Elisabeta Lăsconi – Cărţi pereche în literatura română şi universală, Editura Meronia
Abia a ieşit de sub tipar un volum de comparatistică absolut remarcabil, dorit, căutat şi aşteptat probabil de foarte multă lume iubitoare de literatură. Eseist şi critic literar, profesor şi autor de manuale şi de auxiliare şcolare pentru liceu, Elisabeta Lăsconi este o veche colaboratoare a „Ziarului de duminică”. Absolventă a filologiei bucureştene (1980), doctorat susţinut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, Elisabeta Lăsconi a colaborat enorm cu publicistică literară la o mulţime de reviste, rubrica „Ficţiune la femnin” fiind una dintre cele mai apreciate.
Volumul de faţă este unul masiv (aproape patru sute de pagini) şi se ocupă de asemănările, apropierile dintre literatura română şi literatura universală vreme de două secole, al XIX-lea şi al XX-lea. Cel mai bine este s-o lăsăm să explice pe autoare, în textul intitulat „Fantezii comparatiste”:
„Cartea de faţă s-a născut dintr-o mare iubire faţă de literatura română şi din pasiunea constantă pentru literatura universală şi literatura contemporană. Citind şi recitind, am descoperit dialogul cărţilor care, scrise în culturi şi epoci diferite, intrau în rezonanţe neobişnuite, inexplicabile, într-un proces complet diferit faţă de comparatismul clasic. Comparatismul clasic presupune cercetarea unor influenţe, forţa de iradiere a unor curente sau personalităţi, prezenţa unor modele acceptate conştient sau inconştient, a se vedea, spre exemplu influenţa exercitată de simbolismul francez asupra lui Alexandru Macedonski şi Ion Minulescu, modelul balzacian adoptat de romanul realist etc.
Cele patruzeci de eseuri care alcătuiesc cartea sunt mai degrabă fantezii comparatiste, titlul «Cărţi pereche» sugerează apropieri, afinităţi, analogii şi coincidenţe între o naraţiune din literatura română (nuvelă sau roman) şi alta din literatura universală sau contemporană, ignorând, în spirit postmodern, deosebirile de specie şi gen, ca şi de valoare ale scriitorilor, de intrare în circuitul universal, de apartenenţă la o epocă ori cultură. Exista un precedent încurajator: un studiu excepţional al lui Mircea Zaciu – Ion Luca Caragiale şi Edgar Allan Poe, în care compara O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale şi Scrisoarea furata de E.A. Poe (Mircea Zaciu, Viaticum, Cartea Românească, 1983).
Cum se explică, totuşi, asemenea apropieri care fac deliciul fanteziilor comparatiste? Unele prin ceea ce Eugen Lovinescu numea spiritul secolului, ca apropierea dintre Ioan Slavici şi Vicente Blasco Ibâriez, care trăiesc la distanţă uriaşă unul de altul, dar prezintă aceleaşi procese psihologice şi sociale determinate de trecerea de la o economie rurală la una de tip capitalist, în nuvelele Moara cu noroc şi Casa blestemată. Altele, mai surprinzătoare, printr-o frecventare a unui mare autor, aşa cum se întâmplă cu mecanismele prozei fantastice eminesciene şi cele din cunoscutele texte ale lui Julio Cortasar. Cele mai multe însă rămân inexplicabile, pentru ele poate se aplică doar faimoasa teorie jungiană a sincronicităţii.
Cele patruzeci de eseuri au fost scrise şi publicate în ani diferiţi, din 2001 în 2015, dar la o privire globală, retrospectivă, se vede câ multe dintre textele selectate sunt capodopere ale prozei româneşti din secolul al XlX-lea şi din secolul XX, iar comparaţiile aduc in discuţie, în majoritatea cazurilor, autori consacraţi din literatura universală. În mod firesc, s-a impus o ordine a perioadelor literare: secolul al XlX-lea cu întemeierea speciilor epice – nuvelă, basm cult, roman, secolul al XX-lea cu diversificarea prozei scurte şi triumful romanului în perioada interbelică.
Au reieşit lucruri previzibile şi altele neaşteptate. Sunt previzibile afinităţile Iui Liviu Rebreanu cu romancierii americani, laureaţi al Premiului Nobel – William Faulkner şi John Steinbeck, dar provoacă uimire apropierile lui Mihail Sadoveanu de prozatorii italieni Dino Buzzati şi Italo Calvino, sau afinităţile lui Ionel Teodoreanu, eliberat de medelenism, cu romanul de inspiraţie gotică din spaţiul englez. Cazul cel mai spectaculos îl reprezintă Mircea Eliade, care scrie în ambele perioade, interbelică şi postbelică, iar operele sale arată afinităţi cu mari autori europeni, cu prozatoare din China sau Japonia.
Fanteziile comparatiste pun în altă lumină proza românească, dovedind originalitatea operelor şi receptivitatea scriitorilor. Eseurile sunt o pledoarie pentru cunoaşterea şi recunoaşterea capodoperelor literaturii noastre, chiar dacă au lipsit traducerile prompte, care să le pună în circuitul literaturii europene. Poate romaniştii vor găsi aici noi sugestii de abordare, poate mai multe nuvele şi romane îi vor tenta să le traducă şi să le interpreteze. Poate că în viitoarele manuale ale literaturii europene (primul, de altfel, a şi apărut!) îşi vor găsi locul şi capodoperele prozei româneşti.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
