La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1903, primeşte în dar de la rege o căsuţă la malul mării. Aici se retrăgea adeseori, însoţită de Maria-Elena Poenaru, doamna de onoare preferată, de un aghiotant şi de devotata ei cameristă. Elisabeta iubea marea, Carol deloc. „Pe cât de mult Carmen Sylva adora marea, pe atât nu o putea suporta regele Carol I. Era ceva nervos, fiindcă nu putea să vadă marea liniştită. De aceea la mare, de obicei, regele nu se ducea, motiv pentru care regina îşi făcea singură programul şi chiar se simţea foarte liniştită”.
Reginei îi plăcea Sinaia, orăşelul de 2.000 de locuitori (statistica din 1902). Aceasta era populaţia permanentă. I se adăugau în perioada sezonului alţi circa 1.600, iar duminicile şi în zilele de sărbătoare alţi 2.200 flotanţi, care veneau pentru o zi de regulă, cu trenul, de plăcere (în 1875 se construieşte calea ferată de pe Valea Prahovei. Cei 125 de km Bucureşti-Sinaia se străbăteau în 3,30’ cu trenul de plăcere, în 3,15’ cu trenul accelerat şi în 4.09’ cu trenul de persoane). Oraşul era iluminat electric, avea o întreagă reţea de canalizare, era alimentat cu apă de la izvoarele Sfânta Ana şi Peleş. Ştefan Hepites, care în 1900 publica „Albumul climatologic al României”, stabilea pentru Sinaia temperaturile lunilor iulie, august, septembrie. Media era de 14,3. Adică temperatura intermediară a lunilor aprilie, mai din Bucureşti. Şi umiditatea era cu două unităţi mai mică decât la Constanţa. Pădurile din jurul oraşului erau o mană cerească. Nu îngăduiau excesele climatice şi rarefiau atmosfera. Sinaia era oraş doar din 1880. Dar dezvoltarea sa fusese rapidă. Oraşul era o creaţie a Castelului Peleş. Îndată după 1873, după ce încep lucrările la Castel, Eforia Spitalelor civile începe să pună în vânzare loturi din terenul deţinut de ea. Şi pornesc construcţiile. Într-un ritm accelerat, unele devansând lucrările de la Castel. Aristocraţia vremii şi burghezia în ridicare, elita acelui timp, îşi fac rapid simţite prezenţa în preajma suveranului. Stilul arhitectonic e, desigur, al renaşterii germane. Acelaşi cu al Peleşului. Pe lângă vile apar şi construcţii publice: Hotel Caraiman, cu 120 de camere (Hotel Palace va apărea abia în 1914. La fel şi Cazinoul), iluminat electric, bucătărie excelentă, trăsură şi echipaj la dispoziţie, Hotel Ghica, Petit Otel, Otel Sinaia, Otel Regal, Hotel Bulevard, Otel Nicolau, Otel Belvedere, Vârful cu dor, Manolescu..., toate având mai mult sau mai puţin aceleaşi condiţii de confort. Preţul unei camere era între 5 şi 12 lei pe noapte. Vilele oraşului, toate cu nume care de care mai îmbietoare, ofereau şi ele găzduire. Oraşul avea un local al băilor, avea ateliere foto, restaurante şi berării (8 mai cunoscute). În oraş se făcea industrie: fabrică de bânzeturi, de cherestea, de sârmă şi cuie, de var, o uzină hidraulică, care dădea curent electric în toată localitatea. Încă nu se observa efectul poluării. În oraş erau câteva şcoli primare de băieţi şi fete. Era şi un spital. Şi o societate turistică, Carpatina, care înlesnea cunoaşterea munţilor, a faunei şi a florei lor pentru cei veniţi la Sinaia. Era apoi parcul oraşului, o bijuterie, poteci, chioşcuri, arbori, flori, multe, foarte multe flori şi două havuzuri care aruncau apa la înălţime, o capodoperă realizată, la îndemnul reginei, în 1881 de grădinarul peisagist belgian Eder, care şi-a găsit sfârşitul tocmai când îşi terminase opera. În parc era un Pavilion de muzică. În fiecare zi, de la 5 la 7 după amiaza, aici cânta muzica militară. Din parc dădeai la Băile hydrotherapeutice, la hotelurile Caraiman, Sinaia şi Regal, la Cofetăria şi Cazinoul Rigler, la Bazar, la Lăptărie, la Chioşcul de jurnale, la Florărie. La 1900 era doar o statuie în parc, aceea a lui Dimitrie Ghica, efor al Spitalelor civile vreme de peste 20 de ani. Dimineaţa, între 10 şi 12, muzica se putea auzi la Bufet, la care se putea ajunge traversând strada Mânăstirii, curtea mânăstirii şi luând-o de-a lungul străzii Carmen Sylva care ducea la Palatul regal. Castelul era ţinta supremă a oricui trecea prin Sinaia. Toţi voiau să vadă Peleşul şi să-i vadă pe Vodă Carol I şi pe soţia lui. Regalitatea la români avea un nume: Peleşul.
Până la construirea castelului suveranii noştri erau adăpostiţi de Mânăstirea Sinaia. În 1882, Elena Perticari, una dintre domnişoarele de onoare ale reginei, ne descrie viaţa la mânăstire, simplă şi patriarhală. Se făceau excursii. Pentru a putea urca mai uşor pe potecile de munte, Regina a adaptat un costum de munte original. La vremea aceea, un astfel de costum a stârnit uimire. „Ce scandal! Ce clevetiri! Ce fustă scurtă?” „Revoluţia era desăvârşită. Noi purtam acelaşi costum şi ne prindea bine.” Iată cum o vede Elena Perticari Davila pe Regină: „Era înaltă, cu o talie foarte frumoasă şi bine proporţionată, cu picioare mici şi încheieturi delicate. Artistă, admira plantele ce creşteau în trunchiurile doborâte ale brazilor şi fagilor uriaşi...”. Tot Perticari ne dă informaţii despre cum erau mobilate sufrageria şi salonul din spaţiul regal de la Mânăstirea Sinaia, dar şi despre felul în care petreceau timpul după masa de seară, când toţi se adunau în salon, în jurul Suveranilor, şi făceau muzică. Era momentul în care Marie Assan, domnişoară de onoare a reginei, cânta. Apoi „făceam şarade, jocuri de societate, ghicitori, câteodată ne costumam.” Scene de viaţă, simple, trecătoare, cu parfum de epocă. Existenţa, chiar şi a suveranilor, e încărcată de cotidian.
Forma exterioară a definirii poporului continuă să fie în secolul al XIX-lea costumul. Ţăranii se îmbrăcau altfel decât orăşenii. Şi când, de ocazii, portul ţăranului pătrunde şi la oraş e pentru imagine. „Dădea bine” o apropiere a protipendadei de cei umili, de popor. Mariţica Bibescu, cea de-a doua soţie a lui Vodă Bibescu, frumoasă şi plină de iniţiative mondene, vrea să fie portretizată în costum ţărănesc. Şi aşa ne-o şi înfăţişează Constantin Lecca şi Carol Szatmari, tabloul celui din urmă, multiplicat litografic de George Venrich, fiind apoi răspândit în ţară. Elena Cuza nu poartă costume populare, dar le face cadou împărătesei Eugenia a Franţei. Le poartă în schimb, cu entuziasm, principesa şi apoi regina Elisabeta. Portul popular e uneori o obligaţie a participării la unele recepţii sau baluri, la seratele şi petrecerile caritabile. Şi unele doamne şi domnişoare purtau cu mare plăcere costumul de la ţară, adaptat sau nu. Cum era frumoasa Anica Davila, născută Racoviţă, soţia lui Carol Davila. La Goleşti duminica seara ieşea la horă în sat. Aşa ne-o şi prezintă sculptorul Karl Storck. Numeroase fotografii de epocă ne redau bucuria domniţelor împodobite cu splendidele costume de Muscel, Rucăr, Gorj... Şi nu sunt doar ele în fotografii, ci şi copiii şi soţii lor. În 1862, dr. Mihail Obedenaru introduce costumul popular şi la un bal din Paris. Ulysse de Marsillac, gazetarul, le descrie pe dnele Alecsandri, d’Avril şi Bouvet, la un bal la Paris, la Druyn de Lhuys, „toate trei purtând cu o rară distincţie costumul atât de elegant şi pitoresc al ţărăncilor românce”. În 1909, la expoziţia de artă populară din Berlin, fotograful bucureştean Franz Mandy o surprinde pe regina Elisabeta în costum popular, aşezată la un război de ţesut. În josul fotografiei un panseu al reginei: „Viitorul ţării îl ţese femeia”. Carmen Sylva „a redat viaţă portului, poeziei şi cântecului curat românesc, a prezidat serbări la Palat în costum ţărănesc, a tradus legende strămoşeşti traducând pe Alecsandri”, scria admirativ despre regina Elisabeta Alexandru Tzigara-Samurcaş. Şi avea dreptate. Cu subtilul său simţ estetic, Elisabeta era de-a dreptul încântată de portul naţional românesc, cu extraordinarul său colorit. Principesa Maria, după 1914 regină, a purtat şi ea costumul ţărănesc ori de câte ori a avut prilejul. Şi l-a îndrăgit. Se poate spune că dragostea pentru portul ţărănesc vine în România modernă spre oraş de sus în jos, de la doamnele ţării spre restul protipendadei. Moft sau nu, gest simandicos sau sincer, pretext sau motiv de imagine, portul costumului ţărănesc rămâne un semn al afirmării unui caracter naţional într-o epocă a europenizării.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
