Cui i-e frică de computer? este a treia antologie din colecţia „Cărţile mele”, coordonată de Florentina Sâmihăian. Până acum, în această colecţie au apărut deja două volume, Care-i faza cu cititul? şi Ce poţi face cu două cuvinte. Antologiile colecţiei „Cărţile mele” reunesc nume importante ale literaturii române contemporane, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Radu Paraschivescu, Robert Şerban, Florin Bican, Neagu Djuvara, Călin-Andrei Mihăilescu şi mulţi alţii.
Cel de-al treilea volum al colecţiei vă propune poveşti mai reale sau imaginate despre cum interacţionăm cu tehnologia din jurul nostru. Ilustraţiile volumului sunt semnate şi de această dată de Irina Dobrescu, iar volumul este coordonat de Liviu Papadima. Mai jos puteţi citi un fragment din textul scris de Ioana Pârvulescu pentru volumul Cui i-e frică de computer?
Ioana Pârvulescu este scriitoare şi cărţile ei sunt scrise direct la computer. (De mână scrie, când îşi aminteşte, jurnal, cărţi poştale şi dedicaţii.) Primul ei computer se numea Chiril şi Metodiu, după sfinţii zilei în care l-a primit. Actualul computer se numeşte Mitică, după bunicul ei patern şi după personajul lui Caragiale. Acasă mai are un telefon cu robot (James), un televizor Orion la care nu prea se uită şi un foarte activ aparat de fotografiat Nikon. Fierbătorul de cafea, prăjitorul electric şi cuptorul cu microunde nu au nume. Când era mică, repara aparate tehnice, de pildă radiouri, acum mai mult le strică. Crede că cel mai urât lucru este să nu-i răspunzi unui prieten la e-mailuri.
Dorinţa
Era noaptea de Anul Nou, iar eu eram studentă şi tocmai mă supărasem pe Adrian. Vă place Anul Nou? Mie mi se pare frumos, la fel de frumos ca punctul dintr-o frază. Preţuiesc mult punctele, aceşti bumbi nebăgaţi în seamă, fără de care tot ce citim ar fi haotic şi de neînţeles. Adrian îmi spunea că n-are rost să te bucuri de Revelion, din moment ce „nimic deosebit nu se întâmplă atunci în univers“, e o zi sau, mă rog, o noapte, „la fel ca oricare alta“. Aşa spunea şi despre zilele de naştere, despre cele de nume, despre 1 Martie şi despre absolut orice sărbătoare. Toate, toate, zile ca oricare altele, timp ca oricare altul. Lui Adrian nu-i plăcea să primească daruri, dar, lucru şi mai greu de înţeles, nici măcar să le facă. Eu încercam să găsesc, de-a lungul anului, cât mai multe zile ieşite din comun. Viaţa e pentru mine o frază uriaşă, neîntreruptă, greu de citit, şi simt nevoia s-o fragmentez cu asemenea sărbători, semnele de punctuaţie ale timpului meu.
În noaptea de Anul Nou aveam obiceiul să-mi pun o dorinţă. Ştiţi ce mi-am dorit în anul acela, exact când limbile ceasului, limba mare, limba mică şi secundarul s-au imbrăţişat la ora 12? Mi-am dorit un casetofon (echivalentul de atunci al unui iPad, să spunem), unul numai al meu, la care să pot asculta muzică oricând vreau, ziua, noaptea, de Anul Nou, de ziua mea şi în toate zilele ca oricare altele despre care vorbea Adi. Oricât vi s-ar părea de ciudat, pe-atunci muzica nu era de găsit pe toate drumurile, ca azi. Să primesc un asemenea cadou ar fi fost o minune, iar eu am preţuit de când mă ştiu minunile, nu în ultimul rând pe cele ale tehnicii. Dar cine să-mi dea mie un casetofon? Cu siguranţă că nu Adrian!
Încă de mică mi-am adunat, în minte, o colecţie de obiecte electronice sofisticate, care sunt sigură că vor exista cândva: aparat de fotografiat cu sunet (dacă cineva râde în fotografie, să-i auzi râsul din acea clipă), aparat de filmat visele de noapte, astfel încât să ţi le poţi pune la computer, a doua zi, aparatul la care se aprinde un mic bec de câte ori persoana pe care o iubeşti se gândeşte la tine. Cu vremea, am devenit mai pretenţioasă şi nu vă ascund că singurul aparat pe care mi l-aş dori acum, dacă mi-aş mai pune dorinţe în noaptea de Anul Nou, este maşina timpului. Într-un fel, totuşi, maşina timpului există: de câte ori vă urcaţi într-o amintire şi călătoriţi cu ea în trecut vă aflaţi în maşina timpului. De câte ori vă lăsaţi prinşi de mecanismul complicat al imaginaţiei şi întrevedeţi ceva din viitor, călătoriţi cu maşina timpului. Aşa că vă invit să vă îmbarcaţi chiar acum în maşinăria amintirii pe care am înşurubat-o aici pentru voi, să călătorim împreună şi să poposim în anul acela care a urmat imediat după discuţia cu Adrian din noaptea de Anul Nou, după ce mi-am pus în gând dorinţa de a avea un casetofon şi de a asculta la el ce muzică vreau eu. În dimineaţa de 1 ianuarie, am auzit însă cu totul altă muzică, una pur omenească, venind de-afară. Nişte glasuri de copii mai mult strigau decât cântau: „...să trăiţi să-mbătrâniţi, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir... Tare ca piatra...“. Dintr-un motiv necunoscut, din joacă, poate, glasul strident al copiilor n-a mers mai departe şi a tot repetat „tare ca piatra...” râzând în hohote cu mare veselie. Era ca un semn al soartei. Întâmplările care au urmat s-au înlănţuit în cel mai ciudat mod.
*
O lună mai târziu mă întorceam de la un examen, spre casa unde se afla mica mea cameră studenţească, pe ai cărei pereţi scrisesem în două culori versuri din poeţii favoriţi. Era o după-amiază geroasă şi, pe aleile din Grădina Icoanei, pe unde treceam zilnic, zăpada bătătorită lucea stins sub paşi. La un moment dat, pe albul ei am văzut o mogâldeaţă întunecată, ca un pui de şoricel. Înălţimea îi era cam cât jumătate din degetul vostru mic, dar grosimea era mai mare (dacă nu cumva v-aţi îngrăşat peste măsură). Nu se mişca şi nici n-avea cum: ridicând mogâldeaţa în mână, am văzut că era o sculptură din piatră cenuşie. Avea aerul unui zeu asiatic în miniatură, iar pe cap purta un soi de cuşmă de mărimea unei unghii. Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător şi, scoţându-mi mănuşa de lână, l-am găzduit pe micul zeu în căuşul palmei, întorcându-l pe toate părţile. Apoi m-am uitat de-a lungul aleii înzăpezite, doar-doar o să zăresc un om care să-şi caute zeul. Dar la ora aceea, pe un ger de ţi se lipeau nările şi-ţi ieşeau aburi din gură, tot parcul era pustiu, cu excepţia mea şi a zeuşorului, fireşte. Nu-mi venea să-l iau cu mine, pentru că, mi-am spus, cineva îl pierduse. Poate că ţinea la el, poate îl primise cadou, poate voia să-l dea cadou (fiindcă nu toată lumea era ca Adrian). Pe de altă parte, mi se părea că zeul pretinde să fie luat de acolo cât mai repede şi e supărat că nu mă hotărăsc odată. Nici să-ţi petreci o noapte întreagă în frig nu era o perspectivă atrăgătoare, chiar dacă eşti de piatră. Eu, care nu eram de piatră, îngheţasem deja.
În fine, mi-am pus şi mâna şi zeul în aceeaşi mănuşă şi am plecat. Acasă am făcut un ceai de iasomie, ca să mă încălzesc şi, după ce am băut câteva înghiţituri aromate, am început să-mi studiez noul colocatar. Era tare simpatic: şedea cu mâinile împreunate pe burtă, avea trup mic, cap mare, obraji bucălaţi şi o guşuliţă de toată frumuseţea, ochi oblici, mijiţi, de parcă îi era tot timpul somn, şi gura rotundă, puţin îmbufnată. Cel mai mult îmi plăceau urechiuşele fine, mai mici decât ochii, pe care căciula nu le acoperea. Cu ce daltă minusculă se pot sculpta asemenea urechi? Nu-mi puteam închipui, mai ales că piatra din care era el făcut se dovedea tare ca... piatra. „Tare ca piatra, tare ca piatra...“ L-am îndrăgit mult pe zeul cenuşiu şi m-am împrietenit cu el pe loc. Uitându-mă bine, am văzut că are scris pe dos o literă, un M. Să fi fost iniţiala unui nume, poate al celui care l-a sculptat? Sau al persoanei iubite de sculptor? Singurul gând care nu-mi dădea pace era că poate cineva îl caută şi e necăjit că l-a pierdut.
În zilele următoare, cu zeul în buzunar, mi-am făcut drum la cele mai diverse ore pe aleea din parcul în care îl găsisem, zăbovind cât mai mult pe-acolo. Mă gândeam că aş putea să întâlnesc pe cineva care se uită cu atenţie pe jos şi că o să-l întreb: „Nu cumva aţi pierdut un zeu?“ Dar în afara unor oameni din cale-afară de grăbiţi şi de zgribuliţi, n-am văzut pe nimeni. Mă întorceam cu micul meu însoţitor în camera cu versuri colorate pe perete, camera din care numai muzica lipsea. Dacă aş fi avut şi un casetofon aş fi fost aproape fericită.
*
Între timp se apropia 1 martie. Ne hotărâserăm, împreună cu fratele meu Mihai, vărul meu Dorin şi încă un prieten al nostru, Daniel, să facem, ca mulţi studenţi de pe vremea aceea, mărţişoare, şi să le vindem de 1 Martie. Era o tradiţie ca studenţii să-şi câştige nişte bani de buzunar în felul acesta. (Fireşte că Adrian n-a vrut să participe, fiindcă 1 Martie nu-i spunea nimic: „o zi ca oricare alta“). Şi-atunci mi-a venit ideea. Ce-ar fi, mi-am zis, să facem zeci de mărţişoare cu chipul zeului găsit de mine şi în felul acesta cel care l-a pierdut să-l primească, poate, înapoi? Întâmplarea are uneori căi întortocheate şi pline de surprize.
Zis şi făcut. Am imprimat faţa zeului în nişte matriţe dintr-un material moale. Apoi am pus un fel de ghips care s-a întărit, l-am vopsit în culori vesele, gândindu-ne că griul modelului n-ar fi fost deloc potrivit pentru un dar de 1 Martie. La urmă, ne-am specializat în făcutul de funde, rolul meu fiind doar acela de a ţine două degete la o distanţă potrivită pentru buclele alb-roşii ale şnurului. Fiecare copie a zeului a primit aşadar o minunată fundă, ca un papion, şi a fost împachetată în celofan. La sfârşitul lui februarie în camera mea era un alai de zei coloraţi, care aşteptau cuminţi să fie puşi în vânzare. Nu ştiam însă dacă vom putea vinde nici măcar unul, darămite pe toţi! În ce mă priveşte, aveam un motiv de îngrijorare în plus: dacă nu vindeam mărţişoarele, stăpânul obiectului găsit de mine nu avea nici o şansă să-l mai întâlnească.
Zeul nostru o fi fost, probabil, unul al belşugului, pentru că mărţişoarele cu el au avut un succes neaşteptat. Se vede că oamenii se plictisiseră de potcoave, inimioare şi flori aurii şi că figurina noastră îmbufnată, cu ochii adormiţi, obraji dolofani şi căciulă era o atracţie nouă. La sfârşit am numărat banii şi i-am împărţit frăţeşte şi prieteneşte, în patru. Mai e nevoie să vă spun ce-am cumpărat cu sfertul meu? Mi-a ajuns exact ca să-mi iau (la mâna a doua) o splendoare de radio-casetofon şi două casete. Zeul meu necunoscut îmi îndeplinise dorinţa de la Anul Nou, poate că ăsta fusese rostul intrării lui în viaţa mea. De atunci nu m-am mai despărţit niciodată de el şi e aici, lângă mine, şi astăzi, când, alături de casetofon, a devenit eroul acestei poveşti, (şi, după cum vedeţi, a fost mai omenos decât Adrian).
Fragment din volumul Cui i-e frică de computer?coordonat de Liviu Papadima. Antologie de literatură contemporană pentru copii şi nu numai. În curs de apariţie la Editura Arthur
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
