*Dan Barbilian: poet matematician, legionar fara stofa de martir* O dragoste patimasa: Nina Casian * Uvedenrode* Un "cocteil Molotov" asupra lui Eliade, la Paris* Cand regele graseiaza* Pivnitele castelului Bran si constantele Universului* Gluma vindecatoare*
Desigur ca primul despre care am vrut sa-l storc de amintiri pe Belu, a fost Ion Barbu.
- Cum era Barbilian, nenea Belutu? - l-am intrebat.
- Era un nebun! De pilda legionarismul ala al lui. A prizat la el numai din cauza fantasmelor din capul sau, nu ca ar fi fost el asa, un fanatic disciplinat al Miscarii. Avea de toate, Barbilian, dar stofa de martir nu avea. Odata l-am vazut pe strada cu camasa verde si pistol: ii tremura pistolul sa-i sara din maini!
Mi-a povestit apoi un episod care cred ca e necunoscut.
- Destul de repede dupa 23 August, am inceput sa facem, eu si Mihai Ralea lista celor ce trebuiau salvati de la epurarile implacabile ce se anuntau in Universitati. In capul listei l-am pus pe Barbu. Erau considerati intelectuali agreati de noul regim cei care semnasera apelul pentru pace din aprilie 1944 catre Antonescu. Lui Barbilian nici prin gand nu-i trecuse sa semneze asa ceva. Cine stie in ce nori axiomatici plutea la ora aia! Am convenit ca poetul sa-i insaileze lui Ralea o scrisoare antedatata, prin care il ruga s-o considere ca adeziune a sa la acel izbavitor, mai tarziu, apel. Poetul neputand veni chipurile, personal sa semneze pe lista, caci s-ar fi aflat la tara, refugiat de bombardamente. Ralea urma sa declare, si a facut-o, ca ratacise scrisoarea in biblioteca. Unde o regasise dupa '44. Asa ca doar dintr-o eroare numele lui Barbu n-ar fi aparut intre semnatari. Si poetul a scapat!
- Inainte de 23 August, Barbilian nu mai dadea mana cu evreii - a continuat Belu Zilber. Imediat ce a fost scapat m-am trezit cu el la usa cu baston si cu melonul in mana. Mi-a multumit cu vocea-i de stentor, strangandu-mi insistent mainile. Pe urma m-a intrebat de ce-l ajutasem.
- Scanteia pe care ti-a dat-o mama dumitale cand te-a nascut, te-a salvat, domnule, i-am raspuns. Ne-am imprietenit. in 1946 m-am dus sa asist la cursul sau de axiomatica. Pana in 1944 il tinuse la asa un nivel extrem incat avea numai trei-patru studenti. Restul erau complet depasiti. Acum, de teama comunistilor, profesorul mai laxase cursul. Sala era plina si cand am intrat, Barbilian a scris cu creta pe tabla: "Se afla printre noi maestrul si matematicianul Herbert Zilber". Cand voia, stapanea teribil arta epatarii!
- Mai mult, incepuse sa vina pana si la cursul meu de economie marxista; el, care scrisese "Oda lui Hitler"! Dupa aia aproape ca nu mai scapam de el. Ma suna tot timpul sa-mi ceara cate ceva. Credea ca am o putere fara margini. Mai ca nu ma punea sa-i fac si piata. O data chiar m-a sunat sa ma intrebe de niste gaini. Cred c-o placea si pe nevasta-mea. Am avut noroc, n-a intrat pe faimoasa lui lista. Oricum, mai tarziu cand eram in inchisoare, mi-a luat-o Beligan.
- Tot pe-atunci se indragostise Barbu de Nina Cassian. Dragoste patimasa, nu de cantitate. Ii dansa goala pe masa, pe sub mustata lui uriasa, el ii scria catrene inspirate, multe pierdute. Incepuse sa se apropie iar de poezie.
- Ce-ai gasit, maestre, la urata aia? - l-am intrebat.
- Domnule, mi-a raspuns, are niste fese ca turlele Sfintei Sofii!
Si tot de la Belu Zilber am aflat o interpretare prin grila matematica a inneguratei origini a cuvantului (si a poemului) "Uvederode", unul dintre cele afine lui Barbu, si despre care poetul avertizase fandand violent: "Uvedenrode nu este iarba pentru tapi impenitenti". Interpretarea mi-a fost confirmata in 1979, in Facultatea de matematica, de catre profesorul meu, Constantin Popovici.
Anume: Uvedenrode este o transcriere fonetica a unei compuneri de functii: U(v(ro(... ))); adica u compus cu v compus cu ro compus cu; si care se citeste (se aude): "u de ve de ro de...". Dar aceasta compunere nu e incheiata. E deci, infinita. Compunere infinita de functii, Uvedenrode! O descuamare, o incalecare de Universuri ca foile de ceapa - nesfarsita, liliala.
Asadar, mai intai au fost intamplarea si norocul acestei vechi apropieri exemplare de un Zilber batran si lepadat de marxism. O intalnire care la vremea aceea mi s-a parut aproape cuvenita, fireasca, intr-o vreme si-o varsta cand traiam strict esential pe scutul sau sub scutul esentelor. Si atunci, spuneam, poate ca aceste amintiri fiindu-mi prea apropiate, sa nu fi fi dospit prea mult!
*
Mergand, si numarand in continuare de la stanga spre dreapta, nu toti dintre amicii interbelici ai lui Belu Zilber se vor fi bucurat, in vremea cat a fost el mai la varful deciziei politice comuniste, adica pana la arestarea din 1948, de aceeasi clementa minutios admirativa ca Ion Barbu. Lui Mircea Eliade, el pare sa nu ii mai fi aplicat defel, dupa cum povestea, procedeul scrisorii pierdute, ci un "pac, la Razboiu'!" sincer si incrancenat.
S-a intamplat in 1946, cand Zilber cu Gheorghiu-Dej si compania erau la Paris, in delegatia romana la Conferinta de pace ("aveam si o fotografie, alaturi de Dej, imi spunea"). "Ce-ati cautat la Stalingrad?!", isi amintea inca. Ii sunau obsesiv in urechi, dupa treizeci de ani, cuvintele zbierate ale lui Molotov, rosu la fata si dand cu pumnii in masa, ruseste, cand delegatia noastra ceruse statut de cobeligeranta pentru Romania... "Ce-ati cautat la Stalingrad?!", si am fost refuzati. Dar daca tot era la Paris, Zilber si-a adus brusc aminte ca Eliade preda la Sorbona si i-a cerut lui Simion Stoilow, care pe atunci era ambasadorul nostru in Franta sa initieze un protest oficial pe langa autoritatile franceze: "Ce cauta legionarul asta aici?" s-a trezit molotovian si Belu. "Si uite asa, domnule, poate ca si de la mine i s-a tras cumva amicului Eliade cariera sa exceptionala de la Chicago", mustacea la batranete.
Maniera politic diferita in care si-a surpat sau si-a sustinut el cunoscutii in anii timpurii de dupa razboi, m-a mirat intotdeauna. Cu Eliade fusese prieten si companion la "Criterion", pe cand Barbilian, pe care il salvase in tara, ii era o simpla cunostinta. Dar erau polite de platit si pe deasupra bolsevicul Zilber inca nu se vindecase. Cu atat mai frapant apare crochiul facut de Eliade (Ion Barbu nu a lasat in schimb nimic): "La colocviul despre Lenin (al asociatiei "Criterion", de la "Fundatia Carol", n. n.) le-am cerut inginerului Belu Zilber si lui L. Patrascanu sa ia cuvantul. Voiam, de fapt, sa avem printre noi doi marxisti, pentru a le raspunde lui Mircea Vulcanescu si lui Mihail Polihroniade, care se pregateau sa atace comunismul, unul in numele democratiei, iar celalalt in al nationalismului. il cunosteam pe Zilber de multa vreme, fiindca venea adeseori sa ne vada la redactia "Cuvantului"... Era un om scund de statura, cu minte vioaie si destul de cultivat. Degeaba spunea ca este marxist, caci n-avea nici dogmatismul si nici intoleranta acestuia". (Mircea Eliade, Les promesses de l'equinoxe).
Dar revenind la glasurile mai senine din mintea lui Belu Zilber, voi mai da cateva franturi culese ici-colo printre picaturi matematice, cum spuneam:
"Cum rezistati maestre, printre noi? - imi povesteste Belu un crampei de dialog cu George Calinescu, dinainte de razboi. "Daca n-ar fi biblioteca... " - a raspuns profesorul. Isi amintea si ceva amuzant cu dna. Calinescu:
- Uneori vorbea despre maestru, din tandrete desigur, ca despre un catel. I-am spus intr-o zi d-nei ca profesorul mi se parea abatut, nu parea in apele lui. Am intrebat-o ce are. S-a gandit putin si mi-a raspuns sigura pe dansa:
- Probabil ca i-am dat prea multa carne saptamana asta!
De la Moisil culesese doua butade. La Capsa, iritat odata de o discutie lungita despre dimensiunile piramidelor egiptene care-ar ascunde, prin calcule derivate complicate, tot soiul de realitati fizice si astronomice subtile, matematicianul exclamase:
- Dati-mi dimensiunile pivnitelor castelului Bran si va calculez toate constantele Universului! Pivnitele Branului, domnilor, si va reproduc Universul!
Imediat dupa razboi, insa, Moisil avea la un moment dat o umoare amara, ca mai toata lumea: "Americanii astia, domnule... Portar la ambasada lor, si ce n-as da sa fiu!"
*
Caci pierdusera toti un ceva comun:
- Era o vreme a libertatii subantelese, imi zice Belu Z., un suflu in care eu puteam sa fiu bine mersi marxist, fara sa ne impiedice pe mine si pe un altul din tabara dreptei sa glumim, sa schimbam idei la o singura masa. Si acelasi Zilber care lansase faimoasa formula "in Romania socialismul va purta pecetea lui I.L. Caragiale si a lui I. V. Stalin", era fata de aceste pierdute conversatii amicale interbelice ce sareau antitezele, mult mai tandru:
- Era in suflul acela ceva mai profund. Cosmopolit si conciliant, dincolo si deasupra lui Caragiale, spunea. O stare ale carei victime i-am picat toti ca din oala, mai tarziu, unii doar pentru ca nu concepeau ca nu mai pot sa glumeasca. Asa ca Pastorel Teodoreanu si atatia altii. Pentru ca fuseseram obisnuiti sa fim liberi si sa glumim despre orice si fara oprelisti, in cafenele, in reviste, in parlament. Gluma vindecatoare. Capsa si spiritul ei.
Fire vesela, tinea minte in primul rand cum se glumea acolo copios si subtire la un coniac, un vin bun, licoros, icre, sampanie:
- Cel mai usor era sa-l superi tot pe Barbu: poetul matematician nu avea deloc simtul umorului; era patimas nu doar cu femeile. Facusera tot soiul de calambururi pe seama volumului sau, i-au spus "Cojoc secund", etc. si maestrul s-a suparat; un copil mustacios si prea grav.
- Uite, isi mai amintea Zilber, Carol al II-lea era cu adevarat unul dintre buretii permanenti ai ironiilor noastre euforice. Poate m-am gandit acum la el pentru ca mi-au placut si mie femeile. Adevarul ca le cauta cu lumanarea, regele, cand nu si le facea singur. Ne amuzam pe seama lui din orice. Ca graseia si atunci ori de cate ori tinea vreun discurs spunand "poporul meu", se intelegea "popoul meu", si de fapt asa pronunta el, ce mai, "iubitul meu popou roman"! (asta si-o aminteau si bunicii mei, era mai mare dragul sa-ti auzi regele adresandu-se catre popou, indemnandu-l...).
- Aproape in fiecare zi Carol inventa ceva nou. Odata cineva a povestit, tot la Capsa, dupa ce ziarele scrisesera despre destituirea din senin a primarului de Chisinau, ca lucrurile au stat cam asa: Carol fusese acolo si tinuse un discurs. Nenorocitul de primar, din exces de zel a tinut sa puncteze aproape fiecare fraza regala, dand din cap si spunand: "Da, da!". A doua zi, Carol l-a dat jos, suparat. "Nu e nevoie sa-l aprobi tot timpul pe rege!", a spus voda.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
