Ziarul de Duminică

Gabriel Dimisianu – conştiinţa de supravieţuitor/ de Stelian Ţurlea

Gabriel Dimisianu  – conştiinţa de supravieţuitor/...

Autor: Stelian Turlea

24.10.2014, 00:28 102

Născut în ianuarie 1936, la Brăila, Gabriel Dimisianu a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, a lucrat ca redactor la „Gazeta literară”, „Amfiteatru”, „România literară”, a publicat un număr impresionat de cronci, recenzii şi articole de critică literară, a prefaţat oprele unui mare număr de scriitori români şi mai multe volume de critică literară, iar mai recent volume de amintiri despre scriitori. De la acestea a început discuţia noastră.



- Stimate domnule Gabriel Dimisianu, cărţile semnate de dv. în ultima vreme aparţin mai degrabă domeniului memoriilor şi amintirilor. Înclinaţi să abandonaţi critica literară în favoarea memoriilor ? E o prioritate acordată întâmplător ? E cumva pentru că a sosit momentul marilor confesiuni ?

- Îndreptarea către „memorii” şi „amintiri” este desigur o consecinţă a înaintării în vârstă. Sau un apanaj, mă rog. Ai trecut prin multe, ai cunoscut oameni de tot felul şi poate că nu este rău, te gândeşti,  să afle şi cei de acum unele lucruri despre ce şi cum a fost altădată. Să afle, vreau să spun, de la trăitorii direcţi, ori aceştia, nu se poate altfel, sunt din ce în ce mai puţini. Faptul că unii mai pot depune mărturie despre cele trăite cândva i-ar obliga, prin el însuşi, să o facă.

În ceea ce mă priveşte, mă simt în măsură să spun câte ceva despre evenimente şi oameni din lumea scriitoricească, aceea în mijlocul căreia mă aflu de mai bine de cincizeci de ani. S-a întâmplat să fie astfel.

Poate că aş părea bântuit de orgolii dacă aş pretinde că mărturiile mele îşi propun obiective morale, că aş vrea să arăt ce a fost bine şi ce a fost rău în lumea prin care am trecut. Nu am căderea. Ce mă îndeamnă cel mai mult să vorbesc este, ca s-o numesc astfel, conştiinţa de supravieţuitor. Mă uit împrejur şi constat, cu strângere de inimă, că sunt tot mai puţini martorii direcţi ai vremurilor trecute şi atîţia câţi mai sunt ar fi bine să vorbească despre acele vremuri. Tinerii de acum nu le-au prins, probabil spre binele lor.

Ar fi deci, în punctul de pornire, sentimentul unei îndatoriri de martor care m-a decis să mă dedic  memoriilor, fie şi din când în când. Şi mai este ceva, deloc neimportant. Mai este plăcerea, pur şi simplu, de a le pune pe hârtie, de a povesti aşadar fapte trăite, de a mă lăsa purtat, cum se spune, de valul amintirilor. Nu trag de mine tot timpul astfel de impulsuri, dar când o fac ar fi păcat, mi-am zis, să nu le dau curs.

Dacă a sosit pentru mine  momentul „marilor confesiuni” ? Parcă e prea mult spus. Al „micilor confesiuni”, poate.

Cât priveşte critica propriu-zisă, aceea care urmăreşte producţia literară la zi, spunând ce e bun şi ce nu e,  ordonând, comparând,  aceasta e o îndeletnicire pe care  nu o prea mai practic. Dacă nu s-a observat, tot e bine. La două săptămâni, în „România literară”, mă dedic „lecturilor libere”, comentariului de cărţi citite fără sistem. Nu mai fac, oricum, ca în urmă cu ani, critică „de întâmpinare”.

 

- Veţi continua seria „întâlnirilor memorabile" ?

- „Întâlniri memorabile” ? Vă referiţi la cele cu Arghezi, Vianu, Gala Galaction, Camil Petrescu, Zaharia Stancu şi la altele pe care le-am evocat în pagini scrise totdeauna cu plăcere? Subiecte aş mai avea, după atâţia ani de frecventare a mediilor literar-artistice (edituri, reviste, Uniune, lansări de cărţi, participări la jurii etc.) şi poate că voi mai scrie. E o plăcere de care nu m-aş lipsi.

 

- Mărturiseaţi odată că modelele dv. au fost George Călinescu şi Tudor Vianu. Care credeţi că sunt modelele tinerilor critici literari de azi, în cazul că îşi asumă vreun model ? Ce s-a schimbat radical ?

- G. Călinescu şi Tudor Vianu, atât de diferiţi ca oameni şi prin factura operei, au constituit modele pentru generaţia mea prin ceea ce i-a unit : situarea şi a unuia şi a celuilat pe poziţiile criticii estetice. În anii 60, când eu am început să public prin reviste mici articole, recenzii, în acei ani „estetismul” era oficial prohibit dar noi, tinerii de atunci, ştiam că Vianu şi Călinescu sunt exponenţii cei mai autorizaţi ai orientării estetice, prin scrierile care îi exprimau în esenţă. Făcuseră concesii politice regimului nou instalat, declaraţii de aderare , dar prin opera lor substanţială continuau să ne fie modele. Îi citeam cu nedezminţit interes, le urmăream prezenţa.

Modelele criticilor tineri de azi? Dacă este să proiectăm simetric, adică să găsim tot două modele pentru noua generaţie de critici literari, acestea ar fi, mă gândesc, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Multora dintre criticii tineri de acum le-au fost de altfel profesori la facultatea de Litere.

 

- Există o explicaţie a faptului că în activitatea dvs. de critic literar v-aţi ocupat cu prioritate de proză ?

- M-am ocupat şi de poezie, dar mai mult de proză, într-adevăr. Aşa s-a întâmplat. Confratele Gheorghe Grigurcu scrie aproape numai despre poezie şi aproape niciodată despre proză. Apropierea de poezie cred că implică o anume tonalitate a comentariului pe care mai rar o nimeresc.

- Toată lumea a observat că oricât de tranşante vă sunt sentinţele, sunt făcute cu eleganţă. De ce credeţi că acest model e prea puţin urmat ?

- Nu-mi propun să fiu model pentru nimeni, pe de o parte. Pe de alta vă rog să ţineţi seama de faptul că eu sunt un om vechi. Mă comport potrivit firii şi formaţiei mele care sunt vechi, sunt altfel, în orice caz, decât spiritul general în care se trăieşte şi se scrie acum. Nu cred că mai am când să mă schimb.

 

- Cum vedeţi, foarte pe scurt, critica nouă ? Cu ceva ani în urmă susţineaţi că rolul criticii ar fi să vegheze ca preferinţele publicului să fie îndreptate spre adevăratele valori. Se întâmplă acum?

- În urmă cu două decenii, să zic, s-a făcut mult caz, la noi, de criza criticii, invocându-se faptul că evenimentele zilei îi determină pe critici să se dedice publicisticii militante şi chiar propriu-zis politicii, lăsând de o parte literatura. Era vorba şi de aşa ceva dar şi de faptul că se petrecea, în critică, o schimbare naturală a gărzii. Au apărut curând noi critici care au preluat controlul actualităţii şi pe unii dintre ei i-aş numi : Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Marius Chivu, Bianca Burţa-Cernat, Nicoleta Sălcudeanu, Gabriela Gheorghişor, Sorin Ciotloş, Andreea Răsuceanu şi alţii şi alţii. Sunt prezenţi în revistele centrale şi din ţară, îndeplinindu-şi oficiul  cu aceeaşi ambiţie de a descoperi valorile autentice şi de a le propulsa.

 

- Ca atent observator al mişcării noastre literare, puteţi spune încotro se îndreaptă, care sunt scriitorii pe care mizaţi ?

- Sunt mulţi scriitorii din noua generaţie pe care mizez şi aş comite nedreptăţi numindu-i pe unii iar pe alţii omiţându-i fără voie. Prefer să-i numesc pe câţiva scriitori din seria nu tocmai nouă şi a căror valoare  a fost confirmată nu doar în interior. Sunt traduşi, circulă, şi literar, în spaţiile din afară : Ana Blandiana, Augustin Buzura, Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, D. Ţepeneag, Ştefan Agopian, Norman Manea, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Stelian Tănase. Alţii pot completa această înşiruire cu nume care acum îmi scapă.

 

- Vă socotiţi şi dvs. un reprezentant, un exponent al echilibrului în critică ?

- Da, mă socotesc un astfel de exponent al echilibrului în critică, efect al alcătuirii mele interioare.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO