EXPOZITIA ANULUI / Ordinul Mirelienilor sau De garda la Vladimir Zamfirescu

10 iun 2009 Autor: Sebastian Amza

Pe data de 4 iunie s-a deschis la sala Dalles expozitia Trupul si fiinta, a „ultimului nostru mare babist", pictorul Vladimir Zamfirescu. Multe voci din randul cronicarilor media si al criticilor de specialitate au calificat-o deja drept „expozitia anului".

In aceste vremuri in care creatorii sunt neglijati cu acte in regula, o adunare de prieteni in jurul unui artist este un dar pretios. Iar, daca numarul acestora depaseste considerabil oferta spatiala de receptie, inseamna ca autorul este mai mult decât iubit si respectat. Este adorabil. Recentul vernisaj al expozitiei de pictura, desen si colaj, semnata Vladimir Zamfirescu si intitulata grav, asa cum este insasi opera sa, „Trupul si fiinta", a fost un prilej al tuturor prietenilor si admiratorilor celui numit familiar Mirel, de a-si da intâlnire in centrul unui punct magic.
 
 
Sala Dalles a fost asaltata de un public numeros – peste 200 de persoane – o farâma din acel „le tout Bucarest" al artistului: oameni de cultura, artisti, regizori, diplomati, academicieni, scriitori, profesori, studenti, cronicari. Altfel spus, Ordinul Mirelienilor. Având cele mai bune intentii: sa-l salute ceremonios pe maestru, sa parcurga itinerariul, dupa care, sa mai schimbe un zvon, sa se complimenteze reciproc cu confratii, sa fie doar vazuti sau, dupa caz, „Ia sa vedem ce-a mai nascocit Mirel!".
Dar, pe lânga varietatea circumstantiala, prin eticheta sa calda, nu lipsita insa si de o reconfortanta patina aristocrata, retrospectiva a insemnat, fara indoiala, ora de vârf a acestui prezent al artelor plastice din Capitala. Altminteri, se spune, destul de confuz.
Dupa care, conform traditiei, târgul Bucurestilor poate intra linistit in torpoarea verii.
Dincolo de bonomia aproape contrarianta a omului, de zâmbetul lui ceremonios, dar de o calinerie gratioasa, dincolo de modestia lui un pic enervanta si de un „maintien" coborât parca din Marele Bizant, dincolo de amanuntele insolite ale biografiei (insistenta pentru examenul la Arte Plastice, predeterminarea numelui Corneliu Baba in viata si in germenii operei sale, refuzul fata de autoritatile comuniste de a fi „aburcat" cu forta pe simezele omagiale, de unde, si un aer de conspirativitate al lucrarilor sale inainte de ’89 ori, nu in cele din urma, prietenia cu Nichita Stanescu, caruia ii dedica o serie superba de colaje), dincolo de amanuntul ca tablourile sale fac parte din patrimonii regale, muzeale si din colectii ale unor sefi de stat din Norvegia, Danemarca, România, Italia, China, Bulgaria si Vatican, un fapt este cert: pictura lui Vladimir Zamfirescu nu se adulmeca, nu se gusta. Ea se cugeta.
Trei ar fi, la o osteneala rapida a ochirii asupra expozeului de la Dalles, principalele directii in care, daca fantazam prea mult, ne asumam riscul de a ne pierde definitiv.
Prima ar fi interioritatea spiritului, efilata dintr-un filon cultural, pe care nu inceteaza sa-l iscodeasca, secându-l, daca se poate spune asa, de sensuri. Fie ca sunt translatate din iconografia sedimentara conexa Cartii Sfinte („Cain si Abel" – in cele doua variante, „Coasta", „Sarutul", „Alungarea", „Fetele lui Lot"), fie ca sunt „apropiati" ai autorului (Picasso, Mozart si Salieri, Don Quijote, tatal pictorului, El Greco sau Neagu Djuvara), personajele sale sunt imagini ale conceptelor. Sunt externate din rezervatia preceptelor morfologiei clasice. Fata lor prelunga, privirea sonora, mâinile delicate cu degete gracile, precum si, nu in ultimul rând, câte un detaliu din periferia privirii, ce deruteaza total tihna perceptiei (broasca testoasa, triunghiurile alungite – sa fie „fante" de strecurare Dincolo?, apoi, colivia, lancea ca un fir de ata a lui Don Quijote, masca venetiana din mâna lui Picasso, cartea pe care jura Neagu Djuvara, vâlvataia de flori scoasa de Scamator, cubul minuscul de la picioarele nudului etc.) – sunt tot atâtea argumente ca autorul opereaza cu structuri simbolice apartinând unui protosemantism eminamente cultural.
A doua ar fi un insistent recurs antropocentrist al viziunii. Omul cu toate cele ale lui, din preajma sufletului si a inchipuirii sale. „Toata viata am luptat sa desavârsesc in limbajul plastic chipul omului" – marturiseste autorul. Personajele lui nu au peisaj, nu au insotire de fundal care sa le fixeze. Ele plutesc in vapori de semnificatii, vin si se asaza in lumea privirii fara niciun auxiliar extrasenzorial. Aidoma ideilor. Ca dovada ca, atunci când experimenteaza si tine mortis sa le individualizeze, sa le „umanizeze", scotându-le din clarobscurul atent si plasându-le in vârtejuri cromatice vii, ametitoare („Menine la scaldat" – o replica, poate intelectualizata, poate ironica, la „Les grandes baigneuses" al lui Renoir, sau „Doua capre", sau „Vaci", sau „In padure", sau „Fructe"), artistul pare ca paraseste ipoteza livrescului si se afunda intr-o anecdotica inconvenabila.
A treia directie este cea a minutiei desenelor si colajelor. Face figura de filatelist (o frumoasa obsesie, artistul chiar imagineaza timbre, de pilda, in „Pseudofilatelie cu timbre de mâna"!), care, cu o vointa de japonez mitocosind stampe, se apleaca asupra unei alte dimensiuni a realului sau fantastic. Tot atât de divers ca si uriasele tablouri-ipostazii ale Spiritului. Schita-document sfâsietor („Moartea lui Petre Tutea" sau „Monseniorul Vladimir Ghika – print, preot si martir"), portret abisal („Hristea-Nichita Stanescu"), orto-grafie orientala („Poveste Zen cu firul de iarba"), mestereli absurde („Proiect pentru un aparat de zburat"), viziuni eshatologice („Infernul. Divina Comedie", „Sodomaice") sau semne arhetipale cel putin insolite (portretul mamei, alaturat unei fosile reale, in vârsta de 150 de milioane de ani!). Toate acestea exprima o politropie spectaculoasa. In sensul ca Vladimir Zamfirescu poate sa fie, in egala masura, si constructorul unor megastructuri ideatice, dar si un caligraf al firului de iarba.
Exista in aceasta sectiune a colajelor, doua lucrari emblematice. In centru, fotografia autorului, care sta drepti in fata a doua tablouri. „De garda la Rembrandt", care aminteste de filiatia operei mentorului si profesorului sau, Corneliu Baba. Si „De garda la El Greco", ce ne trimite cu discretie la propria sa pictura. Un gest cât se poate de cugetat!
         
 
*) - Vladimir Zamfirescu, Trupul si fiinta, pictura, desen, colaj, Sala Dalles, iunie 2009     
 
 
amza_sebastian@yahoo.com
 
In imagini: 1. Cain si Abel (I); 2. Cain si Abel (II); 3. Don Quijote (I); 4. Coasta lui Adam; 5. Barbat cu testoasa (II); 6. Dansatoare pe sarma

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.06.2009

 
Cuvinte cheie:
Ordinul Mirelienilor
, De garda la Vladimir Zamfirescu
, sala Dalles
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide