Ziarul de Duminică

Ecaterina moare ca toti ceilalti

Ecaterina moare ca toti ceilalti

Ecaterina cea Mare, tablou de Alexei Antropov

15.08.2008, 19:38 63

Si in cazul ei, omul din spatele personajului istoric este obligat sa poarte povara legendei (asa cum a fost ea construita, selectiv si subiectiv), dar, cand el nu reuseste, cronicarii sunt cei care curata gloria de mirosurile pestilentiale si, totodata, cei care-i indeparteaza depunerile noroioase, lasand-o stralucitoare si capabila sa raspandeasca parfumul cel mai placut.
In fapt, actiunile sangeroase, adulterul, manipularile, crimele si duplicitatea au reprezentat adesea metodele prin care Ecaterina si-a putut pune in aplicare masurile sociale si diplomatice iluministe, dar, cum puterea absoluta isi gaseste justificarea in sine insasi, nu in mijloacele prin care a fost dobandita, ele, mijloacele, sunt trecute la capitolul de curiozitati ale istoriei.
Pe George Bernard Shaw nu l-au interesat, atunci cand a scris Ecaterina cea Mare, triumfurile politice, economice ori militare ale tarinei, pentru ca el aducea in scena nu personajul istoric demn de slava, ci un intreg mecanism al puterii - corupt, viciat, vulgar si, in mare masura, barbar. Intr-o exegeza regizorala ce vadeste deplina fidelitate fata de textul dramaturgului irlandez, Cornel Todea construieste artistic, pe scena Salii Amfiteatru a Teatrului National din Bucuresti, pentru prima data in Romania, tocmai aceasta lume a vietii de curte din Imperiul tarist al sfarsitului de secol XVIII, lume in care sublimul si ridicolul, pudoarea si senzualitatea, impetuozitatea si frivolitatea, mizeria si stralucirea se impletesc si se intrepatrund pana la identificare. Transpunerea scenica este desavarsita de melancolia frusta a muzicii compuse de Nicu Alifantis si de scenografia rafinata si somptuoasa a Stefaniei Cenean, ambele reusind sa redea expresia autentica a acestei armonii a contrariilor, care fascineaza si dezgusta cu aceeasi intensitate. Pretextul autorului in abordarea acestui subiect il reprezinta vizita la Palatul de Iarna a capitanului britanic Edstaston (jucat de Silviu Biris), dornic sa-i demonstreze Ecaterinei meritele lui deosebite in anihilarea miscarii de rebeliune din America si, astfel, sa obtina recunostinta vesnica a imparatesei. Prin urmare, Edstaston este o intruchipare (miniaturala, spune Shaw!) a autosuficientei, vanitatii si slugarniciei oamenilor de arme englezi (dar nu numai a lor), care nu va avea parte, insa, de multumiri si de prestigioase decoratii pentru probarea eroismului pe campul de lupta, ci de recompense erotice (nedorite), de intrigi amoroase, "schingiuiri" ridicole, ironizari si minimalizari ale curajului sau, demonstrat, de altfel, doar prin vorbe.
Si actorii care "se joaca" (in cel mai frumos mod) de-a Ecaterina si de-a Potemkin pe scena Nationalului bucurestean, Maia Morgenstern si Stefan Iordache, sunt nu doar creatori inzestrati cu har, ci si marci inregistrate (asemnea personajelor lor), a caror reputatie preceda si combate orice potentiala critica. Piesa a fost scrisa pentru impetuozitatea si versatilitatea actritei britanice Gertrude Kingston (care a interpretat-o pe Ecaterina a II-a la premiera din 1913, la Vaudeville Theatre din Londra), iar Maia Morgenstern nu poate fi acuzata in niciun fel de tradarea intentiilor autorului: e, deopotriva, poruncitoare, gingasa, brutala, senzuala, impunatoare, atat femeie, cat si lider politic; cand nu filosofeaza, isi exerseaza tehnicile de seductie asupra capitanului englez si cauta specimene pentru muzeul pe care ni se spune dintru inceput ca vrea sa-l ridice, cu acelasi entuziasm cu care aplica tortura prin gadilare. Totul pare conturat in tuse groase, de la curajul ornamental al britanicului, care se pierde in fata geloziei voluntarei sale logodnice Claire (Ana Macovei), la rafinamentul de fatada al nepoatei lui Potemkin, Varenka (Natalia Calin), ce condamna vehement, printr-o vorba bine gasita in franceza, aceeasi vulgaritate pe care o va confirma ea insasi, mai apoi, printr-o demonstratie de sarut "rusesc" cu unchiul ei, sau la sambelanul (Mihai Calota) care isi aroga autoritate netarmurita "pe baza" relatiilor de familiaritate confuza pe care le intretine cu tarina. Nici Stefan Iordache nu face economie de mijloace artistice atunci cand e vorba sa-l infatiseze pe grobianul print Potemkin, mereu beat si surprins de subtilitatea propriilor sale epigrame, sub aparenta unor exagerari grotesti intentionate intuindu-se o luciditate disimulata cu multa precizie si finete tehnica. Cu toate acestea, pe scena nu defileaza caricaturi umane, asa cum, poate, ne-am fi asteptat, ci personalitati contradictorii, autentice, actorii reusind, sub indrumarea discreta, dar autoritara a lui Cornel Todea, sa dea substanta personajelor-reper, schematice, ale lui Shaw, fara a atenua rasul, ci amplificandu-l.
Ecaterina cea Mare este un spectacol incantator sub raport vizual si din punctul de vedere al creatiilor actoricesti, un spectacol care urmareste coerent clivajul dintre mistificarile istoriei si dezamagirile realitatii, fara a se indeparta de menirea pe care o acorda teatrului insusi Moliere: aceea de a placea publicului. De aceasta indatorire se achita cu siguranta, montarea prefigurandu-se ca un succes de casa important, pentru multe stagiuni de-acum inainte, chiar daca, la un moment dat, iti da senzatia ca de ceea ce se intampla pe scena actorii se amuza mai mult decat spectatorii. Dar acesta nu este neaparat un lucru rau. Cred.


Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO