Cu toate că era 2 August, termometrul arăta doar 17 grade. De zile întregi, cerul mohorât amplifica starea de deprimare a stockholmezilor nenorocoşi care, în loc să se bucure de o binemeritată vacanţă undeva, într-un loc cu un climat mai generos, fuseseră obligaţi să rămână la serviciu. Din fericire, aceştia nu erau prea mulţi. Imediat după Midsommar, sărbătoare nespus de îndrăgită de către suedezi, oraşul se golea, rămânând aproape pustiu până la mijlocul lui August. Cu excepţia turiştilor care patrulau metodic centrul, zonă în care restaurantele, cafenelele şi magazinele funcţionau cu program normal. În restul oraşului, activitatea era redusă la minimum sau, cel mai adesea, înceta. Ar fi fost de-a dreptul nepotrivit, chiar periculos, să te îmbolnăveşti în această perioadă. Spitalele închideau secţii întregi, puţinul personal rămas era stresat şi frustrat, dornic să termine cât mai repede lucrul pentru a se dedica unor ocupaţii mai plăcute, ca de exemplu, un picnic la malul apei, puţină plajă, o bere sau un pahar cu vin în soarele care continua să rămână pe cer până târziu, în noapte.
Astfel stăteau lucrurile şi la cabinetul de psihiatrie din cartierul Norrmalm unde, de aproape şase luni, lucra Anders Edfeldt. Acesta tocmai terminase de udat plantele din fereastră şi privea visător mercurul termometrului. Gândurile îi zburau la ţara din Africa Centrală, Togo, mai precis la capitala ei, Lome, unde, nu cu mult timp în urmă, îşi desfăşurase activitatea umanitară, ca şi pe aceea medicală. "Ce arşiţă trebuie să fie acolo!" a exclamat în gând şi a pus stropitoarea la locul ei, pe policioara de sub pervaz. Privirea i-a căzut pe cadranul rotund al ceasului de deasupra uşii. Era ora 9,45. Mai avea un sfert de oră până la sosirea pacientului următor, alintat de personal cabinetului de psihiatrie cu porecla de Politicosul. S-a aşezat în fotoliul din dreapta măsuţei din lemn alb, de mesteacăn, cel dinspre uşă. Acela din stânga era rezervat pacienţilor.
Doctorul Edfeldt nu tânjea după soarele sau după căldura africană. Era chiar încântat de vara răcoroasă care, exasperându-i pe mulţi dintre conaţionali, îi gonise spre meleagurile îndepărtate, dar însorite, ale sudului. În schimb, ducea dorul intensei satisfacţii sufleteşti simţite atunci când reuşea să ajute vreunul din africanii lipsiţi de apărare în faţa foametei, a violenţelor diurne, a bolilor neiertătoare. S-a răsucit în fotoliul prea mic pentru corpul lui masiv şi a oftat.
Euforia declanşată de revederea meleagurilor natale dispăruse de mult. Mai ales, după ce începuse să lucreze la cabinetul de psihiatrie. Petrecuse prea multă vreme în ţări cu probleme reale, ţări lipsite de reguli, în care legile nu aveau valoare şi unde trebuia să acţionezi rapid, să fii independent şi decis. Situaţia găsită la întoarcerea acasă îl demoraliza, îl paraliza, uneori chiar îl înspăimânta. Cu toată bunăstarea materială, numărul celor cu probleme psihice crescuse vertiginos. Oamenii nu-şi mai înţelegeau propriile vieţi, propriile acţiuni. Din indivizi, se transformau într-o masă pusă la dispoziţia societăţii de consum. Sentimentele dispăreau. Le înlocuiau obiectele. Avalanşa de legi, de norme şi reguli lipsite de discernământ, reclamele, primejdiile fără de sfârşit, trâmbiţate zilnic de mass-media, sufocau orice tentativă de liberă alegere. Viaţa devenea uniformă, lipsită de culoare, de înţeles. Oamenii treceau în goană unii pe lângă ceilalţi, fără a-şi arunca o privire, un zâmbet, prizonieri alienaţi a unor dorinţe banale, lipsite de generozitate. Consecinţele erau insomnia, nevroza, depresia, dependenţa de alcool, de droguri, anorexia sau bulimia, adesea schizofrenia şi paranoia. Mare parte a populaţiei devenise clientela devotată a psihiatrilor, psihologilor, consumând cantităţi impresionante de medicamente. Mai ales consumul mare de medicamente îl îngrijora pe Anders Edfeldt. Medicamente noi, netestate suficient sau chiar deloc pentru efecte secundare nocive, erau prescrise cu nonşalanţă şi dărnicie de către colegii psihiatri.
Anders Edfeldt îşi aminti cu neplăcere discuţia avută, nu cu mult timp în urmă, cu tânărul coleg de breaslă, psihiatrul Svensson, adeptul tratamentului intensiv, de şoc. Jon Svensson era reprezentativ pentru noua generaţie de medici, generaţie educată să păstreze distanţa faţă de pacient, să nu se implice personal, să nu aibă empatie şi să folosească doze mari de medicamente. Anders suferea când întâlnea pe coridor pacienţii îndobitociţi de prea multe tablete ai tânărului Svensson. Înainte de plecarea acestuia în concediu, încercase să-i spună că, după părerea lui, era periculos să droghezi în felul acela bolnavii, fără a-i ţine în spital, sub observaţie, mai ales că, în urma studiilor făcute de francezi, noul neuroleptic prescris adesea acestora, Roxiam, se bucura de o faimă foarte proastă. Chiar el, Anders, remarcase că pacienţii care foloseau Roxiam slăbeau vertiginos şi îşi pierdeau total interesul pentru viaţă. Jon Svensson reacţionase violent, devenise chiar impertinent, dându-i a înţelege că în anii petrecuţi în ţările sub-dezvoltate, neavând acces la ultimele noutăţi ştiinţifice, se descalificase. Se despărţiseră în termeni neobişnuit de reci. Anders Edfeldt era mulţumit că Svensson îşi luase concediul de paternitate, concediu plătit, acordat celor dornici de a sta acasă cu copiii de curând născuţi şi că nu-l va mai întâlni timp de multe luni.
Până pe 11 August, nu lucrau la cabinetul Norrmalm decât cinci persoane care, neavând copii minori, nu aveau prioritate la alegerea perioadei de vacanţă. El, tânărul infirmier lituanian Jerry, sora medicală Anita, care urma să se pensioneze peste câteva săptămâni, Agneta, funcţionara de la recepţie, în pragul pensionării şi ea, precum şi neexperimentatul Per Åkerlind, medic stagiar. Cu toate că majoritatea pacienţilor dispăruseră ca prin farmec la începutul perioadei de concedii, lucru inexplicabil de altfel, cei rămaşi erau totuşi prea numeroşi, ţinând cont de numărul mic şi de calificarea angajaţilor care continuau să lucreze.
Oricum, era bine. Linişte, puţine şedinţe plictisitoare şi inutile, mai puţine bârfe şi certuri. Chiar dacă lucra zilnic până la ora 19,00, Anders nu se simţea obosit. Vremea mohorâtă nu-i displăcea. Îl ajuta să se concentreze. Discuta îndelung, intens, cu pacienţii, încercând să le micşoreze treptat medicamentaţia. Ca şi în cazul pacientului care, curând, urma să bată la uşă. Nils Johansson, poreclit Politicosul, era o persoană blândă, afabilă. Se înclina în faţa tuturor, zâmbea, saluta politicos, uneori saluta cu plecăciuni adânci pereţii, uşile sau peştii coloraţi din micul acvariu din sala de aşteptare. Vorbea adesea singur, cerând neîncetat iertare pentru greşeli închipuite, folosind o gamă impresionantă de formule de politeţe. Fusese pacientul lui Svensson care, până nu de mult, îl maltratase cu doze incredibile de Roxiam, nereuşind totuşi să oprească seriile interminabile de plecăciuni şi discursurile de dezvinovăţire. De o lună de zile, Anders Edfeldt îl întâlnea de două sau trei ori pe săptămână, discutau mai ales despre lucruri petrecute în trecutul Politicosului. Încă de la prima întâlnire, îi înlocuise medicamentul rău famat cu un altul, Buronil, un neuroleptic uşor, ale cărui efecte erau bine cunoscute şi care fusese testat riguros. Desigur şi acesta într-o doză mult mai mică. Nils începuse să se îngraşe, fusese de o slăbiciune îngrijorătoare cu o lună în urmă, căpătase o culoare mai sănătoasă a feţei, plecăciunile se împuţinaseră, de asemenea frecvenţa monologurilor.
"Da. Un mic succes", îşi spuse doctorul Edfeldt în timp ce privea uşa care se deschidea încet. Bărbatul slab, mic de statură, cu aspect fragil, îmbrăcat într-un costum ponosit, dar curat, făcu o plecăciune adâncă, apoi încă una şi intră în încăpere. Anders Edfeldt îi zâmbi prietenos şi îl invită cu un gest plin de curtoazie să se aşeze în fotoliul liber, de lângă fereastră.
*
* *
Cele trei clădiri lungi şi joase, de culoare mohorâtă, cenuşie, erau unite între ele prin tuburi de sticlă, asemănătoare celor prin care se intră în avion în majoritatea aeroporturilor europene şi aproape că nu se vedeau, aşa ascunse, printre trunchiurile groase ale copacilor seculari din partea sudică a pădurii Frescati, pădure ce se întinde pe zeci de hectare, în partea de nord a Stockholmului. O firmă discretă, deasupra intrării în prima clădire, anunţa că acolo îşi avea sediul Profarma, filiala unui trust internaţional bine cunoscut în lumea medicală şi aceea a industriei de medicamente. Profarma se ocupa de testarea vaccinelor şi a unor medicamente noi, având însă şi o secţie de cercetare în domeniul farmaceutic, secţie de reputaţie mondială.
Directorul general, Alain Woolley, bărbat înalt, corpolent, cu păr tuns foarte scurt pentru a ascunde calviţia destul de pronunţată, stătea în picioare în faţă ferestrei de dimensiuni mari şi privea plictisit, din spatele lentilelor groase, cerul plumburiu care se întrezărea cu greu printre coroanele copacilor. Îl aştepta pe Rickard Sundblad, director adjunct şi şef al secţiei de cercetare. Acesta întârzia să-şi facă apariţia, fapt care-l mira nespus, cunoscând punctualitatea de ceasornic a subalternului suedez. Ţârâitul telefonului mobil, uitat pe biroul uriaş din lemn de mahon, l-a luat prin surprindere. A tresărit şi s-a îndreptat grăbit spre masa de lucru. A răspuns. A auzit o voce frumoasă, de bariton:
- My dearest Al, sper că nu te-am întrerupt din ocupaţiile tale nobile, atât de preţioase pentru întreaga omenire, a glumit bărbatul într-o engleză cu un pronunţat accent slav. Vroiam doar să-ţi comunic că prima misiune a fost îndeplinită cu succes. Cea de-a doua va fi finalizată, cel mai târziu, mâine. Aşteptăm să-ţi ţii promisiunea. Nu întârzia mai mult de începutul săptămânii viitoare, adică de 6 August. Şi, mai ales, nu te deranja să-mi mulţumeşti, a adăugat bărbatul şi a închis.
Alain Woolley a făcut o grimasă agasată şi a băgat telefonul în buzunarul sacoului din tweed. "Individul îşi ia libertăţi cu mine. Oricum, s-a ţinut de cuvânt. Este operativ, nimic de zis. Sper să rezolve la fel de prompt şi cel de al doilea caz. Doar atunci voi fi din nou liniştit" şi-a spus în gând, privind ceasul de pe birou. "A întârziat zece minute ... de necrezut ... ce-o fi făcând suedezul ăsta adormit ... "
Un ciocănit timid în uşă i-a întrerupt lamentarea mentală.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
