Opera lui Max Blecher "este fără corespondenţă in literaturaromână" (Saşa Pană) şi a absorbit din intreaga sa "viaţăadevărată", tragedia vieţii de infirm. Adolescentul Blecher, dupăobţinerea bacalaureatului, "pleacă la Paris pentru a urmafacultatea de medicină, dar trebuie să renunţe din primele luni dea se mai duce la cursuri, având coloana vertebrală atacată demorbul lui Pott. Incepind cu 1928, de la vârsta de nouăsprezeceani, Max Blecher işi trăieşte restul zilelor, până la sfârşitulprematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime detuberculoză osoasă, de la Berck pe coasta franceză a CanaluluiMânecii la Tekirghiol pe litoralul nostru. Tânărul condamnat deboală este un intelectual efervescent, cu interesul deschisdeopotrivă literaturii, filozofiei, picturii şi muzicii".
Blecher ca un "mare amator de muzică bună, are la indemână unpatefon, la care ascultă ceasuri intregi discuri cu inregistrăridin concerte. Bach este unul dintre compozitorii preferaţi de el".In clipele de aparentă linişte, prietenii il surprindeau lucrând"in aceeaşi poziţie in care dormea şi in care mânca, cu caietulsprijinit de o scândură cu picioarele retezate pieziş, pe care oavea potrivită pe genunchii indoiţi prin anchilozare". (DinuPillat)
Insingurarea bolnavului lipsit de speranţă cunoaşte trăiri teribileunde "totul imploră o soluţie". Intins in pat, cu respirărileincorsetate, apar trăiri şi sentimente prin care distanţelesufleteşti şi temporale se estompează. Astfel că "senzaţia dedepărtare şi singurătate in momentele când persoana mea cotidianăs-a dizolvat in incosistenţă e diferită de orice alte senzaţii.Cind durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putearegăsi niciodată".
Neputinţa de regăsire aduce pe buze "teribila intrebare cine anumesunt", iar răspunsul nerostit vreodată "trăieşte in mine ca un corpin intregime nou, crescut in mine cu o piele şi nişte organe ce-misunt complet necunoscute. Rezolvirea ei este cerută de o luciditatemai profundă şi mai esenţială decât a creierului. Tot ce e capabilsă se agite in corpul meu se agită, se zbate şi se revoltă şi maielementar decât in viaţa cotidiană". (Călătorie in irealitateaimediată, pp. 5-6)
"Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată", lipsită insă de"senzaţia aceea de confort meschin pe care o avem intotdeauna cindaflăm de un accident intr-un loc unde ne-am fi putut afla noiinşine şi pe care il subliniem cu un mic râgâit intim "bine că eun-am fost acolo". In cazul bolnavilor, "bine că nu sunt in locullui, săracul" (in care "săracul" este adăugat ca un rafinament inplus al micii perfidii şi pentru salvarea persoanei noastre intimemorale)". (Vizuina luminată, p. 17)
In viaţa adolescentului Blecher existau indelungate pasaje detăcere când obiectele din cameră arătau "ca şi cum ar fi fost subitdespachetate din hârtii subţiri şi transparente in care ar fi statinvelite până atunci, aspectul lor devenea inefabil nou. Păreaumenite unei noi utilităţi superioare şi fantastice pe care in zadarm-aş fi căznit să o găsesc. Dar nu numai atât: obiectele erauapucate de o adevărată frenezie de libertate. Ele deveneauindependente unele faţă de altele, dar de o independenţă ce nuinsemna o simplă izolare a lor ci şi o extatică exaltare".
Iar apoi, sentimentul de final se resoarbe in trup şi fiinţă intimp ce "ferocitatea obiectelor se epuiza şi ea. In felul acesta senăscu in mine ideea imperfecţiei oricăror manifestări in lumeaasta, fie şi supranaturale". Cât chin şi câtă suferinţă pentru aafla răspunsul unei idei de departe. Oare "cum s-ar fi pututvindeca spaţiile bolnave, ele, cu chinina pe care o luam eu"?(pp.13-15)
"Spaţiile bolnave" erau o incremenire a prezentului transpus pechipul bolnavului in arcuiri dureroase; viaţa era retrăită lentintr-o "teribilă senzaţie de abolire" pe care "n-o mai simţisedecât in vis". (p.182)
Nu demult, in jurul său "evoluau lucrurile simple şi elementare alevieţii. Un porc se scărpina de gard şi mă opream minute intregisă-l privesc. Nimic nu intrecea in perfecţiune hârşâitul periloraspri de lemn; găseam in el ceva imens dar satisfăcător şi oliniştitoare asigurare că lumea continuă să existe…". (p. 77)
Dar in timp ce boala incurabilă iţi macină trupul, iar luciditateaminţii refuză imprevizibilul, trăieşti clipe stranii căci "existămomente când eşti mai puţin decât tine insuţi şi mai puţin decâtorice. Mai puţin decât un obiect pe care il priveşti, mai puţindecât un scaun, decât o masă şi decât o bucată de lemn. Eştidedesubtul lucrurilor, in subsolul realităţii, sub viaţa ta proprieşi sub ceea ce se intimplă in jur... Eşti o formă mai efemeră şimai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ti-ar trebuiatunci un efort imens ca să inţelegi inerţia simplă a pietrelor şizaci abolit, redus la mai puţin decât tine insuţi inimposibilitatea de a face acel efort". (Inimi cicatrizate, p.301)
Dincolo de nefericitele substituiri, la care l-a obligat boala săparticipe, Max Blecher a simţit nevoia să comunice cu oamenii. "Insingurătatea camerei sale, a aşteptat cu nerăbdare să fie vizitatde prieteni, a intreţinut o bogată corespondenţă cu mai toţicunoscuţii din ţară şi străinătate". Printre alţii, Max Blecher acorespondat cu André Breton, André Gide şi Martin Heideger. Câtevaluni inainte de moarte, M. Blecher "este adus pentru un consultmedical la Bucureşti. Felix Aderca, mergând să il vadă lasanatoriul St.Vincent de Paul, găseşte forma crispată şideteriorată a unui zvelt şi frânt adolescent" in timp ce un altvizitator, Mihail Sebastian, nu are să uite "ochii mari, puţinsticloşi, dilataţi de o lungă insomnie" şi nici "vocea surdă,foarte rar aburită de lacrimi neplânse". Reintors la Roman, intr-ozi de mai, "când se rupea in carne ultimul spin, mâine diafane auchemat lângă pat pe mama şi, cu emoţie sugrumată in glas, Blecheri-a spus: Am trăit in 29 de ani mai mult decât alţii in 100. Amcălătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască,fără excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lorpicioare (aici, ochii lui de albastrul ochilor de copii, aulăcrămat pentru intâia oară de când era bolnav). Să se plimbe undesunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. Emai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit unsuferind. Şi a intrat in comă, fără nici un cuvânt despre calvarullui". (Saşa Pană)
P.S. "Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ţimereu suferinţa. Acel care le cunoaşte şi ştie să mulţumeascăpentru asta, acela rămâne creditor privilegiat al lui Dumnezeu".(Urmuz,1914)
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la MuzeulMunicipiului Bucuresti şi coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici.Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiulmahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti.Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se aflasi zona de underground social urban. In sprijinul celor carestudiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editatlucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj,sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre altetitluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani,Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratiisi 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologiaurbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
