât de deasă pe râu, încât părea că baierele cerului şi-au deşertat toţi norii lăptoşi în vale. Aveam optsprezece ani şi bătusem cu piciorul, cu popasuri, tot drumul de la portul Norfolk. Eram zvelt şi puternic, cu părul decolorat de soare, aproape alb, aşa cum ieşea de sub borurile pălăriei mele de pai.
Exista pe-atunci un mic feribot, care, la cerere, oprea la un debarcader din capătul de nord al insulei. Coborâsem acolo dintr-un capriciu şi am străbătut pe jos cei aproape doi kilometri până la casă, fluierând cântecul pe care-l auzisem de la barcagiul care mă trecuse râul. Cornii albi erau înfloriţi de-a lungul aleii, iar aerul părea vâscos şi avea gust de miere, atât de diferit de miasma de noroi a unei dimineţi friguroase de mai, pe Spindle Hill! Aveam două cufere grele, legate de prăjina pe care o duceam pe umăr, astfel că eram lipsit de apărare atunci când doi dogi englezi s-au repezit la mine lătrând, făcând să salte pietrele sub labele lor groase şi iuţi. Era, aţi putea spune, o întâmpinare obişnuită pentru un vânzător ambulant din Connecticut, reputaţia noastră nefiind una dintre cele mai strălucite. Prea mulţi dintre noi, în goana după câştig, dăduseră cinstea pe viclenie, bunacuviinţa pe grosolănie.
Eu însă ştiam să mă port cu câinii: acasă aveam un collie care făcea cât un om când era vorba de adunat oile. Mai învăţasem însă şi alte lucruri în călătoria mea la nord de Norfolk, cel mai folositor fiind acela că, atunci când un cerber vine spre tine lătrând şi mârâind, să-l chemi la tine cu glas vesel. Nouă câini din zece vor răspunde la frică cu agresiune şi la prietenie cu veselie. Până am ajuns la casa cea mare, cele două bestii se zbenguiau pe lângă mine, frecându-şi boturile umede de coapsele mele.
O tânără servitoare stătea în capul scărilor, părând surprinsă şi poate puţin iritată de ce vedea. A fluierat ascuţit, iar urechile câinilor s-au pleoştit, în timp ce patrupedele se îndepărtau.
— Câinii-ăştia doi ar face mai bine să rupă fiecare câte o bucată din şuncile tale înainte să apuci să ajungi la jumătatea aleii, decât să se linguşească aşa.
Vocea ei era neaşteptată: rafinată şi răsunătoare, ca un clopot. Stătea cu mâinile în şolduri, mâinile ei cu degete lungi, de un maroniu întunecat deasupra şi rozalii dedesubt — contrast ce încă mă nedumerea — sprijinindu-se pe betelia fustei apretate, cu dungi cenuşii şi crem, pe care o purta cu un corsaj imaculat, fără decolteu. Pe cap avea înnodată o eşarfă vopsită în culoarea sfeclei, care producea un efect superb împreună cu sprâncenele-i arămii. Înfăţişarea ei era un semn bun: o casă care îşi ţine sclavii atât de îngrijiţi era, probabil, una darnică.
În timp ce cobora treptele spre mine, mi-am lăsat jos cuferele de tinichea, mi-am scos pălăria şi am arborat ceea ce speram eu că e cel mai plăcut zâmbet al meu. Manierele sunt preţuite în Sud; întâlnisem chiar şi muncitori cu ziua, pe jumătate dezbrăcaţi şi cu picioarele goale, care se purtau cu mai multă graţie decât un locuitor cu educaţie medie din Noua Anglie. Învăţasem, de asemenea, că a-i câştiga de partea ta pe servitorii cu poziţii mai importante în casă e prima ţintă a unui gentleman care bate drumurile cu scopul de a vinde. Ei erau, până la urmă, cei care prezentau cererea de a fi primit de stăpân — sau, lucru mai de interes pentru mine, de stăpână — şi puteau face asta în moduri mai mult sau mai puţin utile.
Deoarece de la talpa încălţării şi până la creştet am mai mult de un metru optzeci, să privesc o femeie drept în ochi nu e ceva obişnuit. În acea zi însă, ochii mei albastru-deschis au privit adânc în ochii ei întunecaţi, în care licărea un uşor amuzament. Chiar şi acum îmi amintesc că eu am fost cel care şi-a ferit privirea.
— Crezi că poţi să mă vrăjeşti şi pe mine, aşa cum i-ai vrăjit pe câini, a spus ea, cu vocea ei limpede. Yankeu, nu-i aşa? Din Connecticut? Şi-a ridicat brusc bărbia şi a plescăit uşor. Şi ultimul vânzător ambulant care a trecut pe-aici era tot din Connecticut. I-a vândut bucătăresei un borcan de nucşoare din lemn.
— Ce ruşine! am zis, şi chiar credeam ce spun, deşi văzusem o mulţime de falsuri asemănătoare, măsluiri ale competitorilor mei, în orele de trândăveală din jurul focului.
— Nu cred că cineva din casă ar fi interesată să-ţi vadă mărunţişurile, dar ar fi o neglijenţă din partea noastră să nu-ţi oferim o băutură rece într-o dimineaţă călduroasă cum este asta.
Ia te uită, mi-am zis. O sclavă neagră, poate nici măcar de aceeaşi vârstă cu mine, dar cu un fel de a se adresa de care nu s-ar ruşina nici un mare lord. Nimeni dintre cei pe care îi ştiam acasă nu vorbea astfel, nici măcar pastorul.
Spindle Hill, aflat la vreo trei sute de metri înălţime, cu un singur drum îngust care duce spre el, era un loc izolat, unde oamenii vorbeau un grai rudimentar, pe care nici măcar locuitorii din Hartford, la nici treizeci de kilometri distanţă, nu-l puteau înţelege cu uşurinţă. Acasă, eram mai degrabă un tăntălău leneş decât un pierde-vară prostănac.
Pluralul de la „casă”, în cătunul nostru cu puţini locuitori, era „căşi” iar tata, când dorea să sublinieze ceva, îşi încheia declaraţia cu „zău”. Nici măcar un secol nu mă despărţea de străbunii care desţeleniseră câmpurile, scoţându-le din sălbăticia de pini, pietre şi stejari; casa noastră, construită de tata într-un luminiş, apărut în urma focului pus de indienii vânători de căprioare, are doar trei camere, din scânduri nevopsite, care deja încep să se năruie. Nădăjduiam să-l pot ajuta pe tata să găsească banii pentru a ridica o altă casă, şi o vreme aşteptasem cu nerăbdare ziua în care mă voi întoarce cu câştigul adunat de pe urma comerţului meu. Undeva, pe lângă York sau James, încetasem însă să mai tânjesc după acea zi. Acum, spre ruşinea mea, mă trezeam privind la nevestele plantatorilor lâncezind în mătăsuri, şi roşind la amintirea mamei mele, istovită de muncă, cu pipa ei de lut cocoţată pe bărbia pe care se zbârleau fire rătăcite de păr, cu mâinile mereu prinse cu treburi, din clipa în care atingeau ugerul vacii, în lumina de dinainte de ivirea zorilor, şi până când lăsa jos suveica de la războiul de ţesut, seara târziu.
— V-aş fi foarte recunoscător pentr-o asemenea bunătate, am răspuns eu, gândindu-mă că partea bună în a te afla mereu în preajma unor oameni cu maniere nobile e inevitabila elevare a celor proprii.
Tânăra femeie m-a condus spre o latură a casei cu pereţi de piatră, apoi printr-o poartă joasă, până la grădina bine rânduită din faţa bucătăriei, unde vârfurile purpurii ale sparanghelului stăteau drepte ca nişte santinele, iar straturile joase de căpşuni erau grele de fructele încă verzi. Aici se vor ghiftui cu căpşuni înainte ca la mine acasă să se dezgheţe pământul. Am urmat-o, uitându-mă la felul în care mergea: perfect dreaptă şi totuşi perfect relaxată.
În bucătărie, îmbietoarele miresme de dimineaţă, de turte de mălai prăjite, de cafea bună şi aromată, mi-au făcut stomacul să se strângă de poftă.
— Ce-mi aduseşi aci, Grace? a întrebat bucătăreasa, o femeie cu şolduri largi şi o faţă lată ce strălucea de sudoare.
Foamea mea trebuie să fi fost destul de evidentă pentru că, fără să mai întrebe, bucătăreasa mi-a pus în faţă o farfurie de tinichea cu turte de mălai, în timp ce mă mustra, turuind despre şiretlicurile celor de teapa mea şi despre cum nu-i are la inimă pe cei care o trag pe sfoară.
Încuviinţam, dând viguros din cap, în timp ce duceam cu lingura mâncarea la gură.
— N-o să găsiţi niciun fel de nucşoare în cufărul meu, doamnă, am spus. Doar o mulţime de lucruri folositoare şi drăgălaşe, tocmai potrivite pentru bunăstarea trupului şi a minţii.
— Chiar aşa? m-a întrebat ea, şi gura largă i s-a contorsionat, într-o încercare exagerată de a arăta ameninţătoare.
Mai bine arată-i lui Annie mărunţişurile alea, yankeule, şi fă-o iute, că n-am vreme de tăiat frunză la câini.
Când pornisem întâia dată din Norfolk, fusesem mândru de cuferele mele frumos lăcuite, de locaşurile şi rafturile din interiorul lor şi de legăturile iscusite menite să ţină lucrurile la un loc. Conţinutul îl alesesem chiar eu, cu mare grijă, şi credeam atunci că marfa mea era foarte bună.
Investisem mult în mărfuri, care ar fi trebuit să trezească interesul femeilor — căci mă simt mai în largul meu în compania lor decât în prezenţa acelora de-acelaşi sex cu mine. Aveam piepteni din carapace de ţestoasă, despre care negustorul meu m-a asigurat că sunt foarte la modă; bijuterii şi amulete, granate şi perle, catarame pentru săculeţi de mână şi hârtii de făcut bujori în obraz; esenţe, uleiuri, săpunuri fine şi pomezi; degetare de argint şi ochelari din aur şi argint în cutiuţe de şagrin; fire de mătase şi de bumbac, aţe şi nasturi, dar şi ace cu urechi din aur şi argint; penare, cuţite pentru hârtie, foarfeci (de la Roger, după recomandarea negustorului meu), cărţi de joc şi sigilii pentru scrisori; evantaie şi coarde de vioară; şi multe cuburi colorate şi puzzle-uri pentru copii. Pe fundul fiecărui cufăr aveam cărţi. Pe acestea nu le luasem de la negustorul din Norfolk, ci le căpătam la schimb în călătoriile mele, de oriunde puteam. Le devoram şi le luam în stăpânire conţinutul, înainte de a le da mai departe altcuiva, la schimb.
Eram, după cum am spus, mândru de lucrurile acestea când pornisem la drum, cu multe luni în urmă, dar acum ştiam că o mare parte din ce aveam erau lucruri fără valoare.
Învăţasem asta treptat, căci nevestele plantatorilor îşi exprimaseră entuziasmul cu gentileţe, scoţând exclamaţii în faţa bijuteriilor, însă cumpăraseră doar mărunţişuri folositoare precum jurubiţe de mătase sau jocuri pentru copii. Nu cuvintele lor, ci ochii mei m-au învăţat neajunsurile mărfurilor mele, pentru că multe dintre casele în care fusesem primit erau temple ale eleganţei, unde chiar şi un lucru atât de mărunt precum o solniţă era opera unui artist renascentist din Florenţa sau Bruges. Iar bijuteriile! De la lustrul perlelor care se încolăceau în jurul gâturilor zvelte, fără piei atârnând, şi de la gemele strălucitoare prinse în străvechi bijuterii de familie, am învăţat curând să văd jalnicele mele imitaţii drept ceea ce erau de fapt.
Cu cărţile era însă altă poveste. De ele, cel puţin, nu trebuia să mă simt ruşinat. Îmi amintesc cu de-amănuntul ce aveam la mine în acea zi, pentru că acele obiecte s-au dovedit a fi deopotrivă mijloacele ce mi-au asigurat un loc în acea frumoasă casă, dar şi cauza plecării mele grăbite. Aveam cărţile mele preferate, precum Calea pelerinului, dar şi noi achiziţii cum ar fi poeziile şi prefeţele lui Wordsworth, ediţia Marsh a cărţii Sprijin pentru reflecţie a lui Coleridge, Viaţa şi scrisorile lui Cowper, Fiziognomia lui Lavater,
Rasselas a lui Johnson, Vicarul din Wakefield a lui Goldsmith şi Eseu asupra intelectului uman a lui John Locke. Pentru copii aveam Abecedarul american al lui Noah Webster şi cărţi frumos ilustrate, cu fabule moralizatoare precum Vulpea şi strugurii şi povestea lăptăresei care a vărsat laptele.
Când a zărit cărţile, sclava înaltă, pe nume Grace, s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu doresc un ulcior cu apă caldă, pentru a-mi face toaleta, înainte de a mă conduce în camera stăpânului. Mă bărbierisem lângă râu în acea dimineaţă, înainte să-l trec, dar eram bucuros că aveam ocazia să mă spăl cu apă caldă. Când Grace s-a înapoiat, mi-a spus că stăpânul mă roagă să aduc doar cărţile şi să las restul. M-a condus prin coridorul îngust care lega bucătăria, camera pentru încălzit şi cămara, de întinderea răcoroasă a restului casei. Casa nu era nemaipomenit de mare, nici pe departe cea mai falnică în care fusesem vreodată — unele conace, de pe plantaţiile aflate de-a lungul râului James, semănau mai mult cu nişte palate —, însă era perfect proporţionată şi rafinat decorată. Pereţii albi se înălţau spre tavanele înalte, acoperite cu înflorituri elaborate şi rozete din ghips. Covoarele turceşti, în culori vii, încălzeau întunecatele podele de lemn. În mijlocul casei, o scară în spirală, decorată cu frunze de acant, pornea în sus din holul oval de la intrare. Grace a făcut un gest, cu mâna ei cu degete lungi — avea mâini ce nu păreau obişnuite cu munca grea, am observat eu — indicându-mi să mă aşez pe banca de marmură ce urma curbura peretelui dinspre sud, opusă uşii şagrinate, flancată de statuile de marmură ale lui Apollo şi Daphne şi Prometeu încătuşat.
— Aici e biblioteca stăpânului meu. Va veni de îndată, a spus Grace, îndepărtându-se în grabă spre îndatoririle ei.
Masiva intrare principală a casei era în dreapta mea, cu uşa lată înconjurată de luminile reflectate de sticla faţetată, iar eu stăteam acolo privind cum lumina soarelui dimineţii se răsfrânge în mici curcubeie. Deoarece privisem prea
mult spre lumină, nu l-am văzut bine când a deschis, în cele din urmă, uşa bibliotecii, pentru că stătea în umbra ei.
Impresia a fost aceea de statură înaltă, de ţinută dreaptă şi voce moale.
— Bună ziua, domnule. Fii bun şi intră.
Am intrat, m-am oprit şi m-am învârtit ca şi cum aş fi fost un titirez. Era o încăpere de două ori mai înaltă decât o cameră obişnuită, cu o galerie îngustă pe mijloc. Cărţile acopereau fiecare centimetru din ea. Un birou frumos,
mare şi simplu, din lemn de trandafir, se afla în mijloc.
— Augustus Clement, a spus el, întinzând mâna.
Am mutat cărţile pe braţul stâng îndoit şi i-am strâns mâna absent, căci eram copleşit de magnitudinea colecţiei lui.
— Mereu mi-am imaginat paradisul ca fiind ceva asemănător cu o bibliotecă. Acum ştiu cum arată. Abia dacă mi-am dat seama că rostisem cuvintele cu
voce tare, când domnul Clement a râs şi m-a bătut pe umăr.
— Mai primim aici din cei ca dumneata, sau cel puţin primeam, înainte ca fiica mea să se mărite. Cred că s-a dus vorba cum că ea ar fi — cum îi spuneţi voi? O ţintă? O pradă uşoară? În orice caz, a cumpărat o mulţime de fleacuri de la tovarăşii dumitale, de-a lungul anilor. Cred că pur şi simplu îi plăcea să stea de vorbă cu bărbaţi tineri.
Însă n-am întâlnit până acum nici unul de acest fel, care să fie interesat de cărţi. Pune-le, te rog, aici.
Le-am lăsat pe biroul din lemn de trandafir, iar el s-a uitat în treacăt la ele.
Acum, că văzusem ce bibliotecă mare avea, mă îndoiam că o să găsească ceva care să-i stârnească interesul.
Fiziognomia lui Lavater i-a atras însă atenţia.
— Ediţia asta e mai recentă decât a mea; sunt curios să-i văd completările. Spune-i lui Grace cât vrei pe ea şi va avea grijă să fii plătit.
— Domnule, nu vând cărţile.
— Chiar?
— Le dau la schimb — dau o carte pe alta, ştiţi. Astfel, am mereu ceva nou de citit în călătoriile mele.
— Aşa, deci! Excelentă idee, a spus el. Deşi nu e nici pe departe un mijloc prin care să faci profit.
— Mă interesează banii, desigur, domnule, căci un tânăr în situaţia mea e nevoit să fie interesat. Dar cred că nu veţi gândi că sunt iresponsabil dacă vă voi spune că
sunt mai interesat în a aduna bogăţii ale minţii.
— Frumos spus, tinere domn… March, ai spus? Ei bine, se întâmplă să am nişte treburi în altă parte astăzi, aşa că ce-ar fi să te foloseşti în voie de biblioteca mea? Acordă-ne favoarea de a cina cu noi şi atunci îmi vei putea spune ce carte ţi-ai dori la schimb pentru Lavater.
— Domnule, n-aş putea să vă impun…
— Domnule March, mi-ai face o deosebită favoare.
Gospodăria mea s-a împuţinat zilele astea. Fiul meu este plecat cu administratorul, cu treburi. Singurătatea nu e prietenă bună cu ştiinţa. Cu siguranţă, ştii că noi aici, în Sud, suferim de o oarecare subnutriţie a minţii: preţuim arta conversaţiei mai mult decât demersurile literare, astfel că, atunci când ne întâlnim o facem numai pentru politeţuri şi petreceri de plăcere. Sunt multe de spus în favoarea stilului nostru agrar de viaţă. Uneori, invidiez însă oraşele voastre agitate din Nord, unde oameni de geniu roiesc laolaltă precum albinele, producând astfel mierea desăvârşirii intelectuale. Aş dori să discut cu dumneata despre cărţi; fii atât de bun şi acordă-mi o seară.
— Domnule Clement, ar fi cea mai mare plăcere pentru mine.
— Foarte bine, atunci. Aştept cu nerăbdare. S-a oprit la uşă şi s-a întors. Grace mi-a spus că ai nişte lucruri şi pentru copii. Orice obiect ar fi, cărţi cu poze sau jocuri pentru cei care nu ştiu să citească, am să le cumpăr, cadouri pentru mititeii sclavilor, ştii. Spune-i lui Grace cât crezi că fac.
Îmi dau seama că pofta e printre cele mai importante păcate aducătoare de moarte. Şi totuşi poftă — gât uscat, obraji îmbujoraţi, apetit răvăşitor — este singurul cuvânt potrivit pentru a descrie senzaţia pe care am avut-o în acea dimineaţă, în timp ce uşa pictată se închidea, iar eu am rămas singur, liber să mă înfrupt din toate acele cărţi. Până spre după-amiază, eram gata să-l iubesc pe domnul Clement.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătzire la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Magdalena Petruţ
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
