FOILETON/ Când eram trecători (II). Dixi si Rocco

17 mar 2010 Autor: Iacob Florea

Cheful meu şi curiozitatea mea se stingeau de la o zi la alta. Şi zilele treceau şi nimeni nu incerca să trăiască altfel, să se poarte altfel şi să simtă altfel, să-şi presare viaţa cu câteva mici schimbări şi să se ia prin surprindere de câteva ori, să leşine de bucurie sau să facă un gest necugetat.

A mai fost un moment când am crezut că lucrurile se vor schimba. Era o zi rece şi pământie ca faţa administratorului nostru de bloc. Nu aveam nici un chef s-o duc pe Dixi in parc, să-i suport toate sclifoselile şi toanele. Dixi e o shih tzu veritabilă pe care am găsit-o in parcare la mall acum vreo doi ani. Era incredibil de murdară şi mirosea ingrozitor. Am luat-o acasă, am spălat-o, am periat-o şi am dus-o la doctor pentru că şchiopăta. Doctorul mi-a spus că ii căzuse o unghie şi, după o examinare atentă, i-a mai găsit şi o ciupercă după o ureche. Aşa că s-ar putea spune că relaţia noastră a inceput prost. Eu suflându-i in bot toată ziua, iar ea exersându-şi capriciile pe bunele mele maniere. Zi de zi, ceas de ceas, fără cea mai mică remuşcare.

Odată şi-odată trebuia dezlegat măgarul de la gard. I-am aruncat mingea de tenis inspre aleea din spatele blocului lui Horaţiu. Fandosită şi credulă, Dixi s-a repezit după ea şi a dat nas in nas cu un buldog francez. Pentru câteva clipe s-a oprit contrariată, dar a avut timp să mai arunce o privire in spate, spre mine. Buldogul i-a dat un ocol, s-a apropiat de ea şi a amuşinat-o, mişcându-şi coada scurtă intr-un ritm ameţitor.

- Stăpânul tău ştie in ce hal arăţi când eşti emoţionat? l-a intrebat Dixi, fiind sigură că are toată susţinerea mea.

Şi stăpânul lui, nimeni altul decât Horaţiu, chiar părea să ştie ceva despre afecte, emoţii şi alte alea:

- Nu e timid, e doar emotiv.

- Cred că e exact invers, am spus eu.

- Darwin spunea că şi maimuţele roşesc sub efectul emoţiei, a incercat să şarjeze Horaţiu.

- Darwin a cunoscut prea multe maimuţe, i-am spus eu destul de indiferentă.

Apoi am incercat să schimb vorba şi, fără să-mi explic prea bine de ce, am inceput să fac paradă de cunoştinţele mele in materie de câini de companie. Mi-a răspuns monosilabic, fără tragere de inimă:

- Il cheamă Rocco. Ştii, Rocco şi fraţii săi al lui Visconti.

Ce să spun, suntem cultivaţi carevasăzică. Primul impuls a fost să laud frumoasele urechi de liliac ale lui Rocco, dar m-am abţinut in ultima clipă. In fond, tirbuşonul n-avea nici o vină. Şi câinele Rocco, mai liniştit şi mai demn de data asta, de parcă mi-ar fi inţeles generozitatea, s-a intors spre Dixi:

- El e un timid in toată regula, nu un emotiv. Dar asta nu cred că se poate vindeca. Ai un năsuc nostim, să ştii.

Pentru câteva clipe am simţit că Dixi e străbătută de un fior. Am tras-o de lesă şi mi-a trecut prin minte că mai bine nu intram in vorbă cu Horaţiu, că ar fi fost mai sănătos să ne prelingem unul pe lângă celălalt, fără să ne spunem un cuvânt, chiar dacă din greşeală sau neatenţie ne-am fi atins unul de altul.

Am trecut pe lângă el şi pe lângă nedumerirea lui, pe lângă teribila lui lipsă de imaginaţie şi mi-am văzut de drum. Dixi a intors capul pentru o clipă şi am putut să aud desluşit:

- Poate ne mai vedem, păpuşă.

De ce te-ai intors, nefericito? m-am gândit să-i reproşez lui Dixi slăbiciunea. Şi in momentul ăla mi-am dorit să se prăvale cerul pe mine, să se despice pământul şi să mă acopere, iar Dixi să se transforme intr-un fuior de fum, intr-o plantă urât mirositoare sau intr-o reclamă la o bere autohtonă. Ce educaţie! Câte ore şi zile şi nopţi pierdute! Câtă…

- Păpuşă să-i spui lui stăpân-tu, sirop de tuse! s-a intors Dixi spre buldogul care nu se aştepta la o aşa replică. Eşti o eroare ecologică, titirezule!

Dumnezeule mare, Dixi! Cum am putut să mă indoiesc de tine, cum am lăsat să-mi treacă prin minte măscările alea la adresa ta?

Am pornit-o agale pe alee, fără să ne uităm in urmă. Buimăceala şi naivitatea pluteau in spatele nostru şi se izbeau de asfalt cu un zgomot cristalin, neverosimil.

Aţi putea să mă intrebaţi ce mă făcea să-mi pierd timpul cu un individ atât de plictisitor. Cred că nu-mi păsa prea mult pentru că puteam să renunţ in orice clipă. Dar mai era ceva. Era şi gândul că dacă aş fi reuşit să-l scot din casă, din balconul lui cu geam termopan, dintre cărţile lui aşezate in teancuri gata-gata să se prăbuşească, dintre ticurile şi obişnuinţele lui anoste, mi-aş fi inchipuit că trăiesc. Aş fi incercat sentimentul ăsta de-adevăratelea. E o experienţă pe care merită s-o incerci.

Sunt oameni pe care-i intâlneşti din intâmplare şi nu te poţi opri să te intrebi dacă au fost invăţaţi să se bucure de ceva in viaţa lor.

Inainte de a lua o hotărâre, mi-am spus să-l mai urmăresc o dată, să stau pe urmele lui ziua intreagă şi poate in cele din urmă vom intre in vorbă, poate că la un moment dat chiar mă va recunoaşte.

Acum când mă gândesc, am o strângere de inimă. Poate că nu se intâmpla dacă nu mă hotăram să-l urmăresc in ziua aia. Poate că lucrurile şi-ar fi urmat cursul liniştit, şi indiferent, şi monoton.

Nu era prima dată când il urmăream. O mai făcusem de vreo două ori, conducându-l până la RCS Bank, unde lucra. Intr-una din zile l-am aşteptat in părculeţul din faţa clădirii, acolo unde obişnuia să-şi mănânce sandviciul.

Horaţiu şi-a intors pentru o clipă capul de parcă ar fi vrut să caute pe cineva din priviri. Sau poate simţise că e urmărit. Am făcut şi eu imediat o piruetă spre o vitrină in care erau două manechine vii. Au inceput să se poarte şi la noi. O tâmpenie! Să te scoli la ora şase pentru ca la opt jumătate să fii gata să te priponeşti intr-o vitrină, cu un zâmbet ingheţat pe buze mi se pare o mare nerozie. Şi un mod imbecil de a-ţi câştiga existenţa. Băiatul avea vreo nouăsprezece ani, nu mai mult, fata era mai bătrână, să fi avut douăzeci şi doi, douăzeci şi trei. Stăteau acolo neclintiţi, cu feţe rigide şi privirile goale. Fata se dăduse cu prea mult fond de ten, o culoare imposibilă după cum se vedea prin vitrină. Băiatul mi s-a părut simpatic. Nu se putea abţine să nu clipească, o făcea foarte discret, dar n-a reuşit să mă păcălească. Am stat pironită cu ochii pe el, l-am sâcâit, m-am strâmbat şi am scos limba la el. Cred că s-a simţit atins in amorul propriu pentru că după un timp n-a mai clipit sau cel puţin nu mi-am mai dat eu seama.

L-am văzut pe Horaţiu cum a traversat strada şi a pornit spre centru cu pas grăbit ca şi cum m-ar fi ştiut in spatele lui şi ar fi vrut să-i pierd urma. M-am ţinut după el la o distanţă mai mare de data asta. Mă amuza mersul lui şi aveam o teribilă senzaţie de bine. Călca puţin săltat, picioarele abia de atingeau pământul, iar capul impins inainte părea să dea o bătălie disperată intr-o ultimă incercare de a părăsi trupul. Aveai senzaţia că la primul hop chiar asta se va intâmpla, că bila aia uşor lunguiaţă, infăşurată intr-o claie de păr, va ţopăi de câteva ori, se va rostogoli pe trotuar, apoi va dispărea in prima rigolă.

Va urma

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine