INTERVIU

Ernest H. Latham Jr.: „Toată viaţa mea s-a legat într-un fel de Războiul Rece”

9 sep 2010 Autor: Ioana Ieronim

L-am cunoscut pe Ernest H. Latham Jr. în 1992, la USIA (United States Information Agency) - secţia de presă şi cultură a Departamentului de Stat - după ce am preluat postul de consilier cultural la Ambasada României din Washington DC. Fusese el însuşi ataşat cultural în ţara noastră, în negrii ani 1980, vorbea româneşte foarte bine, iar biroul lui din clădirea modernă şi impersonală a USIA era, susprinzător, decorat cu obiecte româneşti. Curând după aceea aveam să descopăr, cu ocazia unei întruniri colegiale, interiorul casei lui mereu ospitaliere - cu pereţi întregi de cărţi, mai toate româneşti, cu obiecte, ţesături, tablouri, hărţi vechi româneşti. O mică Românie a memoriei profunde şi a diversităţii actuale, din mijlocul căreia, pe fereastră, se vedea cupola Congresului american!
Istoric de formaţie, diplomat de profesie, Ernest Latham face parte din acel grup nu foarte numeros, dar statornic, dedicat şi foarte de valoros pentru noi, al americanilor ce respectă, iubesc şi promovează valorile româneşti perene cu un devotament şi o cunoaştere cum printre românii înşişi rar întâlneşti.
Nu pot uita momentul când fiica mea, studentă şi cititoare vorace, vedea la Ernest Latham pentru prima oară exemplare din "Boabe de grâu", şocată de evidenţa enormei risipe care se petrecuse, prin comparaţia instantanee, inevitabilă, dintre superba şi rafinata revistă interbelică şi ceea ce ajunsese după vreo jumătate de secol, ca aspect fizic cel puţin, materia tipărită cu care ea a crescut, în aceeaşi ţară. Duritatea situaţiei din România anilor 1980, când E. Latham era ataşat cultural la Bucureşti, admiraţia pentru tradiţiile culturale româneşti l-au determinat să adune această bibliotecă, vizitând, neobosit, librării şi anticariate din ţara noastră şi din străinătate. O bibliotecă pe care să o aducă în Statele Unite pentru a salva cât mai mult din ce se mai putea salva, ca sursă de cultură şi memorie românească. Biblioteca lui Ernest Latham, ca şi a altor americani specializaţi în studii române, s-a îmbogăţit an de an şi în timpurile noi, iar într-un final îşi va găsi foarte probabil locul într-o universitate cu secţie de studii româneşti şi regionale. Între timp acest vast material de referinţă prinde viaţă în studiile pe care le Ernest Latham continuă să le scrie, în prefeţele şi referatele sale mereu excepţional documentate, în efortul de editare enciclopedică pe teme româneşti, în pregătirea pentru conferinţe internaţionale sau naţionale pe teme politice, istorice, culturale. Şi nu în ultimul rând pentru contribuţia sa, deosebit de semnificativă pentru noi, în cadrul Institutului Diplomatic al Departamentului de Stat (Foreign Service Institute), unde conduce în prezent studiile avansate pentru România şi Republica Moldova. Adică elaborează şi conduce cursurile speciale de civilizaţie şi cultură, pe care le urmează diplomaţii americani desemnaţi să plece la post în cele două ţări. Cunoaşterea de profunzime, experienţa diplomatică şi culturală, entuziasmul lui Ernest Latham au astfel un efect pozitiv evident nu numai asupra minţii, ci şi asupra sufletului celor care vin în ţara noastră.
De-a lungul celor peste patru ani cât am desfăşurat eu însămi, ca diplomat cultural la Washington, multiple programe (1992-1996), Ernest Latham a fost în repetate rânduri o prezenţă importantă, alături de alţi cercetători şi profesori dedicaţi studiilor române. Am să dau ca exemplu prezentarea Bucureştiului în imagini, pe care el a făcut-o chiar în 1992 la Smithsonian Institution - lanţul marilor muzee din Washington DC - în entuziasmul asistenţei (plătitoare!), public american, dar şi câţiva români. Era sinteza unor elemente neaşteptate şi expresive, pe care bucureştenii înşişi le ignoră. (Expunerea a fost reluată la cerere, în diferite contexte.) Fără a-şi pierde valabilitatea, discursul despre ţara noastră era, desigur, mai lesne perceput în lumea euro-atlantică fiind exprimat «prin glasul lor». Zone întregi din istoria şi cultura noastră, escamotate până atunci, încăpeau cu naturaleţe în argumentările istoricului american - o naturaleţe pe care treptat am început şi noi să o câştigăm. De altfel, ca profesor Fulbright la Universitatea din Bucureşti şi la Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2000-2002), Ernest Latham, care a şi condus o vreme Comisia Fulbright din Bucureşti, a avut prilejul să discute diferenţele culturale şi academice cu generaţia cea mai tânără de istorici români.
Să mai notăm că o culegere în limba engleză de eseuri ale autorului pe teme de istorie românească, prefaţată de istoricii Bogdan Antoniu şi Paul Michelson, este în curs de apariţie la Editura Vremea din Bucureşti.


- Ai fost ataşat cultural la Bucureşti în perioada 1983-1987, după ce ai lucrat într-o serie de alte ţări. Poţi să ne spui câteva cuvinte despre cariera ta în diplomaţie?
- Am avut o carieră diplomatică diversă, care nu este uşor de rezumat. A fost în mare parte diplomaţie publică, în departamentul de relaţii externe al Statelor Unite, cunoscut la vremea aceea sub numele de United States Information Agency (USIA).

- Adică secţia de presă şi cultură a Departmentului de Stat, transformată în instituţie independentă în anii 1950 şi reabsorbită în departamentul de origine în anii 1990…
- Întocmai. Dar am fost şi diplomat politic la Nicosia, apoi am lucrat trei ani în cadrul Guvernului Militar American în ceea ce era pe atunci Sectorul American de la Berlinului. Când am intrat în serviciul diplomatic, în 1966, m-au repartizat să studiez limba arabă. Decizia s-a bazat exclusiv pe faptul că, în cadrul studiilor postuniversitare, urmasem un curs de lingvistică comparată a limbilor semite, la Institutul Oriental al Universităţii din Chicago. Pe baza aceasta destul de fragilă, serviciul nostru diplomatic a decis să mă trimită în Orientul Mijlociu arab. Mai întâi am fost numit la Beirut, în Liban - unde am petrecut, ca să zic aşa, primul meu război, cel din iunie 1967. După aceea am fost la Jiddah, în Arabia Saudită, unde se afla ambasada americană înainte de a se muta la Riyadh. Când a venit vremea să schimb postul, în 1970, o serie de state arabe rupseseră legăturile diplomatice cu Statele Unite, ca urmare a Războiului din Iunie pe care l-am menţionat. Rămăseserăm cu mult mai puţine posturi diplomatice active în lumea arabă. Căutând din nou în CV-ul meu, serviciul diplomatic a descoperit că ştiu germana şi am fost trimis în Austria, pentru a susţine, ca ataşat de presă, tratativele de limitare a armelor strategice (SALT I), tratative ce urmau să se desfăşoare la Viena între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Spre sfârşitul stagiului vienez, am insistat să fiu înscris la cursul de greacă, în continuarea interesului pe care l-am avut, la universitate, pentru antichitatea clasică. Cererea mi-a fost acceptată, astfel că în vara anului 1974 m-am găsit în Cipru. Era tocmai anul în care Turcia a intervenit în treburile interne ale nefericitei insule, ceea ce a însemnat un al doilea război de care am avut parte. După Cipru am fost numit la Berlin pentru cei trei ani pe care i-am menţionat. Iar la sfârşitul perioadei respective, mi s-a oferit un post la Washington, mai întâi ca director al Centrului Internaţional de Presă (Foreign Press Center) din Washington, iar apoi ca asistent special al directorului USIA. În vremea în care lucram la acest birou, s-a deschis poziţia de ataşat cultural la Bucureşti, care mi-a fost oferită. Am fost încântat să accept oportunitatea, astfel că între anii 1983 şi 1987 am lucrat la Ambasada SUA din România. După care, din 1987, mi-am început stagiul de trei ani la Atena, tot ca ataşat cultural. În 1990 am fost readus în centrală, la USIA, iar trei ani mai târziu m-am pensionat.

- Ceea ce nu a însemnat şi inactivitate!
- Ba chiar dimpotrivă…

- Cum se face că, dintre toate ţările în care ai lucrat, România a devenit cea aleasă, your "country of choice", cum se spune?
- O întrebare complicată, la care şi răspunsul va fi complicat. Într-o măsură, a fost ocazia de a lucra într-o ţară comunistă. Toată viaţa mea s-a legat într-un fel de Războiul Rece, de confruntarea dintre lumea comunistă şi ceea ce noi consideram lumea liberă. Vizitasem mai multe ţări socialiste, dar nu lucrasem efectiv în nici una. Se ivea, în sfârşit, ocazia să lucrez chiar în "burta bestiei." Era, într-un fel, testul abilităţilor mele diplomatice şi mi-a făcut plăcere să administrez un program cultural american în atmosfera aceea de permanentă suspiciune şi uneori de ostilitate deschisă. Simţeam, sau aşa mi-a plăcut să cred, că era o situaţie în care eu personal puteam aduce efectiv o contribuţie, puteam schimba ceva, mai mult decât în posturile mele de până atunci sau în cele ulterioare. Psihologic şi intelectual, a fost întrucâtva o experienţă schizoidă. A trebuit să păstrez permanent în minte limita dintre statul comunist totalitar, faţă de care aveam un profund dispreţ, şi poporul pe care îl respectam, care îmi plăcea şi, dacă acesta nu e un cuvânt prea puternic, pe care am ajuns în timp să-l iubesc.
Există două motive personale majore care explică, în plus, afecţiunea mea. Am sosit în ţară având în grijă, ca părinte unic, o fetiţă de trei ani. Nimic din experienţa mea de până atunci nu mă pregătise pentru asta. Cu ajutorul colegilor de la ambasadă, dar şi al unor prieteni români - şi mai ales cu ajutorul a două bunice române minunate, le-aş numi chiar nişte sfinte, care au venit să se ocupe de fiica mea -, am reuşit amândoi să supravieţuim, ba chiar să ne meargă foarte bine timp de patru ani.
Celălalt motiv personal a fost că mi-am putut lua doctoratul, la Universitatea din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Leon Leviţchi. Pensionar fiind, el a fost desemnat să-mi fie conducător ştiinţific şi a făcut-o cu multă generozitate. Oricine l-a cunoscut pe remarcabilul specialist, un adevărat domn, va înţelege cât de mult m-a inspirat, cât de durabilă este pentru mine amintirea contribuţiei lui.

- Ai fost pentru mai mulţi ani secretarul Academiei Româno-Americane. Ai organizat, printre altele, un şir de prelegeri pe teme de istorie, cultură, spiritualitate românească la Smithsonian Institution (în 1992). Ai participat în toţi aceşti ani la numeroase evenimente ştiinţifice internaţionale. Eşti autorul unei serii de studii pe teme româneşti. Ce ai mai adăuga la modul în care te implici ca "mână românească"?
- Ai menţionat multe dintre activităţile mele. Să o adaug pe aceea de consultant. Consultant, de exemplu, pentru volumele privind România şi Moldova publicate de Federal Research Division (Departamentul Federal de Cercetare) al Bibliotecii Congresului American (destinate mai ales informării Congresului, dar nu numai). Sau pentru articolele despre spaţiul românesc din Enciclopedi Britanică. Pentru Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington DC, pentru The Canadian Journal of History şi altele, care mi-au solicitat referate, aşa cum se practică (blind peer reviews). Şi, sigur, lectura prietenească a unor manuscrise în fază de lucru. Ceea ce s-a întâmplat cu minunatatul volum Dracula is Dead, al soţilor Jim Rosapepe - Sheila Kast. Cel mai de curând, am servit drept consultant istoric pentru două filme documentare pe care Dan Dimăncescu, consulul onorific al României la Boston şi fiul unui distins diplomat român interbelic, le-a realizat despre România în cele două războaie mondiale. Continui, desigur, să scriu, chiar dacă în ultimii vreo doi ani am avut un ritm mai relaxat în privinţa asta.

- Am avut, în timp, ocazia să vorbesc cu diplomaţi americani la Bucureşti, cărora le-ai fost profesor la Foreign Service Institute înainte ca ei să vină la post - şi care erau nerăbdători să-şi facă timp să urmărească "harta" culturală a ţării, cum au învăţat-o de la tine. Cum se petrec lucrurile, mai exact, în această instituţie?
- Foreign Service Institute, FSI, este Institutul de Diplomaţie al Departamentului de Stat. Aici diplomaţii noştri se pregătesc pentru postul pe care urmează să-l ocupe la ambasadele şi consulatele SUA. Deşi institutul se află sub egida Departamentului de Stat, cei care studiază vin din variate instituţii guvernamentale. Ei au un curriculum împărţit în trei domenii: 1. cursurile profesionale, unde se învaţă tehnic ce trebuie făcut la post, în diferitele servicii diplomatice; 2. şcolile de limbă, cu profesori care sunt vorbitori nativi - fiindcă cei aflaţi în pregătire trebuie să asimileze limba ţării în care vor funcţiona; şi 3. studiile numite de arie, cursuri care oferă cunoştinţe despre istoria, cultura, problemele, obiceiurile, religia etc. ţării respective. Eu sunt implicat în cea de-a treia categorie a pregătirii, fiindcă organizez şi predau studii avansate de arie pentru România şi Moldova. Consider uneori că aceasta este activitatea mea cea mai importantă. Găsesc o satisfacţie deosebită în pregătirea viitoarei generaţii de diplomaţi.

- Care sunt eseurile tale preferate, dintre cele scrise de tine pe teme româneşti?
- Cele care mi-au dat cea mai mare bucurie au fost, desigur, acelea care au rezultat dintr-o cercetare originală, când am avut sentimentul că desţelenesc un teritoriu nou şi aduc la lumină material inedit. Pentru cele două materiale despre prizonierii americani de război în România în al Doilea Război Mondial, am cercetat intens în Arhivele Naţionale din Maryland. Pentru articolul despre Sylvia Pankhurst, traducătoarea lui Eminescu, m-am bazat pe arhiva ei din Olanda. O temă, apoi, care mi-a plăcut în mod deosebit a fost să compar textul final, cel publicat, al "Trilogiei balcanice" de Olivia Manning cu manuscrisul pe care autoarea l-a elaborat în Palestina cu vreo 20 de ani înaintea publicării. A trebuit să apelez la Ransom Humanities Center al Universităţii din Texas ca să obţin manuscrisul iniţial...

- Dar Contesa Waldeck, la redescoperirea căreia ai contribuit, dedicându-i şi un studiu de proporţii?
- Sigur că da. Şi Contesa Waldeck, autoarea volumului "Athenee Palace", prima carte pe care am editat-o şi am prefaţat-o. Era jurnalistă germană-evreică-americană, corespondentă pentru Newsweek la Bucureşti din iunie 1940 până în februarie 1941 - o perioadă tumultuoasă pentru România! Cercetarea pentru ea am consumat-o mai ales la Biblioteca Congresului, în reţeaua de anticariate. Am făcut şi o cerere bazată pe legea liberei informaţii (Freedom of Information Act), la FBI.
- Mulţumesc. Şi felicitări pentru recenta apariţie a două titluri de istorie românească privind perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în seria suplimentelor monografice editate de Center for Traditional Orthodox Studies, Etna California. Mult success în continuare.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 10.09.2010

 
Cuvinte cheie:
Ernest H. Latham
, Războiul Rece

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide