Ziarul de Duminică

Eseuri epistolare (I)/ de Dan C. Mihăilescu, Ciprian Măceşaru

Eseuri epistolare (I)/ de Dan C. Mihăilescu, Ciprian...

Autor: Dan C. Mihailescu

17.10.2014, 00:24 144

Prefaţă.

În ultimii ani m-am întâlnit de multe ori cu elevi de liceu, fie din Bucureşti („Spiru Haret”, „Gh. Şincai, „Gh. Lazăr”, „Jean Monnet”, „Ion Creangă”), fie din ţară („Andrei Şaguna” din Braşov, „Gh. Lazăr din Sibiu, „Lahovary” din Rm. Vâlcea, „Eminescu” din Călăraşi, „Unirea” din Focşani, „Caragiale” din Moreni-Dâmboviţa), la diferite dezbateri, lansări de carte, ateliere de lectură, simpozioane organizate de diverse fundaţii ş.a. Întotdeauna m-am simţit, recunosc, infinit mai bine în faţa liceenilor – impetuoşi, autentici, deschişi la minte, simţire şi rostire – decât a studenţilor, mulţi dintre aceştia deja „suflete apostate”, blazaţi prematur, reci, opaci, sastisiţi, gata îndoctrinaţi cu corectitudinea politică şi discriminarea pozitivă. Pe de altă parte, cum publicul „meu” e preponderent situat între 35 şi 80 de ani, orice ancorare în porturi juvenile mi se pare benefică din mai multe puncte de vedere.

Am fost mereu atent la subiectele care li s-au părut în chip aparte captivante  nărăvaşelor energii acneice. Indiferent de natura locului şi anvergura temei (arhitectura de sine, educaţia senzorială, relaţia memorialistică-ficţiune, naţionalism vs. cosmopolitism, Generaţia 27, binomul etnopsihologic Eminescu-Caragiale, geografia literară, literatura universului concentraţionar ş.a.), câteva nuclee au magnetizat irepresibil atenţia.

Mai întâi, autocunoaşterea. Scrutarea ADN-ului, sondarea moştenirii genetice ca precondiţie pentru „gnothi se avton”, dicton sacru al adolescenţei mele, total străin copiilor de azi. Indiferent că sunt egocentraţi, cinici, pragmatici, narcisiac focalizaţi pe plăcerile proprii, fie că, dimpotrivă, sunt educaţi să facă abstracţie de ei înşişi, ca şi de normele morale, totul în numele arivismului, fapt e că se stă precar la capitolul cunoaştere de sine, autoeducare întru armonia fiinţei şi concordie socială. Imediat ce li se vorbeşte despre cele patru temperamente ca despre cele patru stihii şi patru puncte cardinale, despre determinismul geo-meteo-etno-istoric, adânc infiltrat în textura eului, ca şi despre obligaţia igienic-elementară de a-ţi face raportul vicii-virtuţi al propriei familii, pentru a şti pe cine cu ce moşteneşti şi, deci, ce ai de aşteptat, riscat, ajustat sau vindecat în ansamblul făpturii tale, - imediat privirile se aprind.

S-au aprins la fel de mult ca atunci când le vorbeam despre necesitatea selectării unuia dintre cele trei verbe esenţiale – a fi, a face, a avea – odată stabilită configuraţia, ponderea şi ierarhia peisajului lăuntric. Nu e deloc totuna ce ai (şi ce vei avea) de făcut dacă observi că : 1) eşti predispus la acţiune, leadership, succes, autoafirmare, 2) dacă ai fost educat în cultul slujirii şi te consideri dăruit pentru altruism şi mărinimie, 3) ori dacă, dimpotrivă, preocupat exclusiv de propria-ţi fiinţă, subsumezi totul voinţei personale şi hedonismului, mai mult sau mai puţin şlefuit cu savoirvivre.

În sfârşit, aceleaşi priviri s-au aprins când venea vorba de alegerea uneia sau alteia dintre marile şcoli ale romanului mondial, potrivit firii fiecăruia. E mare lucru să poţi deosebi şi alege până spre 20 de ani ce anume te atrage din marea proză a lumii, în funcţie de stilul persoanei tale. De profilul tău moral şi preferinţele estetice. Abisalităţile misticii existenţiale din marele roman rusesc ? Educaţia sentimentală, rafinamentul senzual dus până la perversiune, psihologismul, minimalismul şi strălucirile retoricii salonarde din proza franţuzească ? Pitorescul psiho-social, amestecul de pragmatism, tradiţionalism şi excentricitate din marele roman britanic ? Romantismul filosofic turnat în tipare metaforice, cu simbologie religioasă, eretică, ocultă din marea proză germană ? Labirintica fabuloasă, moralitatea paradoxală şi fluxurile ameţitoare de sangvinitate dezmărginită inclusiv politic, din romanul hispano-american ? Sau toate acestea, revărsate şi alchimizate în proza americană ?

Dacă le-am invidiat, fireşte, tinereţea, aplombul şi deschiderile buiace, le-am compătimit în schimb fragilitatea spirituală, absenţa marilor modele formatoare, sărăcia etică, debusolarea estetică, dizarmonia. Şi nerăbdarea de-a se consuma frenetic întru inutilitate, sălbăticie, consumism alienant, amoralism, pragmatism decerebrat, mimetism desfigurator, cinism carnasier. Mania branşării cu orice preţ, cultul clipei, „adicţia la trenduri”, intrarea-n fibrilaţie odată cu apariţia celui mai nou tip de laptop, ceas, telefon mobil, patima postării celui mai neînsemnat gest, în timp real, pe face-book, paralel cu trăirea-n virtualul jocurilor pe computer. Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiţie, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzaţia de inutilitate : a ta, a celorlalţi, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii vestimentare, gadgeturi, fleacuri şi capricii „de fiţe”, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat.  Şi eşti tot mai departe de bucuriile fireşti, de naturaleţe, de împăcarea interioară.

În principal pentru acest segment de public am acceptat, nu doar cu plăcere, dar şi cu o senzaţie de acută urgenţă, cavalereasca provocare la turnir a lui Ciprian Măceşaru.

În frumoasa-i bulimie de cititor şi scriitor, Ciprian a strâns ceva vreme diverse materiale pentru un eseu dedicat răbdării în procesul de formare a personalităţii. Nerăbdător cu sine şi proiectele sale, nu şi-a mai acordat timpul necesar coacerii volumului cu pricina, drept pentru care mi-a „vândut” mie ideea, negândindu-se că, în fapt, eu sunt la fel de nerăbdător, nechibzuit, ne-măsurat, nărăvaş, capricios, proteic şi hachiţos la subiecte. Şi uite aşa ne-am apucat de negociat epistolar, cine, ce, cât să scrie, apoi ne-am tot provocat reciproc, într-o senină complementaritate, oscilând la început între interviu, monologuri paralele şi confesiune, pentru a ne calibra cumsecade, zic eu, de pe la primul sfert încolo.

Deşi textele par extrem de sigure pe sine, pline de sentenţe rostite apodictic, solemn, catedratic, fără drept de apel, totuşi sub pielea fiecărei pagini se pot ghici (mai greu sau mai lesne) nelinişti, încordări, ezitări, impulsuri ambivalente.

Numai aparent este o carte de răspunsuri. Şi, de fapt, nici măcar întrebările nu sunt perfect armate şi targhetate. Este mai mult un volum de deliberări, o sumă de scrisori febrile, indecise între centripet şi centrifug, între datoria pedagogică, răspărul referenţial şi nesaţiul scriiturii de sine.

A se citi cu îngăduinţă şi, dacă se poate, cu aceeaşi sinceritate şi bună credinţă cu care autorii şi-au dorit puse în pagini convingerile, mirările, sfaturile, dilemele şi, în final, nostalgia (utopia ?) armoniei interioare.

 

În 2008, când prezentam la Pro tv, cu nedisimulată empatie, Elogiu lentorii. O provocare adresată cultului vitezei, de Carl Honoré (apărută la editura Publica în traducerea Roxanei Popescu) eram convins că optimismul canadianului este mai mult un demers wishfulthinking. Şi, oricum, eram la o distanţă de ani lumină faţă de contextul (optimist, de data asta) în care aveam să comentez Remedii lente, cartea aceluiaşi autor, tradusă tot la Publica, în 2013, de Dan Crăciun.

Două cărţi, aceeaşi pledoarie : pentru slow. Pentru filosofia şi politicile în-frânării în toate cele distructive, alienante, macerante.

Măsură, chibzuinţă, simplitate, dez-accesorizare, cultivarea autenticităţii, prospeţimii şi profunzimilor, căutarea acelui tempo giusto care asigură armonia sym-fonică a părţilor.

Slow food (nu fast food de junk food), Slow Cities, Slow Sex.

Gândire holistică, ne-precipitare, absorbţia analitică a întregului, supremaţia calităţii asupra cantităţii.

Plăcerea degustării şi sorbirii, în dauna înghiţirii nesăţioase, la nimereală.

Puţin, dar bun, chiar dacă scump, în loc de mult şi prost, chiar dacă ieftin.

Zâmbetul în locul hohotului, şoapta înţelegătoare în locul răstirii vulgare, tăceri bine coapte, nu incontinenţă verbală.

Nu consumism cu orice preţ şi risipitorism bezmetic, ci economie lucidă, cu înţelegerea austerităţii ca demnitate, nu ca umilinţă. Iar administrativ, economic şi politic nu antiexemplul alintărilor greco-franceze, ci modelul liberal-conservator al pragmatismului anglo-germano-japonez.

Nu anarhia, relativismul, iconoclastia şi fanatismul clipei, absolutizate de postmodernitate, ci autoritatea, rânduiala, clasicitatea, respectul tradiţiilor cu ierarhiile lor secular verificate.

Cât mai mult natural, cât mai puţină artificialitate.

Încetinirea traficului, cât mai multe zone pietonale, bicicleta, mai multe parcuri decât parcări.

Mici afaceri de familie, respectul faţă de taifas, meditaţie, însingurări montane, căsuţa de la ţară, ritualizarea meselor prin oaze de ceremonial (în epoca instant-ului, cine-şi mai face timp măcar pentru cafeaua la ibric ?).

Savoirvivre şi la joie de vivre, haine comode, perfect adecvate trupului şi contextului social, un dozaj cât mai atent şi eficient de actual şi retro, urban şi rural, de conservatism şi excentricitate, cultură şi natură, deopotrivă în modă, gastronomie, loisir, mobilier, plăceri de colecţionar, destinaţii turistice ş.a.m.d.

Iar printre toate, peste toate şi dedesubtul tuturor : răbdarea, încetinirea. Înseninarea, nu încruntarea.

Spre pildă, pentru punctualitate – prima literă din abecedarul bunului simţ – pur şi simplu plecatul la vreme, nu fugăreala isterică spre gară, pe scara tramvaiului, sau peroanele metroului. Când, odată sorbiţi de fluxul demenţial de acolo, vă veţi ciocni de mersul enervant de încet al unui zdrahon cu părul alb, păşind agale, sfielnic dar boiereşte pe lîngă pereţi, să ştiţi că-i foarte posibil ca eu să fiu acela. Ca să fiţi siguri de asta, plasaţi fulgerător îndemnul „hai, tataie, hai mai repede”. Dacă veţi auzi răspunsul mulcom „poftiţi, luaţi-o dumneavoastră înainte ; eu nu mai am unde să mă grăbesc, decât la cimitir”, atunci nu mai e loc de îndoială : eu sunt ăla.    

Atenţie : nu-i vorba nicicum de leneveală, lehamite, ne-trebnicie, ziua şi taclaua. Nu de vreun îndemn la amânare indefinită e vorba aici şi nici pomeneală de remediile gen  „plasture”, cum le-a botezat Carl Honoré (adică improvizaţia, falsa vindecare, lucrul de mântuială etc.), ci, repet : de găsirea timpului adecvat, a justei măsuri.

„În prezent, scrie Carl Honoré, graba este răspunsul nostru la orice problemă. Mergem repede, vorbim repede, citim repede, mâncăm repede, facem amor repede, gândim repede. Înconjuraţi de gadgeturi care înfăptuiesc mici miracole printr-un clic de mouse sau atingerea unui ecran, ne aşteptăm ca totul să decurgă cu viteza unui program de soft. Până şi cele mai sacre ritualuri ale noastre sunt supuse pasiunii vitezei, sunt  obligate să accelereze, să decurgă în mare viteză. Bisericile din Statele Unite au experimentat înmormântările în care participanţii nu se dau jos din maşini. Recent, Vaticanul a fost nevoit să-i avertizeze pe catolici că nu pot primi iertarea de păcate dacă acestea sunt mărturisite printr-o aplicaţie de smartphone. Chiar şi drogurile noastre recreaţionale preferate ne împing spre recurgerea la remediul rapid : alcoolul, amfetaminele şi cocaina, toate bagă creierul în viteza Sistemului 1”

„Secretul, continuă acelaşi autor, îl constituie echilibrul : în loc să facem totul repede, să facem totul în ritmul corect. Uneori repede. Alteori lent. Uneori să găsim calea de mijloc între cele două. Să fii lent înseamnă să nu te grăbeşti, să rămâi calm şi netulburat chiar atunci când situaţia te forţează să accelerezi. Una dintre modalităţile de a activa lentoarea interioară este să-ţi faci timp pentru activităţi ce sfidează acceleraţia : meditaţia, tricotatul, grădinăritul, yoga, pictura, lectura, mersul pe jos, Chi Kung”.

 În concluzie: „Traiul Lent nu înseamnă să trăieşti ca un melc. Înseamnă să faci totul cu viteza potrivită – repede, încet sau în oricare alt ritm care duce la cele mai bune rezultate. Numeroase micromişcări prosperă deja sub umbrela Lentorii : Mâncare făcută pe Îndelete, Oraşe Lente, Muncă Lentă, Sex Lent, Tehnologie Lentă, Educaţie Lentă, Creşterea Lentă a Copiilor, Design Lent, Călătorie Lentă, Modă lentă, Ştiinţă Lentă, Arta Lentă”.

Cu alte cuvinte, Slow, această relativ nouă, mică dar puternică zeitate, se învecinează cu voga tot mai accentuată a materialelor tradiţionale de construcţie (în special Nordul european redescoperă cu frenezie virtuţile lemnului, alături de piatra de râu, trestia, varul, chirpiciul, bălegarul, pe scurt : casa-cuib de rândunică, în defavoarea huidumelor de ciment, aluminiu, sticlă, gazon de plastic), vestimentaţie (inul, cânepa, bumbacul, lâna ş.a., toate în dispreţul materialelor sintetice), alimentaţie (pâinea, pastele, vinul şi rachiul de casă, cu tot alaiul de tradiţii locale, obiceiuri familiale, ingrediente, tehnici, aptitudini ce decurg de aici).

Cam asta e.

Ba nu, ar mai trebui făcut loc unei nuanţe. Una utilă în egală măsură împotriva atacurilor venite dinspre dreapta şi dinspre stânga.

„În mod cert, scrie Carl Honoré, mişcarea Slow pune sub semnul întrebării materialismul fără margini ce guvernează economia globală. De aceea criticii săi consideră că nu ne putem permite să domolim ritmul, sau că ritmul acesta nu este posibil decât pentru cei bogaţi. Este adevărat că filosofia Slow, aplicată în unele domenii cum ar fi medicina alternativă, cartierele cu zone exclusiv pietonale, carnea de vită crescută în condiţii naturale, nu se potriveşte cu bugetul oricărei familii. Dar o seamă dintre cerinţele sale da. Să petreci mai mult timp cu prietenii şi familia nu costă. Nici plimbările pe jos, gătitul şi meditaţia, lectura sau mâncarea consumată la masă şi nu în faţa televizorului. De asemenea, să faci dragoste nu costă bani. Să rezişti îndemnului de a te grăbi este absolut gratis”.

Pe de altă parte, „mişcarea Slow nu este duşmanul capitalismului. Dimpotrivă, îi oferă acestuia un colac de salvare. În forma sa actuală, capitalismul global ne sileşte să producem mai repede, să muncim mai repede, să consumăm şi să trăim mai repede, indiferent de preţ. Tratând oamenii şi mediul înconjurător ca pe nişte bunuri de valoare, o alternativă lentă poate pune economia la muncă pentru noi, şi nu invers”.

Cât despre ce generaţii îi pregătim viitorului, e de ajuns să notăm că au dispărut demult cei „şapte ani de acasă”, că tot tragem în jos de „clasele pregătitoare” şi că, dacă s-ar putea, am pune bebeluşii de la un an în bănci, înţărcându-i prematur cu tablete (pentru care, totuşi, nu toată lumea are bani) în loc de abecedar, cu smartphone ca să-şi comande alăptatul ş.a.m.d.

Citiţi-ne încet şi să vă fie cu folos... dragii moşului.

 

Fragment din prefaţa vol. Despre nerăbdarea de-a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu în dialog epistolar cu Ciprian Măceşaru, în curs de apariţie la editura Humanitas

 

Fotografie de Radu Sandovici

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO