Săptămâna începuse bine. Vremea era frumoasă. Obişnuitul cer plumburiu fusese înlocuit pe neaşteptate de unul de culoarea safirului, soarele încălzea plăcut, fără să ardă. Sub razele lui, vegetaţia îşi schimbase culoarea sumbră într-un verde proaspăt, strălucitor. La ora 11,00, cele două tiruri încărcate cu medicamente părăsiseră curtea instituţiei, unul îndreptându-se spre Harkov, celălalt spre New Delhi. Alain Woolley ar fi trebuit să se simtă satisfăcut, chiar foarte satisfăcut. Profarma mergea bine, iar afacerile lui personale mergeau şi mai bine. Suma din contul de la banca din Gibraltar urma să crească simţitor după livrarea mărfii. Pe lângă vaccinuri, cele două camioane conţineau şi multe alte medicamente, este drept în cea mai mare parte expirate sau aproape expirate, dar totuşi atât de necesare în ţările de destinaţie. Ideea guvernului suedez de a îndemna populaţia să depună medicamentele nefolosite la farmacii se dovedea a fi una deosebit de productivă. Da, avea toate motivele să fie mulţumit.
Cu toate acestea, stătea prăvălit în scaunul ergonomic din spatele biroului de mahon şi privea mohorât culorile covorului care luceau stins în lumina puternică a soarelui. Suedia nu-i plăcea, iar suedezii îl plictiseau. Cu jumătate de oră în urmă, se terminase şedinţa obişnuită cu personalul, din fiecare luni. Fusese obligat să-i informeze despre dispariţia celor două angajate, Eva Nilsson şi Malin Lind. Întrebările lipsite de sens, care urmaseră sinistrei destăinuiri, dar mai ales discuţiile interminabile cu privire la pericolele care pândeau după fiecare colţ, la fiecare pas, declanşate de moartea colegelor, îl exasperaseră. Populaţia aceea nordică, sufocată de legi, regulamente şi norme, părea că trăieşte într-o lume de coşmar, lume populată de spaimă, angoasă, ignoranţă şi prejudecăţi. Era clar. Suedezii constituiau o pradă sigură a manipulării copioase, exercitate de mass-media. Nu aveau nici cel mai mic simţ al umorului, al proporţiilor. Nişte primitivi care adorau restricţia, legea, biciul. Aproape că îi venise să le râdă în faţă, să-i sfideze, să le spună că moartea regretatelor colege i se datora lui, englezul sofisticat şi civilizat care făcea zilnic duş şi folosea deodorante scumpe şi nu nespălaţilor de tunisieni, pe care se întreceau în cor să-i ponegrească. Desigur. Se plictisea de moarte în ţara aceea provincială, lipsită de viziune, cu femei lipsite de sexapil, frigide, care mimau un fel de isterie sexuală. Nu peste mult timp, va avea suficienţi bani pentru a se retrage undeva în Sud. În Gibraltar, poate în Tanger sau Casablanca. Oricum, nu în Anglia.
Ce-i păsa lui că nişte copii necunoscuţi îşi pierdeau sănătatea mentală sau că mureau după ce erau vaccinaţi. Cui i-a păsat de el pe vremea când era copil? Nimănui. Părinţii biologici s-au drogat până la dezintegrarea mentală şi emoţională, urmată de o salvatoare dispariţie. Părinţii adoptivi nu l-au iubit. L-au folosit doar şi l-au dispreţuit. Colegii de şcoală l-au maltratat. Cele două soţii l-au dezgustat. Lipsite de afecţiune, lacome de bani şi status. Nici măcar nu l-au satisfăcut sexual. Bine că nu avea urmaşi. Dar el a fost puternic, a rezistat, iar acum era directorul unei instituţii reputate. Asta îl lăsa însă rece. În schimb, contul din bancă îl încălzea. A zâmbit. Diseară îi va telefona Mariei, codoaşa aceea grăsuţă din Moldova. Poate avea vreo trufanda specială. Îi plăceau moldovencele. Mai ales, cele foarte tinere. Blânde, ascultătoare, cu destul de mult temperament sau în fine ...
Şi totuşi, nu se simţea mulţumit. Aluzia făcută ieri seară la telefon de Viktor, operativul lui partener de afaceri, continua să-l neliniştească. Viktor îl informase că după moartea Evei, Malin Lind se întâlnise de câteva ori cu o femeie. Luaseră masa împreună, fuseseră împreună la bar, seara. Viktor se întreba dacă nu cumva Malin Lind îi făcuse confidenţe acesteia şi dacă, nu cumva, era cazul s-o lichi ....
Bătaia din uşă l-a făcut să tresară. A privit uşor aiurit bărbatul înalt şi deşirat care se prelingea în încăpere.
- A, tu erai Rickard! Intră. Intră, te rog. Ai ceva noutăţi?
Ochii de culoare incertă, măriţi excesiv de lentilele groase, îl priveau cu o expresie de stupoare din spatele ochelarilor cu rame negre.
- Moartea lui Malin ... moartea Evei ... groaznic ... nu reuşesc să mă concentrez ... am diaree ... îmi este greaţă ... vreau să mă duc acasă, a îngăimat Rickard Sundblad, director adjunct şi şef al secţiei de cercetare.
Reuşind să-şi reprime senzaţia de iritare şi dezgust, care-l cuprinsese auzind bâlbâiala subalternului, Alain Woolley s-a ridicat grăbit de pe scaun şi, cu un gest cordial, l-a bătut pe spate.
- Desigur, desigur, du-te acasă. O întâmplare cu adevărat cutremurătoare, a adăugat în timp ce-l conducea pe adjunct la uşă.
L-a mai bătut o dată pe spate şi l-a împins uşurel afară din încăpere. A închis uşa cu un zgomot sec în urma lui şi a exclamat cu năduf:
- Imbecilul! O naţie de cretini! De dezaxaţi! Degeneraţi!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
