Tudor Greceanu (1917-1994) a fost unul dintre aşii aviaţiei române de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, având la activ peste 6.000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1.000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât şi în Vest, şi zeci de victorii aeriene pentru care a fost răsplătit cu numeroase ordine şi decoraţii devenind şi Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III. Arestat de comunişti, a reuşit o spectaculoasă evadare de la Aiud. Volumul spune povestea unui pilot de vânătoare care şi-a începutul ascensiunea puţin înainte de debutul conflagraţiei, a participat la nenumărate lupte aeriene dintre care cele mai dramatice episoade s-au petrecut în timpul bătăliei de la Stalingrad, apoi a trecut prin infernul închisorilor comuniste şi prin amputarea picioarelor din cauza torturilor suferite acolo, lăsând în ultimii ani ai vieţii preţioase amintiri despre toate acestea. O parte dintre capitole au fost scrise de Tudor Greceanu însuşi, celelalte constituindu-se din interviuri acordate de autor. Vă prezentăm mai jos în avanpremieră un capitol din volumul „Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, de Tudor Greceanu, în curs de reeditare la Editura Vremea.
Luptele contra bombardamentelor americane
„În primăvara anului 1944, aviatorul Tudor Greceanu, încadrat acum în Grupul 9 Vânătoare, comandat de căpitan aviator Alexandru Şerbănescu, va participa la luptele dramatice purtate cu aviaţia de bombardament şi vânătoare americană. Şi în aceste încleştări zburătorii români au primit, demni şi cu bărbăţie, o luptă inegală sub raport numeric, superioritatea americanilor fiind zdrobitoare sub acest aspect. Aviatorii români au probat înalte pilde de vitejie, demne de toată admiraţia, înscriind pagini de mare eroism în faţa cărora ne înclinăm respectuos frunţile.”
*
„Întorşi de curând în ţară de pe frontul de est în primăvara anului 1944, piloţii români de vânătoare, în special cei din Grupurile 7 şi 9, din ultima grupă, sub comanda căpitanului aviator Alexandru Şerbănescu, făcând parte şi locotenentul Tudor Greceanu, aveau acum ca misiune apărarea teritoriului contra bombardamentelor forţelor aliate americano‑engleze şi sovietice care aveau ca obiectiv, cu precădere, zona petrolieră a Ploieştiului, dar şi centrele industriale din Bucureşti, Braşov, Turnu Severin şi altele, precum şi aerodromurile şi nodurile de cale ferată.
În aceste condiţii, vânătorii români dotaţi cu aceleaşi Messerschmitt 109G, care acum erau depăşite în comparaţie cu avioanele de vânătoare americane cu care trebuiau să se înfrunte, luptau concomitent împotriva celor mai puternice aviaţii angajate în război: aviaţia americană de bombardament însoţită de avioane de vânătoare P38 şi P51 (Lightning şi Mustang), aviaţia engleză dotată cu bombardiere bimotoare Wellington şi cvadrimotoare Lancaster, precum şi aviaţia sovietică. Cu toată inferioritatea numerică, piloţii români de vânătoare trebuiau să‑şi împartă activitatea între frontul din nord‑estul ţării, unde ajunseseră sovieticii, şi punctele din interior, unde activitatea aviaţiei americano‑engleze era acum de o intensitate dramatică. Avioanele americane veneau de la Foggia (în apropiere de Marea Adriatică) cu sutele, întunecând cerul, şi erau întâmpinate de doar câteva zeci de piloţi români de vânătoare. Superioritatea americană, atât numerică, cât şi calitativă, era covârşitoare, proporţia fiind de cele mai multe ori de 1 la 10 şi chiar mai mare; totuşi, piloţii români nu pregetau să angajeze lupta în orice situaţii sau condiţii cu un curaj de nedescris, suplinind prin temeritate, manevre şi procedee personale imaginate de ei ad-hoc inferioritatea dramatică în care se aflau de fiecare dată. Pierderile au fost îngrozitoare, grupurile ajungând la efective de escadrile, dar şi pierderile adversarilor erau uneori considerabile (pe 10 iunie 1944, Grupul 6 Vânătoare doboară 24 de avioane americane de vânătoare P38 cu numai 3 pierderi), dar fără importanţă în comparaţie cu efectivele lor. Totuşi, americanii au înţeles că în România există o aviaţie de vânătoare de care trebuiau să ţină seama.
Locotenentul Tudor Greceanu îşi conduce patrula spre 4.000 m înălţime. Sector 7 (sud‑sud‑vest), după indicaţiile primite prin radio. Dirijaţi spre Buzău, mereu în urcare, ajung la verticala acestuia cu 5.000 pe altimetre: sunt întorşi nord‑est, spre Ziliştea. Apoi spre Focşani. La 6.000 se află din nou aproape de Tecuci, ceva mai la sud‑est. Pe cer limpede, curat. Albastru, fără bombardierele după care se tot învârt la vagile indicaţii primite… Cvadrimotoarele sunt văzute de Lungulescu: le anunţă. Mult mai sus aflate, dârele de condensare ale acestora se înscriu spre nord‑est. Messerschmitt‑urile forţează motoarele în cambraj puternic până la 9.000, unde balansează aproape în limită. Aliniate acum la nivelul bombardierelor, dar în urmă.
Locotenentul Greceanu îl are alături pe adjutantul Chirvăsuţă. Privesc… Uriaşa masă de avioane lasă în urmă dârele albe şi fuioarele cenuşii, subţiri ale motoarelor „împinse”. Sclipesc orbitor în soare, un incredibil spectacol… Nu faptul de a nu mai fi văzut o astfel de mulţime zburătoare, ci chiar neputinţa, neştiinţa lor de a‑şi imagina posibilitatea, necuprinsul unei astfel de formaţii, îi uimeşte acum! Îi fascinează. Deci, aceştia, astfel, atâţia sunt americanii! Speră pentru o clipă locotenentul să poată folosi dârele de condensare ale lor spre a ascunde apropierea, la distanţă de tragere. O privire în urmă şi înţelege! Propriile urme similare lăsate în eter sunt, desigur, urmărite de mitraliorii aflaţi în turelele de spate ale bombardierelor, aşa că… pică uşor pe stânga, crede că este mai puţin vulnerabil din această poziţie. Câştigă viteză. Surprinzător, repede şi mult, însă pierde înălţime. Aerul rar… Repune motor, se repede, declanşează cele trei tunuri! Are unul dintre puţinele G‑uri (Messerschmitt 109 G2) înarmate astfel. Şi locotenentul Greceanu, comandant de escadrilă, trecut prin toate vicleşugurile războiului aerian, este surprins, uimit… Declanşând focul de la 200 m, venit „sfoară” în spatele Liberatoarelor, e primit cu o vijelioasă ploaie de trasoare ale mitralierelor grele. Încrucişate. Convergând din zeci de turele spre aparatul său. Este lovit imediat. Răpăială de grindină pe avion, un şoc puternic apoi: o spărtură mare, urâtă, în aripă! Degajează fără a putea măcar observa efectul rafalelor sale. Cu îndărătnicie, însă, revine la atac, secondat de G‑ul adjutantului Chirvăsuţă. Desigur, bombardierul, rămas în urmă, lovit, fumegând dintr‑un motor… Şi acum ştie: se apropie deviind rapid dreapta‑stânga spre a evita… Evită cele trei tunuri, spulberă turela mitraliorului de pe Liberator. Acum se trage în… Culasele tunurilor armează sec! În gol! Muniţie terminată! Iar becul roşu avertizor al limitei de benzină (cum de nu l‑a văzut?!) arde; degajează…
În limită de benzină, undeva pe cer, la 8.000 m, are certitudinea că va ajunge la aerodrom! Dacă… nu va întâlni acum Vânătoarea americană. În acest caz… Dar nu, şansa este de partea sa. Cu ultimii stropi de benzină pe conductele de alimentare vine la aterizare. Este cu avionul ciuruit şi cu concluzia că… iată, uneori nu este suficientă muniţia şi benzina unui G pentru a da jos un cvadrimotor (avion a cărui vitalitate, rezistenţă de menţinere în zbor de avarie şi putere de ripostă a focului a subestimat‑o), vine la aterizare.”
*
„Iunie [1944], ziua de 22, spre prânz.
G‑ul locotenentului comandant de escadrilă Tudor Greceanu urcă din greu spre hotarele cerului «superior», spre 11.000 m. Greu de ajuns aici! Îţi trebuie îndemânare, pricepere, dar şi şansa supravieţuirii. Messerschmitt‑ul urcă spre cei 11.000 m suverani, e acolo, se poate… se poate studia, măcar în răgazul câtorva clipe, formaţia inamică. De acolo poţi cădea fulgerător, ca un meteor încă neaprins, prin protecţia de vânătoare americană, peste bombardiere. Nu există timp de ripostă suficient. De aceea întotdeauna e preferabil să poţi alege şi lovi în bombardierul conducător! Îl dobori. Produci confuzie. Dezorganizarea formaţiei… Unghiul sub care cazi este dificil pentru mitraliorii bombardierului, timpul-clipă, vânătoarea – care supraveghează „spre mai jos”, de unde aşteaptă ivirea Me‑urilor – surpriză. Toate acestea le ştie locotenentul Greceanu. El este o fire analitică, şi‑a gândit întotdeauna bine mişcarea, atacul. Un timp, a atacat frontal. Fulgerător. Exact în axul bombardierelor. Exact în plexiglasurile strălucitoare. Sub împotrivirea lor. Sub focul lor furibund. E ţintă mică, însă cu demers, cu apropiere şi trecere fulgerătoare. Cu armele de bord dezlănţuite. Şansa de a neutraliza din primele proiectile piloţii. De a distruge echipamentul de zbor, carlinga. De a pulveriza măcar plexiglasurile şi structura de faţă. Ceea ce creează dificultăţi zborului. Ceea ce scoate bombardierul din drum. Îl abate. Îl obligă la răzleţire, rămânere în urmă – îl oferă doborârii...
Prinse în tremurul metalic al zborului, bombardierele, mai jos aflate, alunecă… Le studiază. Alege. Imediat se va năpusti ca un… Nu se va năpusti! De data aceasta, nu se va mai putea năpusti! Este înconjurat de un roi de Mustang‑uri venite, căzute încă de mai sus. Cu superba lor maneabilitate la acest plafon! Cu superioara lor putere aici, dată de motoarele mai puternice, mai supraalimentate. Compresorul lor de supraalimentare! Cu forţă, cu trepte în plus faţă de Daimler‑Benz‑ul Messerschmitt‑ului, care se bâlbâie, se sufocă aici. Care stă instabil peste aerul rar. Care este singur!
Prima rafală loveşte direct, brutal carlinga. În partea dreaptă. Buteliile cu oxigen comprimat explodează. Îngusta cabină devine infern, fluidul vieţii dispare retezat în tubulatura inhalatorului, locotenentul întoarce G‑ul pe spate în răsturnare. Încearcă să… Nu mai încearcă nimic, se sufocă. Metalul, aparatele de bord, cerul… totul devine roşu. Un roşu aprins, care îi sfârtecă ochii. Messerschmitt‑ul cade nebun. O ultimă licărire de conştient spune ceva despre cei opt mii de metri halucinant văzuţi pe altimetru… Totul îşi pierde sensul, conturul, înţelegerea. Persistă acel roşu… Al nebuniei? Al morţii? Al vieţii? Dispare şi el… Messerschmitt‑ul este găsit la 13 km sud‑vest de Găeşti. În mod inexplicabil, corect aterizat „pe burtă”, cu pilotul aflat în carlingă legat în chingi, prăbuşit inert peste comenzi; are încă inhalatorul pe faţă, iar infima urmă a vieţii păstrate, oprită în mătasea albă, majestuoasă a bine‑ştiutului său fular!
Redevine conştient după patru zile, într‑un pat al Spitalului Militar din Bucureşti. Acolo sus, la porţile cerului, plămânii îi plesniseră invadându‑se, înecându‑se cu sânge… Spital, chin, zbatere. […] Cât va mai dura spitalizarea? Încă mult! Dar fuge din spital. […] Recomandarea pentru „repaus absolut timp de trei luni, într‑o staţiune montană” o „respectă”.. dar scurtează şederea şi se întoarce după o lună la aerodrom cu îngăduinţa comandantului de grup, căpitanul Şerbănescu.”
Din volumul „Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, de Tudor Greceanu, în curs de reeditare la Editura Vremea. Cuvânt înainte de Martha Greceanu. Prefaţă de Neagu Djuvara. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, îngrijită de colonel (r) Dumitru Roman
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
