Ziarul de Duminică

Ecaterina cea Mare (I)/ de Henry Troyat

Ecaterina cea Mare (I)/ de Henry Troyat

Autor: Ziarul de Duminica

05.02.2015, 23:55 294

La numai treizeci şi şase de ani, prinţesa de origine germană Sophie von Anhalt-Zerbst, născută în 1729, a ajuns pe tronul Rusiei sub numele de Ecaterina a II-a. Îndrăgostită de cultura franceză, dar învăţând rusa ca să-şi înţeleagă mai bine poporul, liberală în prieteniile sale – Voltaire, Diderot, d’Alembert – dar autocrată în guvernarea sa, pudibondă în vorbe, dar cu un temperament nesăţios, muncind cu râvnă şi iubind copiii, natura, animalele… iată o descriere pe scurt a celei care a fost Ecaterina cea Mare.

„Această stâncă de voinţă are o structură complexă”, scria despre ea Henri Troyat şi a fost nevoie de spiritul său pătrunzător de analiză ca să putem înţelege mai bine personalitatea contradictorie a uneia dintre cele mai fascinante figuri din istoria Rusiei.

Volumul nonficţiune urmează să apară la Editura Corint istorie. În prima parte a acestui documentar reproducem prefaţa acad. Şerban Papacostea.

*

*     *

Spre mijlocul secolului al XVIII‑lea, o tânără germană, So­phie Friederike Auguste, descendentă a unei familii aristocratice, a ajuns prin jocul diplomaţiei matrimoniale – mijloc însemnat de soluţionare a relaţiilor internaţionale în acea vreme – membru de frunte al Casei domnitoare a Rusiei. Căsătorită în urma unei selecţii între soluţii alternative – în care cuvântul decisiv i‑a revenit regelui Prusiei Frederic al II‑lea – cu Marele Duce Peter Ulrich, moşteni­tor prezumtiv al tronului imperial al Rusiei, tânăra Sophie, rebote­zată curând Ecaterina, pentru a se conforma exigenţelor societăţii în care era chemată să‑şi desfăşoare existenţa, avea să dovedească nu numai o remarcabilă capacitate de a se adapta obiceiurilor unei lumi noi pentru ea, dar şi de a deveni unul dintre exponenţii cei mai de seamă ai tradiţiilor şi politicii imperiale a acesteia. Ecaterina a II‑a, supranumită „cea Mare”, se înscrie în şirul marilor fondatori ai imperiului rus, una dintre personalităţile care au influenţat pu­ternic nu numai destinul poporului peste care au dominat, dar şi ansamblul lumii euro‑asiatice în tranziţia spre vremea globalizării.

Pentru a transforma rolul secund de convieţuitoare legală a principelui moştenitor, apoi a suveranului Rusiei, în acela de do­minatoare directă a vastului imperiu rus şi de împlinitoare a voca­ţiei imperiale a acestuia, era nevoie de o personalitate excepţională, îmbinare între o implacabilă voinţă de putere şi o egală capacitate de stăpânire a situaţiilor celor mai complexe şi dificile. Tânăra aris­tocrată germană, ajunsă în cele din urmă împărăteasă a Rusiei, a dovedit din plin capacitatea de a face faţă cu succes tuturor încercă­rilor la care a supus‑o situaţia de conducătoare a ţării a cărei vocaţie imperială a slujit‑o din toate puterile. Din existenţa banală la care păruse că o predestinează originea, ea s‑a ridicat la rolul de condu­cător de frunte în lumea contemporană ei. Înzestrarea excepţională înnăscută a ducesei devenită ţarină explică în cea mai mare măsură excepţionala împlinire a rolului pe care i l‑a hărăzit istoria.

Revelatoare în această privinţă s‑a dovedit voinţa ei tenace de a se adapta lumii în care i‑a fost dat să trăiască în urma intrării în familia imperială rusă. Contrar îndemnului tatălui ei de a nu părăsi confesiunea în care se născuse – luteranismul –, Sophie, rebotezată Ecaterina, a îmbrăţişat ortodoxia, supunându‑se regu­lilor stricte ale acestei conversiuni. Inspirată de ideea rostului po­litic activ care avea să‑i revină ca împărăteasă, ea a înţeles curând rolul esenţial al componentei spiritual‑ideologice a imperiului rus şi al aspiraţiilor sale de mare putere. Nu mai puţin semnificativă pentru voinţa ei de dominaţie a fost însuşirea limbii ruse, pe care a reuşit în timp relativ scurt să o stăpânească. Ea însăşi a formulat în termeni cum nu se poate mai clari hotărârea de a se identi­fica cu lumea asupra căreia i‑a fost dat să domnească, atunci când le recomanda medicilor ei: „Sângeraţi‑mă de ultima picătură de sânge german, ca să nu mai am decât sânge rus în venele mele.”

Acţiunea politică internă a ţarinei, care a preluat puterea su­premă în vara anului 1762, în urma unui complot încheiat cu uci­derea soţului ei – împăratul legitim –, s‑a desfăşurat între realităţile moştenite şi tendinţa de a conferi acestor realităţi înapoiate o înfă­ţişare reformatoare – imagine supradimensionată cu bună ştiinţă, larg propagată în epocă prin intermediul legăturilor întreţinute de împărăteasă cu gânditori şi scriitori europeni de prim rang. Aşadar, de o parte, masa covârşitoare a iobagilor ruşi, supuşi bunului‑plac al stăpânilor de moşii; de altă parte, această „stare” socială supra­pusă, lipsită însă de reprezentativitate politică efectivă în raport cu puterea supremă în stat. În esenţă, un despotism asiatic, consolidat în mare măsură în secolele îndelungate de dependenţă faţă de „im­periul stepei”, a cărui ultimă încarnare, imperiul mongol al Hoardei de Aur, şi‑a pus ireversibil amprenta asupra lumii ruse.

Domnia ţarinei Ecaterina nu a fost lipsită, desigur, de intenţii reformatoare şi chiar de unele măsuri în acest spirit. Dar aceste iniţiative timide nu au subminat structura societăţii ruse astfel cum se constituise de‑a lungul secolelor precedente şi nici nu şi‑au propus acest obiectiv imposibil de realizat. Poziţia boierimii a fost chiar consolidată prin măsuri legislative menite să asigure împărătesei fidelitatea clasei dominante în societate. Cu atât mai remarcabilă a fost încercarea şi reuşita ei, fie şi numai parţială, de a se înfăţişa Europei ca suveran modern, dominat de ideile cele mai avansate ale vremii şi decis să le aplice.

Informaţii preţioase şi consideraţii instructive sunt oferite ci­titorilor cu privire la legătura strânsă stabilită de conducătoarea imperiului despotic al Rusiei cu reprezentanţii de frunte ai celui mai avansat model de gândire social‑politică şi filosofică al vre­mii, curentul luminilor sau iluminist: Diderot, Voltaire, Grimm şi alţii. În corespondenţă frecventă cu aceşti gânditori şi scriitori europeni ale căror lucrări îi erau bine cunoscute şi cărora le răs­pundea personal la scrisori, împărăteasa înţelegea nu rareori să le aline suferinţele materiale cu subsidii consistente. Istoricii şi‑au pus întrebarea: la originea acestor relaţii se afla oare un interes real al împărătesei pentru gândirea social‑politică cea mai avansată din Europa, sau pur şi simplu dorinţa de a‑şi asigura un portret favorabil în lumea occidentală, cu avantajele politice corespunză­toare? Răspunsul a rămas incert; sigur este însă că admiratorii din Occident ai împărătesei au ştiut să treacă sub tăcere unele dintre acţiunile ei cele mai arbitrare, care contrastau flagrant cu filosofia „luminilor”. Cel mai probabil pare însă că temeinica cunoaştere a societăţii ruse şi a formulei tradiţionale de guvernare a acesteia i‑a impus concluzia că soluţiile aplicate sau preconizate în Europa Occidentală erau inaplicabile în Rusia epocii ei.

Precum în politica internă, Ecaterina a ştiut să se încadreze excelent şi în tradiţia politicii externe a predecesorilor ei, în pri­mul rând a ţarului Petru cel Mare. Expansiunea teritorială în toate direcţiile – compensaţie de orgoliu acordată de conducătorii ruşi poporului peste care domneau în absenţa unor măsuri auten­tic reformatoare – a fost, foarte probabil, şi domeniul în care s‑a manifestat cel mai puternic spiritul de continuitate al ţarinei în raport cu acţiunea înaintaşilor ei. „Nu doresc, nu vreau decât bi­nele acestei ţări unde Dumnezeu m‑a adus... Gloria ţării este glo­ria mea. A lega Marea Caspică de Marea Neagră şi pe amândouă de mările Nordului, a face să treacă negoţul cu China şi cu Indi­ile Orientale prin Tartaria înseamnă a ridica acest imperiu la un grad de putere mai presus de al altor imperii din Asia şi Europa. Şi ce poate rezista puterii fără margini a unui prinţ absolut care guvernează un popor războinic?” Formulare cum nu se poate mai limpede a unui program imperial de expansiune teritorială, sinte­tic definit de un istoric român drept „geofagia rusă”. Într‑adevăr, achiziţiile teritoriale ale imperiului rus în timpul domniei ţarinei Ecaterina, care şi‑a câştigat măcar în această privinţă cu drept cu­vânt calificativul de „cea Mare”, se înscriu într‑una dintre perma­nenţele esenţiale ale politicii ruse, de la ieşirea de sub dominaţia mongolă până în zilele noastre.

Cartea de faţă prezintă o personalitate de primă însemnătate a istoriei moderne a Europei în complexitatea ei. Iniţiativele po­litice, ferme şi calculate în acelaşi timp, ale ţarinei Ecaterina – în diversele etape ale ascensiunii ei până la puterea supremă şi în tim­pul exercitării acesteia – sunt înfăţişate în paralel cu manifestările personalităţii ei pasionale în viaţa intimă. Lucrarea este în acelaşi timp o biografie reuşită şi un model de analiză a rolului istoric al unuia dintre făuritorii imperiului rus. Specialiştii epocii, dar şi cei care se străduiesc să înţeleagă actualitatea în dimensiunea „duratei lungi”, vor avea de câştigat din lectura monografiei de faţă.

 

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Corint istorie. Traducere din limba franceză de Elisabeta Niculescu şi Simona Brânzaru (cap. XXV–XXVI). Prefaţă de Şerban Papacostea

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO