Intre 1941 si 1948, pictorul Ervant Nicogosian si familia sa au fost deportati in lagarele din Uniunea Sovietica. Au trecut prin cinci infernuri (o descriere extraordinara a lagarului de la Oranki o face artistul in episodul de fata), cu o ultima halta in 1948: "purgatoriul", lagarul-carantina de la Focsani. Romania - tara, pe care tanarul de 21 de ani nu o cunoscuse decat din relatarile parintilor - nu mai era insa pamantul fagaduintei. Gulagul era pretutindeni. (Marcela Gheorghiu)
Cum spuneam, dupa o luna de detentie in inchisoarea din Odesa, am fost imbarcati in vagoane pentru detinuti si trimisi in lagar. Pana la Harkov (singura halta pe care urma sa o facem) - distanta care in mod obisnuit s-ar fi parcurs in trei, patru ore -, trenul a facut o luna si jumatate, fiindca avioanele germane bombardau caile ferate sovietice.
In 1941, rusii erau foarte inapoiati. Tehnologia armatei sovietice era sub orice nivel. Cand a izbucnit razboiul, inca foloseau pusti din 1912-1913. NKVD-istii care ne pazeau aveau insa mitraliere cu disc, armament de ultima ora in conceptia Armatei Rosii.
Nu cred sa fi trecut prea mult timp de cand pornise din Odesa, cand trenul s-a oprit intr-o campie strajuita ceva mai departe de o padure. Rusii au coborat, nu stiu unde au gasit niste rusoaice si au intrat cu ele in padure. Alti doi au ramas sa pazeasca trenul. Noi eram legati si incuiati in vagon. Pe fereastra vedeam tot ce se petrecea afara, dar nu ne puteam misca. La un moment dat, l-am vazut pe mecanicul locomotivei apropiindu-se grabit de cei doi NKVD-sti care ramasesera de paza. "Vine un avion german!", l-am auzit strigand. Il simtise dupa zgomot, dupa vibratii.
Am uitat sa spun ca trenul era un marfar care transporta armament, iar vagonul cu detinuti fusese atasat. Pilotul german nu avea insa de unde sa stie acest amanunt referitor la existenta noastra. El pur si simplu vazuse niste rusi alergand in jurul unui marfar in care numai un copil putea crede ca se afla altceva decat armament. Derutati, rusii au pus mana pe pustile mitraliere si au inceput sa traga in avion, in timp ce acesta se juca cu ei de-a uliul si porumbeii - facea raiduri curajoase, mitraliind de la 25-30 de metri inaltime. Ii vana ca pe iepuri. Daca nu i-a putut omori astfel, a aruncat doua bombe. Una s-a izbit de vagonul nostru si a ricosat cinci sase metri mai incolo (a fost marea noastra sansa!). Am simtit cum, efectiv, vagonul se desface si ne loveste un val de pamant, ingropandu-ne pe jumatate (nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca bomba ar fi lovit vagonul in plin)...
Dupa ce avionul s-a indepartat (mi-am dat seama ulterior ce tinta avea), trenul subrezit s-a urnit din loc. Foarte curand, am trecut printr-un sat din care nu mai ramasese absolut nimic. Fusese distrus in intregime de bombardierul german. Dupa o luna si jumatate mai mult de stationat decat de mers, am ajuns in Harkov, unde ne-a fost schimbat vagonul, iar de acolo, in trei zile, am ajuns la Oranki, in apropiere de orasul Gorki.
Oranki - un loc al martirajului
Situat in padurile de pe Volga, o zona frumoasa, nu departe de orasul Gorki (astazi Nijni Novgorod), lagarul international de prizonieri de la Oranki fusese candva manastire de calugari. Intre 1919-1921, au fost adunati aici mii de preoti si calugari rusi, impuscati si apoi ingropati intr-un sant imens, in jurul lagarului. Pentru mine insa, ca si pentru familia mea, faptul nu era neobisnuit. Doar ma nascusem in marea Uniune Sovietica! In Odesa, unde petrecusem primii 14 ani de viata, in apropierea sfintelor sarbatori de iarna eram anuntati in mod oficial sa lipim benzi de hartie pe geamuri, deoarece autoritatile dinamitau biserici ortodoxe si, din cauza zgomotului asurzitor, geamurile se spargeau. Preotii cerseau la colt de strada, iar la scoala profesorii ne invitau sa-i ocolim si, eventual, sa scuipam in palma lor intinsa. Copil fiind, traisem in anii terorii bolsevice, iar adolescenta urma sa mi-o petrec in gulag. De fapt, marea Uniune Sovietica era un mare gulag. Ni se spunea ca dincolo de gardul lui de sarma ghimpata e jalea, pustiirea, decadenta, capitalismul salbatic. Doar daca ai fi iesit din acest urias gulag sau din acest "rai" ti-ai fi dat seama ca traiesti, de fapt, in iad.
De aceea, o data ajunsi la Oranki, mi s-a parut ca am descins intr-un alt univers. Fusesera proaspat deportati aici multi evrei din Estonia, Letonia si Lituania (putini din Ungaria si un numar si mai mic din Basarabia). Majoritatea erau cetateni germani si austrieci refugiati in tarile baltice in 1938, de teama nazismului. Doar doi, trei ani fusesera lasati sa traiasca linistiti, mai precis pana cand Germania nazista a invadat Rusia. Pentru ca isi pastrasera cetatenia germana - pe pasaportul lor era zvastica! -, au fost ridicati si internati in lagarele sovietice. Oamenii acestia erau insa de o cu totul alta factura decat cei cu care fusesem obisnuit in marea Uniune Sovietica. Erau bine imbracati si aveau ceasuri adevarate. La Odesa, un ceas de mana era cat o ceapa, de aceea ii si spuneam "ceapa". Tata isi cumparase odata unul, dar il tinea in buzunar, fiindca nu se putea pune la mana. Cand am vazut la evreii proaspat sositi in lagar Omega, nu mi-a venit sa cred. Copiii lor aveau jachete cu fermoar, sandalute de piele, sosete cu broderie. Cand am intrat in vorba cu ei, i-am intrebat cate perechi de sosete au si, din nou, nu mi-am crezut urechilor cand am auzit ca au opt perechi.
In ce ma priveste, pot spune ca am fost unul dintre putinii norocosi care au populat gulagul sovietic pana in 1948. Eram un adolescent de 14 ani, ca multi altii din lagar, varsta la care ar fi trebuit sa acumulam cunostinte si sa ne valorificam talentele cu care veniseram pe lume. Norocul a fost ca un politruc mai de treaba a organizat o scoala pentru noi.
Dupa doi ani, si-a facut aparitia un ofiter sovietic, pictor profesionist cu studii la Leningrad. Acesta avea misiunea de a organiza ateliere de pictura si artizanat in gulag. Pentru recrutarea celor talentati s-a dat un concurs, care consta in executarea unui portret al lui Lenin dupa un tablou realizat de pictorul-ofiter in maniera siropoasa a artistilor rusi din epoca. M-am pus pe treaba si l-am terminat intr-o zi. Cand l-a vazut, i-a placut foarte mult si a declarat ca e mai reusit decat al lui. Pana la urma insa, au fost acceptati toti "concurentii", desi unii erau total lipsiti de talent. Am inteles atunci ca artistul politruc intentionase, prin acel "concurs", sa ne scape de munca grea pe care, altfel, am fi fost obligati sa o facem in lagar. Am reusit astfel sa-mi salvez familia, iar eu am avut bucuria sa pot picta si, in felul acesta, sa-mi pot incepe cariera de artist intr-un spatiu imprejmuit cu patru randuri de sarma ghimpata, in pustiu, alaturi de o mana de suflete animate de speranta eliberarii si intoarcerii acasa. Un vis, caci pictand ne refugiam intr-un univers paralel, in care puteam spera la libertate, frumusete, viata...
In iarna geroasa, de minus 40 grade, a anului 1941, am fost transferati de la Oranki la Actiubinsk. Aici trebuia sa muncim intr-o fabrica de caramizi. Am calatorit in vagoane de marfa fara aerisire (vara ne duceau in vagoane de vite, cu ferestruici cu gratii), asa incat nu stiai cand este zi si cand e noapte. Singura sursa de lumina era un opait anemic, care se stingea des. Pentru ca eram minor, fusesem bagat in acelasi vagon cu mama si cu cele doua surori ale mele. Cum era foarte frig si nici loc nu aveam, dormeam foarte inghesuiti, lipiti unul de celalalt. Aveam 14 ani si eram nevoit sa stau intre femei si copii, sa fiu martor la toate intimitatile lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
