Ecaterina cea Mare (II)/ de Henry Troyat

CAPITOLUL I

FIGCHEN

Sperau să aibă un fiu. Dar e o fată. Viitoarea Ecaterina a II‑a a Rusiei se naşte la 21 aprilie 1729, la Stettin, în Pomerania, şi primeşte prenumele de Sophie Friederike Auguste. Dezamă­gită de a nu fi fost în stare să aducă pe lume un băiat, tânăra mamă, Johanna Elisabeth, nu priveşte cu prea multă duioşie copilul din leagăn. În plus, este convinsă că prin frumuseţea şi abilitatea ei mondenă ar fi putut să aibă parte de o poziţie mai bună în societate. Născută Holstein‑Gottorp, nu este ea înru­dită cu Casa ducală de Holstein, a cărei ramură principală poate să aspire la coroana Suediei? În locul strălucitoarei ascensiuni la care visa, a trebuit să se mulţumească cu o partidă modestă. Familia ei i‑a aranjat căsătoria, fără ca măcar să îi ceară părerea. La cincisprezece ani, s‑a măritat cu prinţul Christian August de Anhalt‑Zerbst, cu douăzeci şi şapte de ani mai în vârstă decât ea. De fapt, un personaj destul de neînsemnat, unul din acei prinţi mărunţi şi scăpătaţi ce abundă în Germania fărâmiţată a secolului al XVIII‑lea. General‑maior în armata prusacă, acest bărbat cumsecade, econom din fire, ţinând la ordine şi la re­ligie, o copleşeşte pe Johanna cu o tandreţe ce nu o satisface deloc. Pasionată de intrigi mondene, poziţia ei inferioară în societate o face să spumege de furie. Viaţa de garnizoană, un­deva într‑un colţ pierdut de provincie, i se pare de o monotonie umilitoare. Din fericire, la scurt timp după naşterea lui Sophie, familia poate să se instaleze în fortăreaţa din Stettin. Este un fel de promovare. Un alt eveniment îmbucurător: anul următor, Johanna dă naştere în sfârşit unui fiu. Dumnezeu i‑a ascultat ruga! Ea îl copleşeşte pe băiat cu dragostea şi mândria de care a lipsit‑o pe fiica ei. Aceasta, încă foarte mică, suferă amarnic văzându‑şi preferat fratele mai mic.

Încredinţaţi la început doicilor, copiii trec curând în grija guvernantelor. La castel domneşte sărăcia, esenţială însă pentru ei este menţinerea rangului social. Preceptori, maeştri de dans, maeştri de muzică, servitori cu atribuţii nedesluşite, doamne de onoare, gentilomi umplu casa. Cei din familia Anhalt‑Ze­rbst fiind prinţi, important este ca, în ciuda sărăciei şi insigni­fianţei lor, cei mai tineri reprezentanţi ai Casei să fie iniţiaţi în uzanţele Curţilor europene. Îndată ce sunt în stare să păşească fără să se împiedice în poalele veşmintelor, sunt învăţaţi să facă reverenţe şi să sărute cu evlavie pulpana hainei persoanelor im­portante. Foarte devreme, Johanna o face pe Sophie să respire aerul saloanelor. O cară după ea la baluri, la banchete, la baluri mascate care au loc, din când în când, la marile familii din re­giune.

Îmbrăcată, în ciuda vârstei fragede, ca o femeie, după moda timpului, „Figchen”, cum i se spune familiar lui Sophie, îi uimeşte deja pe cei din jur prin promptitudinea replicilor. În rochie cu decolteu peste pieptul plat, cu braţele subţiri ieşind din dantelele răscroielii mânecii, cu părul pudrat, într‑o zi de primire ea se află în faţa lui Frederic Wilhelm I al Prusiei şi, deloc emoţionată, refuză să sărute marginea veşmântului regal. „Haina sa este atât de scurtă că nu pot să ajung la ea!”, se răsteşte ea pentru a se justifica. Regele remarcă cu gravitate: „Fetiţa este impertinentă!”. Avea patru ani pe atunci. Johanna conchide, în urma acestui incident, că fiica sa e o revoltată, o orgolioasă şi că nimic nu o va intimida vreodată. După părerea ei, această trăsătură de caracter trebuie combătută la o copilă al cărei viitor este legat de căsătorie, altfel spus de supunere. Aşadar, se arată din ce în ce mai intransigentă cu Figchen, în timp ce faţă de fiul ei îşi sporeşte afecţiunea. „În ceea ce mă priveşte”, va scrie Ecaterina în Memoriile sale, „nu eram decât tolerată şi adesea repezită cu patimă şi mânie, de multe ori pe nedrept.” Iar mai departe: „Tatăl meu, pe care îl vedeam mai rar, mă credea un înger; mama mea nu se preocupa prea mult de mine.”

Răceala mamei sale, îndepărtarea de tatăl său (atât de demn, atât de auster, de ocupat!) accentuează, la ea, setea de a fi iubită. Această nevoie de dragoste şi de adulare este cu atât mai puternică cu cât se consideră urâtă. Foarte mică fiind, a suferit de pecingine şi a trebuit să i se taie părul de mai multe ori pentru a scăpa de cruste. Când avea şapte ani, o pleurezie era să o coste viaţa. Atunci când a fost în stare să se dea jos din pat, au constatat o deviere a coloanei vertebrale. „Umărul meu drept era mai ridicat decât stângul, coloana vertebrală mergea în zigzag, iar în partea stângă făcea o scobitură.” Medicii declarându‑se neputincioşi în faţa acestei misterioase deformaţii, se face apel la un vraci, care nu e altul decât călăul din Stettin. Fără să ezite, acest om temut ordonă ca, în fiecare dimineaţă, la ora şase, o fată, care să nu fi mâncat nimic, să‑i frece umă­rul şi spatele cu salivă. Apoi îi confecţionează un corset pe care nu trebuie să‑l scoată nici zi, nici noapte, decât pentru a i se schimba lenjeria. Acest supliciu durează aproape patru ani. În sfârşit, când fata împlineşte unsprezece ani, spatele se îndreaptă, sănătatea i se ameliorează, simte în ea un elan de veselie şi forţă.

Deşi la trup s‑a înzdrăvenit, chipul îi rămâne totuşi prea puţin plăcut. Cu nasul lung, bărbia ascuţită, slabă ca o pisică jigărită, ea ştie deja că aceste imperfecţiuni fizice o defavori­zează în cursa pentru căsătorie. Dar a remarcat şi că strălu­cirea privirii şi isteţimea minţii ei îi farmecă pe interlocutori mai mult, poate, decât ar fi reuşit un chip cu trăsături regulate. Această constatare o incită să dea o atenţie deosebită studiu­lui şi lecturii. Influenţa guvernantei sale, Elisabeth, sau Babet Cardel, este hotărâtoare în această privinţă. Franţuzoaică, fiica unui hughenot refugiat în Germania după revocarea edictului de la Nantes, Babet Cardel, după spusele copilei, „ştia aproape tot fără să fi învăţat nimic”. Sophie o laudă mult în Memoriile sale: „Model de virtute şi de înţelepciune; ea avea de la na­tură un suflet nobil, spiritul cultivat, o inimă minunată; era răbdătoare, blândă, veselă, dreaptă, statornică…” Entuziasmul ei pentru Babet va rămâne atât de viu, încât, chiar la bătrâ­neţe, scriindu‑i lui Voltaire, ea se va mândri cu titlul de „elevă a domnişoarei Cardel”.

Într‑adevăr, învăţăturile domnişoarei Cardel sunt foarte va­riate: astfel, între două dictări, îi recomandă lui Sophie să ia seama să ţină mereu bărbia retrasă: „Ea găsea că o aveam exce­siv de ascuţită şi că scoţând‑o în afară aş şoca pe oricine m‑ar întâlni.” În ceea ce priveşte spiritul elevei sale, domnişoara Cardel îl îmbogăţeşte fără greutate, punând‑o să‑i citească pe Corneille, Racine, Molière, La Fontaine. Ea îi transmite, zi cu zi, dragostea pentru limba franceză, de care pe atunci nicio persoană cu pretenţii nu se putea lipsi. Şi, de asemenea, gustul pentru sclipirea minţii, pentru veselia spontană, pentru vioi­ciune în scriere şi conversaţie. Influenţa ei asupra lui Figchen este atât de puternică, încât prin contrast fetiţa ajunge să‑l deteste pe profesorul ei german, greoiul şi pedantul Wagner. Uneori, are impresia că limba ei maternă se trage din cea vor­bită la Paris, nu la Stettin. Are, bineînţeles, şi alţi preceptori, printre care şi un pastor luteran pe nume Dowe, care o ini­ţiază în ale religiei şi îi dă câteva noţiuni de teologie. Dar, în loc să accepte pur şi simplu lecţia, copila vrea să înţeleagă şi pune întrebări stingheritoare. De ce oamenii virtuoşi, ca Titus sau Marc Aureliu, au fost osândiţi la muncile iadului sub pre­text că au ignorat Revelaţia? Ce înseamnă, mai exact, haosul originar? Ce se înţelege prin circumcizie? Cum se poate îm­păca imensa bunătate a lui Dumnezeu cu teribila încercare a Judecăţii de Apoi? Pastorul se supără, refuză să‑i răspundă, îşi ameninţă eleva cu nuiaua, şi Babet Cardel intervine în grabă pentru a potoli furtuna. Ceea ce îl nelinişteşte cel mai mult pe slujitorul religiei este înclinaţia fetiţei de a căuta o explicaţie raţională dogmelor sacre. El vede în asta un semn de trufie. În afara acestui defect, trebuie să recunoască faptul că eleva lui este cuminte, harnică, înzestrată cu o memorie excepţională şi dornică să cuprindă la un loc toate cunoştinţele umane. Dintre toţi preceptorii care desăvârşesc educaţia lui Figchen, numai profesorul de muzică este dezamăgit. Fata n‑are câtuşi de puţin auz muzical şi nu simte nicio plăcere la cele mai duioase melo­dii. Această supărătoare alergie o va avea toată viaţa. „Pentru mine muzica este rareori altceva decât zgomot”, va spune ea.

După ore de studiu intens cu domnişoara Cardel, simte do­rinţa irezistibilă de a‑şi consuma preaplinul de energie. Con­trar fetiţelor de vârsta ei, detestă să se joace cu păpuşile. Jocul de‑a mama, cu un prunc din lemn colorat, i se pare o maimu­ţăreală şi o agasează. Nu simte nicio înclinare să facă pe mi­cuţa mamă în faţa unui leagăn în miniatură. Numai mişcarea, acţiunea o interesează. Părinţii, în ciuda poziţiei lor princiare, îi dau voie să invite copii din marea burghezie locală. Curtea severului castel din Stettin răsună atunci de râsete şi strigăte. Uneori, toată liota se împrăştie pe stradă. Lui Figchen îi plac jocurile violente. Nu merge ea până acolo încât să tragă în pă­sări? Băieţoasă, inventivă şi neastâmpărată, comandă cu bucu­rie mica trupă care se învârte în jurul ei. Tovarăşii de joacă îi recunosc cu plăcere calităţi de şef.

Dar şi mai mult decât aceste distracţii copilăreşti îi plac că­lătoriile. Mama ei, pasionată de plăceri mondene, se plictiseşte într‑atât la Stettin, încât orice pretext este bun pentru a evada împreună cu soţul şi copiii ei. Iar familiile Anhalt‑Zerbst şi Holstein‑Gottorp sunt înrudite cu multe familii din Germa­nia! Plouă cu invitaţii din toate părţile. Merg, din castel în castel, la Zerbst, la Hamburg, la Brunswick, la Eutin, la Kiel şi chiar la Berlin. Peste tot găsesc rude primitoare, un minim de confort şi o atmosferă de bârfeli de Curte. Din frânturi de conversaţie, Figchen învaţă să cunoască genealogia tuturor re­gilor şi a tuturor prinţilor Europei. I se pare că pătrunde într‑o vastă confrerie, ale cărei legături de sânge depăşesc frontierele.

Mică prinţesă germană, ea este mai apropiată de un prinţ su­edez necunoscut decât de un plebeu german din vecinătate. Înainte chiar de a fi primit cel mai mic semn din partea desti­nului, se simte chemată să evolueze în lumea celor ce domnesc, nu a celor supuşi. Această vocaţie o simte cu mult înainte de a se ivi prilejul s‑o pună în practică. În 1739, părinţii o duc la Kiel pentru a apărea la serbarea dată de vărul mamei sale, Adolf Friedrich de Holstein‑Gottorp¹. Johanna este mândră că aparţine uneia din cele mai mari familii ale Germaniei şi, de fiecare dată când se regăseşte printre ai ei, regretă şi mai mult mediocritatea căsătoriei sale. Superficială şi infatuată, Johanna o priveşte cu inima palpitând pe fiica sa, în vârstă de zece ani, schimbând câteva cuvinte cu tânărul Peter Ulrich de Holstein, despre care se spune că este unul din moştenitorii posibili ai tronului Suediei sau al Rusiei.

Băiatul, care are cu un an mai mult decât Figchen, e mic, pricăjit, firav. Conversaţia lui o dezamăgeşte. N‑a citit nimic şi nu‑l interesează decât exerciţiile militare. Dar este nepotul lui Petru cel Mare. Acest fapt îi conferă un fel de aureolă. În tot cazul, mamele fiicelor de măritat, şi printre ele şi Johanna, îl privesc cu o respectuoasă poftă de acaparare. Figchen sur­prinde şuşoteli complice: aceste doamne, pe ascuns, cântăresc şansele unei uniri între cei doi copii. Nu sunt ei veri de gradul trei prin Holsteini? Figchen însăşi începe să viseze. Obârşia no­bilă îi interzice, după codul familial, o mezalianţă cu un tânăr fermecător oarecare, lipsit de suficiente titluri de nobleţe. Iar urâţenia şi sărăcia ei riscă să îndepărteze pretendenţii serioşi. Sunt multe prinţese de măritat în Europa. Ele pot satisface toate gusturile şi toate interesele politice. În această competiţie surdă pentru tronuri, Figchen recunoaşte în sinea ei că are puţine şanse de izbândă. Totuşi are încredere în steaua ei. Când ai o voinţă puternică, ajunge, consideră ea, să doreşti ceva cu ar­doare pentru a‑l obţine până la urmă. Chiar când e vorba de frumuseţe fizică. Da, poţi deveni frumoasă prin forţa voinţei. Despărţindu‑se de Peter Ulrich, ea se simte revigorată.

Ce‑i drept, oglinda îi dezvăluie, odată cu trecerea timpului, o înfăţi­şare mai plăcută. Uneori, ea însăşi se surprinde găsindu‑se fru­moasă. „Nespusa urâţenie cu care mă născusem mă părăsea”, va scrie ea. La treisprezece ani, este zveltă, cu un corp armonios, şi ochii ei de un albastru întunecat au o asemenea strălucire încât cel care o vede uită nasul lung şi bărbia ascuţită. Într‑o zi, îl aude pe intendentul tatălui ei spunând, în legătură cu căsătoria prinţesei Augusta de Saxa‑Gotha cu prinţul de Wales: „Ei bine, în realitate această prinţesă a fost mult mai rău crescută decât a noastră; nu e deloc frumoasă şi iată totuşi că este menită să devină regina Angliei: cine ştie a noastră ce va ajunge?” Altă dată, la Brunswick, la văduva ducesă, un canonic vizionar, care practică chiromanţia, afirmă că vede trei coroane în palma lui Figchen. Fetiţa pune la suflet această prevestire: „Titlul de re­gină”, va scrie ea, „cu toate că eram copil, îmi mângâia auzul. Încă de atunci, oamenii care mă înconjurau glumeau pe seama mea şi a lui (a tânărului Peter Ulrich de Holstein) şi, încetul cu încetul, am început să mă cred sortită lui.”

Astfel, pe măsură ce trec lunile, gândul la Rusia stăruie tot mai mult în mintea mamei şi a fiicei. Speranţele lor se bazează pe legăturile de rudenie care unesc Casa de Holstein, din care se trage Johanna, şi familia imperială rusă. Fiica mai vârst­nică a lui Petru cel Mare, Anna, s‑a căsătorit cu ducele Karl Friedrich de Holstein‑Gottorp şi a avut cu el un fiu, pe tână­rul Peter Ulrich, pe care Figchen l‑a întâlnit la Kiel.

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Corint istorie. Traducere din limba franceză de Elisabeta Niculescu şi Simona Brânzaru (cap. XXV–XXVI). Prefaţă de Şerban Papacostea

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels