DOCUMENTAR

Fotografi din Romania interbelica

15 feb 2008 Autor: Emanuel Badescu

Fotografi din Romania interbelica

Nicolae Ionescu, Birjarul. 24-18 cm

Arta tanara, fara istorie, fotografia a cutezat un timp sa concureze pictura. Se poate spune ca, din aceasta cauza, academismul, in primul rand portretul academic, a cazut in desuetudine, neputand sa rivalizeze cu ea in fidelitate. In mod paradoxal, a fost practicata, cu putine exceptii, tocmai de pictorii academici ratati din motivul aratat. A fost sansa ei. Datorita acestor oameni bine pregatiti teoretic, fotografia a reusit sa comprime etapele si sa cocheteze de foarte devreme cu arta propriu-zisa. Mai trebuie spus ca, de la bun inceput, s-a bucurat de un fel de misionarism progresist, fotografii peregrini facand cunoscuta fotografia, initial daguerrotipia, in toate colturile Europei, fapt ce a condus la o dezvoltare uniforma din Spania pana in Rusia si din Anglia pana in Imperiul Otoman. Evident, fotografia a patruns de timpuriu si in zonele locuite de romani, chiar cu doua decenii inaintea unirii Moldovei si a Tarii Romanesti.

Precursorii artei fotografice din Romania
O cercetare a fondului de fotografie din secolul al XIX-lea conduce la constatarea urmatoare: lucrari aproape artistice au executat majoritatea fotografilor si pot fi considerate exceptii; concomitent cu "meseriasii", au activat si fotografi preocupati de cautarea unor noi moduri de exprimare - sa-i spunem - artistice. Nu
au fost multi si toti au trait in Bucuresti (Carol Popp de Szathmari, Moritz Benedict Baer, Franz Mandy si Franz Duschek-fiul). Regiuni cu numeroase ateliere fotografice, precum Moldova si Dobrogea, nu se remarca printre cele cu fotografi care au cutezat sa produca si altceva decat lucrari conforme gustului public. a lucrarile pastrate, fata de pretentiile comanditarilor. Cu toate ca arta fotografiei din Romania nu a cunoscut un experimentalist "fara limite" ca Man Ray, l-a produs cu trei decenii inaintea acestuia pe "modernistul" Franz Duschek-fiul si l-a daruit Frantei pe Brassai. Alaturi de ei puteau sa fie si Magrin sau Weiss...
Un element determinant pentru dezvoltarea artei fotografiei in Romania interbelica a fost domnia lui Carol al II-lea (1930-1940). Om care a facut o calatorie in jurul lumii si care si-a petrecut o buna parte din tinerete la Londra si la Paris, Regele a remarcat diferentele ce desparteau Romania de Occident si a urmarit sa le anuleze cu orice pret. A dorit si a reusit sa fie atat un nou Brancoveanu, restaurand monumentele religioase si istorice, ctitorind fara odihna institutii de valorificare teoretica a fondului artistic din tara sa, cat si un nou Mecena al suflului nou, al implantului ultimelor noutati tehnice si din domeniul designului industrial. In cei zece ani ai "epocii Carol II" romanii au realizat un salt urias, dar comprimand etapele necesare sincronizarii mentalitatii cu acest salt, fortand proverbiala lor adaptabilitate la realizarea unui record inimaginabil: s-au trezit peste noapte de la "Portile Orientului in inima lumii occidentale"! Ca rezultat al ramanerii in urma la nivelul mentalitatii, au aparut reactiile conservatoare. Nu a fost deloc intamplatoare redirectionarea Miscarii Legionare dinspre lupta contra comunismului, scopul ei initial, inspre lupta pentru salvarea si regenerarea valorilor traditionale, periclitate, credeau legionarii, de occidentalismul carlist. Fanatismului innoirii i s-a opus atunci fanatismul traditionalist. In aceasta perioada si pe acest fond politic au lucrat si creat trei dintre cei mai importanti artisti ai fotografiei din Romania: Emil Fischer, Nicolae Ionescu si Iosif Berman.

Emil Fischer
Viata. Faima fratilor Emil si Iosif Fischer - admirati de "parizianul" Brassai si pe tot intinsul Romaniei Mari ori al fostului Imperiu Habsburgic - a ingropat de mult timp noutatile biobibliografice in ceea ce-i priveste. Ii gasim indexati, studiati ori, in calitate de colaboratori ai partii iconografice, in toate lucrarile despre sasi sau despre Transilvania. Astfel, orice nota referitoare le ei este un truism. Presupunand ca a mai ramas ceva de semnalat si de spus, imi asum cateva note biografice si de caracterizare a operei unuia dintre ei, Emil, fratele mai mare si maestrul lui Iosif Fischer. S-a nascut la Plovdiv, in fosta provincie otomana Rumelia, la 29 decembrie 1873. In acest oras a urmat cursurile primare si secundare, tot aici a simtit atractia fotografierii, privindu-i pe fotografii ambulanti. Nu a aflat insa pe nimeni dispus sa-l initieze in taina meseriei. Avand de ales intre Sofia, Constantinopol si Bucuresti, a optat pentru capitala Romaniei, unde activau numerosi fotografi de origine germana. In 1887, intra ucenic la Gustav Waber, care isi avea atelierul cu firma "High Life" pe Calea Victoriei, chiar peste drum de palatul printului Carol I si la cativa metri de atelierele lui Franz Duschek-fiul si Ioan Spirescu, elevul lui Nadar, de pe strada Franklin. La acea data, Waber era un membru de frunte al comunitatii germanofone (de germani si evrei), francmason activ in Loja "Fraternitatea" si un apreciat portretist. Cei patru ani batuti pe muchie cat a ucenicit la Waber il indica pe tanarul Fischer ca pe un om ambitios, care urmareste sa epuizeze intregul bagaj de cunostinte teoretice si practice al maestrului sau. Cand a considerat ca nu mai are nimic de invatat, a pornit spre Brasov. Asta se intampla in iunie 1891, cu 8 ani si trei luni inainte de nasterea lui Gyula Halasz, celebrul Brassai. In orasul negustorilor sasi de la poalele muntelui Tampa se va angaja in atelierul lui Karl Muschalek, un fotograf onorabil, al doilea ca importanta din oras dupa Leopold Adler. Fischer a lucrat acolo pana in anul 1897, cand s-a indreptat spre Sibiu. La Brasov castigase suficient ca sa-si permita sa cumpere o locuinta si atelierul Camillei Asboth. Trei ani mai tarziu, obtine si atelierul ce apartinuse Bancii "Transilvania", atelier in care va lucra pana aproape de sfarsitul vietii. In 1949 ii fusese luat, iar el aruncat in strada, ca "exploatator" al catorva generatii de ucenici din care facuse oameni. I s-a mai imputat si stransa colaborare cu ASTRA, mai exact spus romanofilia. In cele din urma a fost reprimit, dar ca angajat la Stat. A murit la 9 mai 1965, fiind condus pe ultimul drum de sibienii recunoscatori.
Opera. Cine cauta imagini din Transilvania primei jumatati a secolului trecut va constata, cu surprindere placuta la inceput, apoi agasat de persistenta, ca majoritatea lor provin din atelierul lui Emil Fischer. A lucrat la comanda, dar si pentru sine, diferenta calitativa impusa de abordare fiind vizibila. I-a placut spectacolul uman, este cert. Taranii sasi, romani, maghiari si secui sunt surprinsi in miscare, gesticuland, vorbind cu aprindere, mandri in hainele de sarbatoare sau umili in cele de lucru. Casele lor, interioarele, chiar si atunci cand din imagine lipseste omul, sunt dominate de prezenta lui, spiritualizate. Nu stiu cum a reusit aceasta performanta, dar, de fiecare data cand le privesc in fotografiile lui Fischer, am sentimentul ca le vad pentru prima data si ca imi cer sa le descifrez taina insufletirii. In 1906, cand, trimis de ASTRA, a revenit in Bucuresti si a participat la Expozitia Jubiliara dedicata celor 40 de ani de domnie a lui Carol I cu un album reprezentand viata romanilor ardeleni, a facut senzatie. Romanii din fotografii pareau ca doar se odihnesc in paginile albumului, atat erau de vii, de expresivi. A fotografiat orase, strazi, piete, stane, munti si rauri: intotdeauna a stiut sa descopere ceea ce personaliza peisajul, un obiect adus in prim-plan, un apus de soare, reinvierea naturii dupa ploaie. In ceea ce are mai bun, mai reusit estetic, opera lui Emil Fischer este dificil de comparat cu lucrarile altor artisti.

Nicolae Ionescu
Viata. Venit pe lume la 1 noiembrie 1903 in cartierul din apropierea Garii Filaret din Bucuresti, a cunoscut din copilarie tumultul cotidian, spectacolul oamenilor in tranzitie prin Capitala, infinita si fascinanta paleta a expresivitatii chipului uman. Vor alcatui bagajul subconstientului sau, pe care s-au grefat ideile culte si tatonarile tehnice de mai tarziu. Scoala primara si gimnaziul le-a urmat la scoala "Enachita Vacarescu" din imediata apropiere a unei viitoare si nesecate surse de inspiratie: Piata Unirii. Obligat din cauza mizeriilor razboiului sa renunte la continuarea studiilor scolare, s-a angajat la Tipografia "Minerva", apoi la Tipografia "Cultura Nationala". Dupa razboi va urma cursurile serale ale Liceului "Sfantul Sava" si va obtine bacalaureatul in 1924. Desi isi castiga painea ca tipograf, nu a renuntat niciodata la fotografie, de care il lega dorinta de a crea si care era singura lui posibilitate de exprimare artistica. In 1930 va pleca in Franta. La Lyon, unde a stat doua luni, a lucrat la Lumiere. De acolo se va duce la Paris, angajandu-se ca operator asistent la Pathe Nathan. Cele patru luni de activitate i-au fost, dupa propria marturisire, suficiente pentru a se considera "un profesionist" al fotografiei. Nu s-a multumit doar cu acest nivel - practic - al pregatirii. Ca sa aiba acces la continutul celor mai importante lucrari teoretice din domeniile tipografiei si fotografiei, a invatat limbile germana si engleza. Se angajeaza la "Imprimeria Nationala" cu specificatia contractuala ca doua luni pe an sa fie liber "ca sa fotografieze". In 1937, Eugen Lovinescu, unul dintre cei patru romani numiti in Consiliul de administratie al Societatii Adevarul, l-a propus in functia de director tehnic. In aceasta calitate l-a cunoscut si apreciat pe Iosif Bergman, care i-a fost subaltern. Va ramane in functie pana in noiembrie 1940, cand conducerea simista il retrogradeaza pe motiv ca "a fost sluga jidanilor si a tradatorilor Tatarescu si Lovinescu". A fost numit sef al sectiei Tiefdruck si asa l-au prins al doilea razboi mondial, sfarsitul regimului Antonescu si instaurarea celui comunist la 30 decembrie 1947. Fara prea multe discutii, a fost dat afara si aruncat pe drumuri fara drept de angajare, adica muritor de foame. I s-a imputat faptul ca refuzase - in zilele rebeliunii legionare - propunerea "tovarasilor ilegalisti" de a le ingadui sa incendieze palatul ziarului Adevarul, act care - pus in spinarea legionarilor - i-ar fi stigmatizat definitiv "pe fascisti". A supravietuit lucrand pentru altii sau din vanzarea fotografiilor. S-a descurcat cu mare greutate. Cu toate ca era zilnic cautat si amenintat de Securitate, a scapat de inchisoare. Mai mult, in aprilie 1948, s-a trezit cu numirea de profesor la "Scoala tehnica de arte grafice", dar a fost repede izgonit de ilegalisti sub invinuirea de "mare mancator de evrei" in cei trei ani de directorat la Adevarul. Epoca instaurarii cu forta a sistemului comunist coincidea cu dictatura Legii Talionului. Va lucra sporadic - din mila fostilor colegi evrei - la revista Flacara, iar intre anii 1956-1962, la propunerea profesorului George Oprescu, ca fotograf al "Institutului de Istoria Artei", unde va fi si pensionat. A incetat din viata intr-o buna zi din anul 1974, intristat - ne marturisea sotia sa - ca Nicolae Ceausescu pusese capat liberalizarii in favoarea unui maoism de cea mai joasa speta.
Opera. Desi a cunoscut si a apreciat experimentele lui Man Ray, Nicolae Ionescu nu a agreat "arta de laborator". I-a placut instantaneul, singurul capabil - in conceptia lui - sa masoare talentul unui artist fotograf. A abordat instantaneul si pentru ca nu voia sa tradeze realitatea, fotografiei revenindu-i sarcina sa surprinda ceea ce scapa ochiului inselat de nimicuri, esentialul unei secunde sapat pe expresia chipului uman. In acest punct se apropia de viziunea lui Brassai. Totodata a indraznit sa patrunda cu obiectivul in multime si sa descopere misterioasa dominanta care pune in miscare valurile de oameni. Fotografiile lui foarte vii, foarte dinamice sunt dedicate omului simplu, apasat de probleme existentiale sau bucurandu-se ca un copil de evenimente si de reusite minore, indeobste din cele trecute cu vederea. Nu s-a sfiit sa compare vechiul cu noul, trecutul cu prezentul, uneori, mai cu seama in peisajele urbane, excesiv de retoric, poate din dorinta de a evita banalul: portretul unui bloc abia terminat, al unei cladiri din alte veacuri, caracteristic documentului fotografic. Nu stiu daca l-a cunoscut pe Willy Pragher, insa au multe puncte comune, care pot fi evidentiate intr-un studiu comparativ. Eroul preferat al amandurora a fost "orasul", cu locuitorii, reclamele si poezia lui. Pentru calitatile ei, opera fotografica a lui Nicolae Ionescu a obtinut premiul II la Expozitia de fotografie ONT din 1936 si placheta de bronz a Expozitiei Internationale de Fotografie de la Bordeaux in 1957.

Iosif Berman
Viata. Ultimul "Fotograf al Curtii", functie inaugurata de Szathmari in 1863, s-a nascut la Burdujeni la 17 ianuarie 1892. Cursurile primare si secundare le urmeaza in localitatea natala, iar pe cele liceale la Suceava, vechea capitala a Moldovei aflata de peste un secol sub stapanire habsburgica. Amprenta occidentala, somptuozitatea unor cladiri administrative si particulare, arabescurile stilizate ale jugendstill-ului trebuie sa-l fi impresionat profund pe tanarul provincial, cum se observa la parcurgerea operei sale. Acolo i-a intalnit si pe fotografii ambulanti. Modestii profesionisti ai "fotografiei la minut", pe suport de tabla sau de carton, i s-au parut a fi detinatorii secretului unui miracol... El nu intelegea cum pot sa fie imortalizate chipul unui om sau grupuri de oameni, un copac sau o gradina, o casa sau un cartier intreg. Le-a cerut sa-l initieze. Curand nu a fost doar un detinator al minunatului secret, ci i-a si intrecut. La cateva luni de la obtinerea bacalaureatului, in urma unui concurs desfasurat la Bucuresti, a fost angajat de Constantin Mille ca fotoreporter la ziarele Adevarul si Dimineata. Avea doar 18 ani! Peste trei ani, cand, fortata de Franta si de Rusia, Romania va participa la primul razboi mondial, va fi trimis fotoreporter de razboi pe frontul rusesc. Pe drumul deschis de Szathmari in 1854-1855, va alimenta ziarele si revistele din tara cu imagini zguduitoare. Izbucnirea revolutiei bolsevice, luptele sangeroase dintre albi si rosii, suspiciunile acestora ii vor face viata calvar, in cateva randuri fiind condamnat la moarte. Ajuns pana in Caucaz, la Novorosisk, o cunoaste pe Raisa, care ii va fi sotie si ii va darui trei fete. Izgoniti ca "straini" de autoritatile sovietice, membrii familiei Berman au primit azil in Imperiul Otoman si s-au stabilit temporar la Constantinopol. Berman revine in tara si fotografiaza Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Inspirat, trimite fotografiile Familiei Regale, care il remarca. Urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea a insemnat o cotitura decisiva si benefica pentru cariera lui. Numit "fotograf al Curtii", a fost recomandat de Suveran profesorului Dimitrie Gusti, care il va angaja fotograf al cercetarilor sale sociologice in lumea satului romanesc. In paralel lucra si in presa. Totul a decurs perfect pana in dimineata zilei de 5 septembrie 1940, cand, trezit de o zarva neobisnuita, si-a luat aparatul de fotografiat si s-a indreptat spre Palatul Regal pentru a se informa. Acolo a dat piept cu realitatea: Regele parasise tronul si se indrepta cu trenul spre frontiera. Un grup de legionari simisti, recunoscandu-l ca pe un apropiat al lui Carol al II-lea, i-a confiscat aparatul. A inteles semnificatia acestui gest si s-a intors acasa disperat: i se interzicea sa mai fotografieze. Or, fotografia era viata lui! Nu a supravietuit acestui soc mai mult de un an si, la 17 septembrie 1941, a incetat din viata.
Opera. Inca ramasa necunoscuta in cuprinsul nenumaratelor ziare si reviste la care a lucrat sau a colaborat, in cuprinsul albumelor regale ori ale expeditiei sociologice intreprinse de echipa condusa de Dimitrie Gusti, opera fotografica lasata posteritatii de Iosif Berman este, atat cat poate fi cunoscuta pana in prezent, imensa, variata tematic, dar si calitativ, cu multe lumini si umbre. Fotografiile sale difera de cele ale lui Nicolae Ionescu in primul rand prin abordare. Spre deosebire de Ionescu, care lucra pentru placerea lui, el a fost un profesionist care executa ce i se comanda. Nu a avut nici ragazul necesar revenirii asupra unui subiect, practic tot timpul era pe drumuri: fie trimis de redactorul-sef prin mahalalele Bucurestilor, fie insotindu-l pe Suveran ori pe profesorul Gusti prin tara. Tocmai din acest motiv surprinde numarul mare de reusite comparabile cu fotografiile lui Nicolae Ionescu si Willy Pragher.

Concluzii
In ciuda numarului enorm de fotografi, artisti in domeniu sunt putini, am ales doar trei din cel mult zece, pe care ii consider cei mai reprezentativi. In conditiile in care, sub sceptrul lui Carol al II-lea, domeniul fotografiei a beneficiat de reviste de specialitate, de expozitii, de critica de specialitate, numarul artistilor fotografi ramane nefiresc de redus. Un minus de remarcat este si evitarea "fotografiei artistice de laborator", cu toate ca drumul fusese deschis de Franz Duschek-fiul inca din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Cutezantele din literatura si din artele plastice au fost evitate de fotografi, chiar si de cei care lucrau pentru propria placere. Din fericire, din opera celor mentionati aici se poate alcatui un album antologic care asaza arta fotografiei din Romania perioadei interbelice pe un loc de frunte in ierarhia contemporana.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 15.02.2008

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
Fotografi
, din
, Romania
, interbelica
Vizualizari:
Printeaza
Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
vreaupresedinte.ro
vreaupresedinte.ro
Inchide