Ziarul de Duminică

Editura Polirom la 20 de ani. Silviu Lupescu: „Întotdeauna m-am simţit bine într-un climat concurenţial”/ de Stelian Ţurlea

Editura Polirom la 20 de ani. Silviu Lupescu:...

Autor: Stelian Turlea

06.02.2015, 00:09 1061

Om de 60 de ani, Silviu Lupescu este coordonatorul a două dintre cele mai importante edituri româneşti: Polirom şi Cartea Românească. Are şi experienţă jurnalistică, este un editor „vânat“ de autori, scrie în publicaţiile culturale, este un om şi un manager cultural cu o iniţiativă şi putere de muncă uriaşe. Editura Polirom cu care se mândreşte împlineşte în această lună două decenii de existenţă.

 

Domnule Silviu Lupescu, se fac douăzeci de ani de când a apărut Editura Polirom. Cum aţi ajuns în sistemul editorial? Nu-mi amintesc să fi povestit vreodată, poate aţi făcut-o, eu nu ştiu...

– Generaţia mea, şi nu numai, face parte dintre acelea care datorează mult presei studenţeşti. Cele câteva reviste de dinainte de ’89 erau – unele dintre ele cel puţin – printre puţinele forme de exprimare aşa-zis liberă la care aveam acces. Iar Opinia studenţească din anii ’70, cea fondată de doctorul Valeriu Rusu şi de Dumitru Constantin, a fost pentru mulţi o adevărată şcoală de presă. Cenzura părea mai îngăduitoare pe atunci. Cred că de la Opinia mi s-a tras, acolo a intrat în mine microbul cuvântului tipărit. Desigur că un rol important l-a avut mediul familial, biblioteca de acasă, sau cărţile pe care prietenii le primeau din străinătate şi mi le împrumutau să le citesc. Pe unele dintre acelea, copiate la xerox, le mai păstrez şi azi, ca amintire. De aici încolo a fost un şir de întâmplări, începând cu cea mai importantă dintre ele, cea din decembrie ’89. Îmi repet deseori că am avut norocul că mi-a fost dat să trăiesc acel moment. Nu ştiu câţi dintre noi îşi dau seama de şansa pe care le-a oferit-o decembrie ’89 şi cât de mult ne-a schimbat destinul şi viaţa, în general. Tot o întâmplare a fost că un coleg de redacţie de la Opinia studenţească, Nunu Ciochină, m-a rugat să-l ajut să editeze revista Institutului European din Iaşi – se numea Echidistanţe. Ulterior, acolo s-a înfiinţat o editură şi am fost printre cei care au pus umărul la naşterea ei. Aşa am ajuns editor. În fine, întâmplarea a făcut să-l cunosc pe Adrian Butucă, un entuziast de nevindecat, care m-a provocat cu propunerea lui de a înfiinţa ceea ce azi este editura Polirom. Habar nu aveam noi ce urma să ajungă azi. Probabil că şi întâmplările au logica lor, doar că eu nu o cunosc. A trebuit să îmi iau şi atestat de editor de la o comisie pe care o conducea Zigu Ornea. aşa era regula atunci.

 

E Silviu Lupescu Polirom, aşa cum s-a spus (de pildă, Eugen Istodor)? De ce? Cum aţi ajuns aici?

– Polirom este, înainte de orice, suma autorilor pe care i-a publicat şi a colaboratorilor care s-au aflat sau se află în preajma editurii. E drept că pentru a face ca lucrurile să se mişte e nevoie de un impuls iniţial. Cineva trebuie să aşeze piesele pe tabla de şah. E vorba de selecţie, de strategie, de structura colecţiilor şi de domeniile pe care le abordezi. E nevoie şi de o viziune managerială, cel puţin în ce priveşte dinamica creşterii şi resursele financiare, niciodată suficiente, precum ştim. Cam acesta aş spune că a fost rolul meu în primii ani şi, parţial, mai este şi azi. Lucrurile s-au aşezat pe parcurs, pe măsură ce activitatea editurii a luat amploare şi s-a acumulat tot mai multă experienţă. Am avut şi am norocul să am în jurul meu colaboratori care pun mult suflet în ceea ce fac, ceea ce mă obligă şi pe mine să nu cobor ştacheta într-o perioadă când cultura nu e stimulată nicicum, iar piaţa e tot mai invadată de literatura de consum. Şi ei cu toţii sunt Polirom. Altminteri, a spune că Polirom e Silviu Lupescu ar fi pentru mine un real eşec pe plan personal.

 

Cele două edituri, Cartea românească şi Polirom, produc cea mai mare cantitate de literatură română. Cum aţi ajuns să publicaţi atâtea condeie autohtone? Cum au fost începuturile în ce priveşte literatura română?

– Ceea ce m-a intrigat acum vreo zece ani a fost faptul că în multe ţări, chiar şi din jurul nostru, pe primele locuri în clasamentele de vânzări se situau autorii autohtoni. La noi, dimpotrivă. Mi-am spus că era ceva anormal. Iar anormalul avea şi o cauză: oferta nesemnificativă. Aşa s-a născut colecţia „Ego. Proză”, cu sprijinul a doi colegi (pe atunci) tineri scriitori – Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu. Continui să cred şi astăzi că o editură îşi îndeplineşte misiunea ei în măsura în care promovează autori naţionali şi „descoperă” talente. A merge „la sigur” – cum se spune –, publicând nume „cu ştaif”, e destul de simplu, dar nu acesta este rolul unui editor. Începutul a fost mai greu, au trebuit imaginate campanii de promovare mai puţin convenţionale, pentru că „piaţa de carte” era reticentă pe atunci. Îmi amintesc, şi mă fac să zâmbesc astăzi, toate acuzele de pornografie, de lipsă de spirit critic sau de marketing exagerat care au fost vehiculate. Au fost şi mici invidii, manifestate cam visceral. Din fericire, şi Adrian Schiop, şi Ionuţ Chiva, ca să nu îi mai menţionez pe Bogdan Suceavă sau Dan Lungu şi alţi câţiva, aveau să confirme ulterior. Unii dintre ei sunt astăzi traduşi în multe limbi de circulaţie internaţională. Efectele aveau să se vadă peste câţiva ani. Cam aşa a fost începutul...

 

Care au fost cele mai mari succese editoriale?

– Ce înţelegem prin „succes editorial”? Întrebarea, perfect justificată jurnalistic, o aud de multe ori. Uitaţi-vă însă la topurile de vânzări, să spunem la cele de pe Amazon. Vă spun ceva cărţile lui E.L. James? Mie îmi spun că, din banii obţinuţi din vânzările unor asemenea tomuri, un editor poate finanţa publicarea multor altor cărţi care au şi valoare culturală, nu numai valoare „de raft”. Atunci când o carte a unui prozator român, fie el Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Simona Popescu, Varujan Vosganian, Filip Florian sau Daniela Zeca – să fiu iertat că nu îi pot aminti aici pe toţi –, se vinde în mii de exemplare, eu spun că e un succes. O carte cum e Cruciada copiilor a Florentinei Ilis a fost un succes pentru că a luat mai toate premiile naţionale posibile şi a fost tradusă în multe limbi. Amazoanele Adrianei Babeţi, o altă carte super-premiată, chiar dacă în ţară nu a vândut acelaşi număr de exemplare ca, să spunem, un volum de Dan Puric, o numesc tot succes. Noţiunea de „succes editorial” e fluidă şi depinde cine şi dincotro o priveşte. Pentru mine, o carte de poezie de Dan Sociu e un succes editorial atunci când se vând 1.000 de exemplare. Iar în domeniul non-fiction, lucrurile sunt şi mai complicate.

 

Dar cele mai mari înfrângeri?

– Eşecurile fac parte din viaţa oricărei edituri. Cine vrea să fie editor trebuie să înveţe cum să le depăşească. Practic, 80% dintre cărţile în care crezi nu vor avea succesul comercial estimat. E deprimant, dar asta e situaţia – a edita înseamnă risc, unul care trebuie asumat cu fiecare titlu publicat. Până şi pianiştii de geniu, Sviatoslav Richter sau Glenn Gould, au avut eşecurile lor – editorii de ce nu le-ar avea? O reţetă pentru best-seller-uri încă nu s-a inventat, iar cărţile care sfârşesc prin a sta ani în şir în magazia editurii îţi amintesc zi de zi că, poate, ai greşit pe undeva. O carte a cărei publicare a fost finanţată, fără ca nimeni să o cumpere, e un eşec. Dar trebuie să mergi mai departe, să depăşeşti asemenea momente. Au fost apoi „anii răi” – anii de criză –, când nu am reuşit să mai cresc numărul de titluri şi să public tot ce aş fi vrut. Producţia de carte din primii ani de criză a scăzut cu circa 35%, ceea ce e de-a dreptul îngrijorător. Sunt astăzi mai puţin optimist în ce priveşte cartea decât acum 20 de ani, văzând tirajele cum scad. Reproşurile unor autori sunt alt motiv de neîmplinire. Unii aşteaptă ca o carte, odată publicată, să ajungă în centrul atenţiei tuturor. Oricâte eforturi am face pentru promovare, pentru ei nu e suficient. Dintr-un manuscris onorabil, o editură poate scoate o carte bună. Miracolele, însă, sunt rare azi.

 

Sigur vă urmăriţi îndeaproape concurenţii, unii vă sunt poate prieteni. Cum reacţionaţi când unul dintre ei obţine un succes mai răsunător? Cum e concurenţa între edituri?

– Nu ştiu în ce măsură toţi privim succesul prin aceiaşi ochelari. Cât despre concurenţă, întotdeauna m-am simţit bine într-un climat concurenţial. Probabil că vederile mele au mai curând o perspectivă liberală. Invidia – când apare – e omenească, nu e de stânga sau de dreapta, dar ea poate fi şi un stimulent. Profit de întrebare pentru a-i aduce aici un omagiu lui Valentin Nicolau. El chiar a construit o editură – de la zero, cum se zice –, una prestigioasă. Cum aş fi putut fi invidios vreodată pe succesul lui? Dimpotrivă, cred că, dacă îţi respecţi profesia, trebuie să preţuieşti în egală măsură şi succesul celuilalt. Îmi displac persoanele pline de sine, cele care cred că se află undeva sus, deasupra tuturor, de unde pot da calificative autoritare altora din breaslă. Din fericire, de câţiva ani relaţiile dintre cele două asociaţii importante de editori – sub conducerea lui Grigore Arsene şi Mihai Penescu – sunt mult mai bune, iar conflictele de genul acesta par să fi dispărut.

 

Sunteţi unul dintre foarte puţinii care chiar puteţi răspunde la întrebarea: se mai citeşte în România, indiferent care este suportul (hârtie, tabletă etc.)?

– Statisticile nu sunt foarte optimiste. Nici evoluţia demografică nu arată îmbucurător. Pe de o parte, e şcoala care nu stimulează lectura. Nici vreun ministru de resort nu ţin minte să fi făcut ceva în acest sens. După statistici, suntem un popor incult. Iar când o instituţie a statului tocmai reuşise să contrazică cifrele, adică să promoveze profesionist cultura română în lume – mă refer la I.C.R –, a intervenit factorul politic şi ne-a reamintit cât adevăr e în proverbul cu bâta şi carul de oale. Pe de altă parte, multe biblioteci – municipale, şcolare, comunale etc. – au bani de achiziţie doar sporadic şi fondul de carte îmbătrânit. Migraţia economică masivă a subţiat şi mai mult numărul de cititori, în special din rândul tineretului, publicul-ţintă predilect pentru editori. Îmbucurător e doar faptul că cititori încă există, şi chiar unele iniţiative private sau locale de promovare a lecturii merită apreciate. Există mass-media care mai au rubrici sau emisiuni dedicate, există festivaluri de literatură de succes, iar la cele două târguri importante de carte – Bookfest şi Gaudeamus –, numărul de vizitatori e semnificativ. Motive serioase de îngrijorare că nu s-ar mai citi nu cred că sunt.

 

Consideraţi, după douăzeci de ani de producere de cărţi, că spiritul critic mai este înăbuşit?

– Nu am considerat vreodată că după ’89 spiritul critic ar fi fost înăbuşit. Mi-e teamă doar ca acesta să nu fi devenit între timp unul excesiv de manipulat. Pentru că, – să nu ne ascundem –, politizarea excesivă se răsfrânge şi asupra judecăţilor din cultură. Orice ar scrie Mircea Mihăieş sau Adrian Papahagi, ei trebuie atacaţi numaidecât pentru că „sunt de dreapta”. Sau cartea lui X nu prezintă interes pentru că autorul „e stângist”, mai mult, colaborează la Observator cultural. Şi ca şi cum nu ar fi destul, constat că există şi un „traseism critic cultural” dictat de varii interese. Din fericire, urmăresc traiectoriile „criticilor furioşi” de acum un deceniu şi mă bucură faptul că unii dintre ei au confirmat. Au scris cărţi solide, sinteze, monografii, au făcut cercetare serioasă. Din acest punct de vedere, spiritul critic nu a fost înăbuşit. Avem şi modele demne de urmat, raţionale şi temperate, Ionel Vianu de pildă. Dar sunt şi „gâlcevi” fără obiect, fără substanţă, iscate de spiritul de gaşcă, de idiosincrazii sau de lipsa solidarităţii intelectuale. Vânarea unei poziţii sau recâştigarea ei poate şi ea naşte adevărate campanii de presă care distorsionează spiritul critic şi îl duc în zona derizoriului. La fel e şi cu spiritul de frondă, cu strădania de a epata cu orice preţ. Cred că Horia-Roman Patapievici avea dreptate când afirma recent că pentru a fi critic trebuie să fi realizat tu însuţi ceva demn de luat în seamă. Altminteri, fluierături din tribună se pot auzi pe orice stadion.

 

Cum vedeţi astăzi România? Dar sistemul editorial?

– Cineva a inventat sintagma „România furată” – Alina Mungiu-Pippidi oare? – şi mi se pare perfect adecvată. Nu e o simplă întâmplare că mulţi politicieni şi indivizi cu funcţii în administraţie au ajuns la puşcărie după ce justiţia s-a trezit din somn. Nu ştiu dacă valul enorm de speranţă de după alegerile din noiembrie ne va face să gândim altfel. Dacă nu, România va fi o ţară fără viitor. În ce priveşte sistemul editorial, aici nu prea a fost mult de furat. Câteva licitaţii trucate, sponsorizări suspecte, puţine privatizări mai dubioase – dar toate împreună nu au putut face din sistemul editorial unul corupt. Mai e problema plagiatelor, devenită ruşine naţională, şi a combaterii pirateriei, unde, în domeniul cărţii, s-a făcut puţin. Într-un mediu economic ostil şi nesigur, cum e cel românesc, fiecare editură se descurcă azi cum poate. Pe scurt, sistemul editorial de la noi e fragil. Are un grad mare de concentrare, cum e peste tot în lume, dar şi câteva edituri mici şi surprinzătoare care îi dau culoare. Înainte de orice însă, e un sistem dinamic. Luaţi best-seller-urile din ultimii ani sau cărţile cu premii importante şi veţi vedea că în scurt timp toate au fost traduse în româneşte.

 

Sunteţi foarte încrezător că nu va dispărea curând (oricum nu în timpul vieţii noastre) cartea pe hârtie. Pe ce vă bazaţi?

– Curând, nici într-un caz. Dinamica vânzărilor de carte digitală, în Europa continentală cel puţin, nu lasă să se prevadă o creştere spectaculoasă în următorii ani. Câţi ar citi un volum de poezie de Emil Brumaru pe tabletă? Pe de altă parte, tehnologiile evoluează într-un ritm trepidant, iar ciclul de viaţă al unui produs devine tot mai scurt. Ne putem aştepta în viitor la produse mai complexe decât cărţile în formatele electronice pe care le cunoaştem azi. Oricum, cartea va rămâne chiar şi ca simplu obiect vintage, ca refugiu al nostalgiilor noastre. Patefonul a dispărut de mult, azi avem mp3, şi aac, şi flac, dar sunt tot mai mulţi posesorii de LP-uri.

 

Spuneaţi la un moment dat că vă sufocă birocraţia. E la fel şi acum?

– Nu ştiu să se fi schimbat ceva esenţial la noi în acest sens. De vreme ce toţi investitorii străini se simt sufocaţi de birocraţia din România, de ce nu m-aş simţi şi eu?

 

Cât decideţi dvs. ce apare şi cât colaboratorii, e adevărat, de prestigiu?

– Pentru o editură care publică, să zicem, peste o sută de titluri anual, din varii domenii, decizia nu mai poate aparţine unui om. Referenţii, coordonatorii de colecţii, directorii editoriali sunt cei care analizează propunerile editoriale şi le susţin sau nu. Decizia nu poate fi decât una colectivă, pentru că intervin şi alţi factori, cei de natură financiară şi de marketing, de pildă. Sunt situaţii în care trebuie ţinut seama şi de strategiile de viitor. Ca regulă generală, am încredere în colaboratorii mei şi intervin doar atunci când există puncte de vedere divergente. O editură în care creativitatea este inhibată se anchilozează, riscă să devină un motor care se roteşte în gol sau se gripează.

 

Vi s-a întâmplat să regretaţi că aţi refuzat un manuscris?

- Rareori. Dar s-a întâmplat. De obicei, din raţiuni comerciale. O propunere editorială nu poate fi evaluată cu o precizie farmaceutică, mai ales când e vorba de estimări financiare. Regret că nu Polirom a publicat ultimul roman al lui Alexandru Vlad, de pildă. Sau că nu pot publica atâtea volume de poezie câte ar merita – şi ele apar la alte edituri. Pentru unii autori străini, roialităţile pentru drepturile de traducere sunt prea mari şi suntem nevoiţi să renunţăm. Sunt şi autori care nu cunosc mecanismul de funcţionare a editurii şi solicită, aproape ultimativ, o decizie privind publicarea manuscrisului în timp scurt. Nu exagerez dacă spun că la Polirom ajung poate mii de propuneri pe an şi toate trebuie analizate. Or, decizia de publicare nu poate fi luată peste noapte şi nici nu ne putem asuma termene de apariţie nerealiste. Şi atunci, autorii aceştia grăbiţi propun cartea altor edituri. Sunt cazuri rare, dar sunt.

 

Credeţi că Polirom a impus o direcţie în promovarea cărţii?

– În promovarea propriu-zisă, nu au existat „direcţii”. Ne-am străduit să ne promovăm cărţile şi autorii într-un mod cât mai profesionist. Aş îndrăzni să spun că am avut un marketing destul de agresiv şi că volumele publicate de Polirom se află pe rafturile oricărei librării. Oricărei cărţi trebuie să i se acorde atenţie de când e doar în manuscris, până în clipa când ultimele exemplare au plecat din magazie şi nu se mai justifică reeditarea ei. În unele situaţii, sunt cărţi din portofoliu pe care le reedităm şi după zece ani. Au existat, desigur, şi campanii punctuale. Îmi amintesc că, acum câţiva ani, la Frankfurt, publicaţia celui mai important târg internaţional de carte ne-a menţionat – alături de Coreea de Sud – ca având cel mai eficient marketing la stand. Poate că mulţi dintre autorii cu cărţi traduse în străinătate datorează acest lucru şi modului cum au fost promovaţi. În activitatea editorială, metodele de promovare sunt însă mai subtile şi nu se rezumă doar la reclamă sau lansări de cărţi, nici la afişe lipite pe vitrinele din librării. Multe dintre metodele eficiente de promovare au migrat recent în spaţiul virtual, nu neapărat pe Facebook sau Twitter. În fine, deşi sunt diferenţe de potenţial între autori, îi promovăm pe toţi deopotrivă – chiar şi, sau mai ales, pe debutanţi –, nu doar VIP-urile „cu atestat”. Ce trebuie să ştie cei care îi critică pe editori pe motiv de promovare insuficientă e că toate acestea înseamnă costuri care se reflectă în preţ şi intră în contradicţie cu dorinţa noastră de a ţine preţul la un nivel cât mai redus.

 

Există reţete de succes?

– Sunt mii, poate zeci de mii de cărţi care pretind că deţin secretele succesului J. Ce aş putea să mai adaug eu? Că există şi o reţetă autohtonă – să dai mită, să ai proptele sus, să fi „lucrat acoperit”, să ai un fin sau naş pe undeva? Să „ai intrare” la Cotroceni? Succes înseamnă în primul rând să nu îţi dezamăgeşti cititorii, să ţi-i fidelizezi. Să le oferi cărţi care să-i provoace, nu banalităţi înveşmântate în frac. Avem prea multe „enciclopedii” cu poze colorate, dar cu un conţinut impropriu chiar şi pentru un elev de gimnaziu, sau simple eseuri cu variaţiuni şi compilaţii. O „modă” nouă ce poate compromite însăşi ideea de carte e cea a cărţilor scrise în puşcărie. În fine, cred că în unele profesii trebuie să ai vocaţie – în cea de jurnalist, de pildă. Dar pentru performanţă, talentul nu e de ajuns. Dacă aş spune ce ar mai trebui în afară de talent, aş risca să devin pedant.

 

Este astăzi publicarea de carte un business profitabil?

– În sens juridic, da. Editurile sunt societăţi comerciale şi asta înseamnă un bolovan atârnat de gâtul lor. În sens financiar, comensurabil, răspunsul e mai pesimist. De câţi editori milionari s-a auzit? Sunt puţini cei care investesc în cultură, adică – şi folosesc aici metafora lui Nicolae Manolescu, un critic preţuit – cei care se aruncă în cadă fără teama că se vor opări. E un domeniu riscant, cu un rulaj financiar lent şi o cifră de afaceri la nivel de ţară ce nu o depăşeşte, cred, pe cea a unui supermarket ceva mai răsărit. Nu cred că există editor să spună că motivaţia implicării lui în business a fost profitul, ci mai curând un anume tip de afinitate, o relaţie personală a lui cu cartea şi cuvântul tipărit.

 

Cum aţi vrea să arate Polirom peste alţi douăzeci de ani?

– Dacă Brucan a dat-o în bară la Pro TV, de ce aş repeta şi eu greşeala să fac profeţii pe douăzeci de ani? Ce mi-aş dori pentru viitor? Nu e simplu de spus, dar întrebarea asta nu-mi dă pace. Vă pot spune doar că mi-aş dori ca, măcar la un secol de la înfiinţare, Polirom să fie pentru România cam ce este astăzi Gallimard.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO