Matusa mea, Elena Andrei, s-a nascut in 1916 in familia Sragher. A absolvit liceul si cursurile de engleza ale British Council. Timp de 17 ani, a fost redactor de limba germana si engleza la Editura Politica. Din 1990 traieste la Haifa, Israel. Prin casa noastra au trecut, printre altii, marea actrita Sorana Topa, care o vreme a fost prietena lui Mircea Eliade, Sasa Pana, Lucretiu Patrascanu, Alexandru Sahia. Matusa mea, Tantieni, este un om plin de farmec si spiritual, cu o minte lucida si in ziua de azi. Am rugat-o sa evoce cateva momente interesante ale existentei ei... (Peter Sragher)
1926. Un revelion cu M.H. Maxy
Maxy nu era inca, in 1926, un pictor cunoscut si se gasea intr-o situatie materiala dificila. In acea vreme l-a pictat pe Hugo Mandel, unchiul meu, pe sotia sa, Madlyne Mandel, si pe un alt unchi de-al meu, dr. Ilie Horodniceanu, un fruntas social-democrat din Ploiesti.
Revelion 1926. Eu aveam 10 ani, iar fratele meu 6 cand parintii nostri ne-au spus ca suntem invitati de Anul Nou la familia Maxy. Pe atunci, Maxy era casatorit cu prima sa sotie si locuia pe Calea Victoriei, intr-un apartament foarte simplu. Parintii mei se mirau de unde are bani sa organizeze o astfel de petrecere simandicoasa. Explicatia era simpla: fiecare invitat fusese solicitat sa aduca cate ceva. Contributia lui Maxy la reusita serii consta in decoratia interioara, ca si in atmosfera originala creata. Cand am intrat in apartament, am fost primiti de catre Maxy si familia sa. Prima mea amintire este o lumina neobisnuita. Tot felul de lampi concepute de Maxy luminau spatiul si aruncau umbre neasteptate asupra mobilierului si peretilor. Deasupra capetelor noastre erau prinse de-a curmezisul niste sfori, de care atarnau ciorapi barbatesti si de dama, chiloti lungi barbatesti, sutiene, ce mai, rufarie colorata, care, datorita iluminarii aparte, creau un efect coloristic intens. Intre ele atarnau fel de fel de hartii colorate. Eu vedeam socata, copil fiind, toata rufaria asta agatata deasupra capului meu. Parintii mei, burghezi civilizati, se gaseau la randul lor intr-o stare de soc, cu toate ca simteau o oarecare atractie fata de arta moderna, odata ce in casa noastra fusese nu o data poetul Sasa Pana. Ceea ce vedeau era insa un pic cam mult pentru ei. Participantii se imparteau in trei categorii: surprinsii, scandalizatii si entuziastii. Toti au fost insa pana la urma cuceriti de atmosfera artistica informala. Eu, fratele meu Sergiu si Liana, fiica artistului, pe care fratele meu a numit-o ingrozit toata noaptea Neagra - o fata frumoasa, cu par foarte negru -, ne-am jucat de-a v-ati-ascunselea indaratul rufariei mai lungi, iar nu a operelor de arta, cum le considera maestrul artei aplicate. La atmosfera euforica a contribuit si renumitul vin Stirbey, pe care tatal meu il producea si il adusese cu acest prilej. Contributia la reusita serii a familiei Sragher: piesele de mobilier originale din locuinta fusesera concepute de catre unchiul meu, Hugo. La un moment dat, un poet s-a urcat pe un scaun, itindu-si chipul intre un chilot si un sutien si-a declamat: "Am o masina care/ Sparge pahare". Tatal meu a gasit imediat raspunsul la framantarea artistic-filosofica a acestuia: "Sa stii ca sunt mici sansele de-a gasi un cumparator pentru masina. Daca vine vreunul la tine, nu sta pe ganduri si vinde-o". Si ceilalti invitati l-au privit uimiti, dar poetul a mai zabovit doar o clipa pe scaun, caci s-a dezechilibrat si-a cazut cu paharul la pamant. Paharul s-a spart, dar masina care facuse prapadul n-avea patru roti, ci doar doua, si nu erau roti, ci picioare - chiar poetul insusi. Pe podea curgea vinul rosu. Tocmai atunci a batut ora douasprezece. Incepuse anul 1927.
Cum a fost facut scapat Carturarul
M.H. Maxy nu a ales calea exilului, precum bunul sau prieten Marcel Iancu, care a emigrat in Israel de tanar si a intemeiat acolo acel minunat orasel al creatorilor, Ein Hod. El a hotarat sa ramana in Romania. A ajuns directorul Muzeului National de Arta al Romaniei. In aceasta postura, a fost nevoit sa faca multe concesii realismului socialist, dar a avut si sansa de a face achizitii de valoare, care au imbogatit patrimoniul muzeului. Si, cum se stie, daca are o constiinta profunda, un artist nu poate fi infrant de un regim, un artist nu moare, nu-si poate inabusi simtul artistic adevarat. Acest adevar s-a dovedit intr-o imprejurare cu totul neasteptata.
Era pe la mijlocul anilor saizeci din secolul trecut. Intr-o buna zi, am primit un telefon de la o cunostinta care ma indemna pe un ton agitat: "Du-te imediat la Sala Dalles, sa vezi expozitia sculptorului Gheorghe Anghel". Am fost foarte mirata de telefonul persoanei respective, pentru ca aceasta nu avea nici un fel de contingenta cu arta. Si mai mirata eram de urgenta, de staruinta de a ma duce grabnic acolo, de a nu amana nici macar cu o zi. Totusi, pentru ca era o persoana foarte serioasa, mi-am dat seama ca trebuie sa fie ceva important. Si m-am dus imediat acolo. Ajunsa la galerie, m-am invartit prin expozitie, am admirat toate exponatele, insa am ramas nedumerita de unde izvora necesitatea vizitarii neintarziate a expozitiei. Aceasta stare de mirare nu a durat insa multa vreme, pentru ca am observat intr-un colt al salii un grup compact de oameni, discutand cu aprindere. M-am apropiat si ceea ce am vazut mi-a taiat respiratia: o statuie monumentala, purtand denumirea sobra Carturarul. Privind-o insa cu atentie, puteai recunoaste mica pelerina caracteristica preotilor catolici de rang inalt si, in mana, o carticica aidoma unui breviar. Din comentariile spuse in soapta in jurul acestei statui, am aflat ca sculptorul Gheorghe Anghel, la acea data grav bolnav, sculptase statuia monseniorului Vladimir Ghica, mort in 1954 in temnitele comuniste. Nimeni nu pricepea cum de cenzura comunista permisese expunerea acestei statui. Un preot, pe deasupra catolic, imortalizat de un artist important in plina epoca a comunismului. Erau doua explicatii: incultura notorie a cadrelor de partid, asa-zis intelectuale, care n-aveau habar nici cum aratase Monseniorul Ghica, nici cum arata vesmintele unui preot catolic; sau sansa sculptorului ca cenzorul responsabil sa fi fost un adevarat iubitor de arta, care paralizase indoctrinarea marxist-leninista din el. Teama cea mare era ca un tovaras de partid cu oarecare cultura artistica sa nu descopere adevarul si chemarea marxist-leninista sa predomine, ceea ce ar fi putut duce la o dezvaluire a "artei decadente" a lui Gheorghe Anghel. Astfel, sculptura ar fi riscat sa fie indepartata sau chiar distrusa. Atunci s-a intamplat minunea. Statuia a fost cumparata de Muzeul National de Arta, unde director era M.H. Maxy. El a avut nu numai curajul sa organizeze expozitia cu acest exponat sensibil, ci, pe deasupra, sa-l si achizitioneze. Asa a fost salvata o opera de arta cu tripla valoare: artistica, spirituala si de protest politic. Sculptura si-a redobandit adevarata denumire, Monseniorul Ghika, abia dupa 1989. Ea poate fi admirata atat in curtea Muzeului National de Arta din Bucuresti, cat si in apropierea Bisericii Sacre-Coeur - ridicata prin osardia monseniorului Ghika - din vecinatatea Statuii Aviatorilor, unde a fost instalata acum cativa ani, prin staruinta preotului paroh al bisericii, Ioan Ciobanu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
