Ziarul de Duminică

Gabriel Gafiţa: „Nu prin justiţie sau printr-o nouă cenzură politică, anticomunistă, se va realiza adevăratul «proces al comunismului», ci tot prin literatură şi prin film, adică prin artele care creează arhetipuri”/ de Stelian Ţurlea

Gabriel Gafiţa: „Nu prin justiţie sau printr-o nouă...

Autor: Stelian Turlea

21.11.2014, 00:24 686

Gabriel Gafiţa s-a născut la 4 martie 1952 la Bucureşti, ca fiu al editorului şi istoricului literar Mihai Gafiţa. A urmat studii liceale şi universitare la Bucureşti (1959-1975), absolvind Facultatea de Limbi Germanice. În perioada 1977-1990 a fost lector la editura minorităţilor Kriterion. În 1990-1991, a lucrat ca expert guvernamental pentru minorităţile naţionale la Guvernul României, participând cu intervenţii la mai multe reuniuni ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa consacrate problemelor interetnice. În anul 1991 a îmbrăţişat cariera diplomatică, ocupând în Ministerul Afacerilor Externe funcţii de la referent până la secretar de stat. A fost consilier cultural în Marea Britanie şi ambasador în Canada, Malaezia şi Portugalia.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1976. A debutat în revista „Amfiteatru” din Bucureşti în 1968. Prima sa carte a fost volumul de proză fantastică Moartea măştilor (1971). În continuare, a publicat romanele Lumină pentru cei singuri (1975), tradus în Bulgaria (1978) şi Iarna e o altă ţară (1980), care s-a bucurat de  o bună primire atât din partea publicului cât şi a presei literare, fiind tradus în R.D. Germană (1983), Polonia (1984) şi Ungaria (1985). În 2012 romanul a fost  reeditat în Germania în format e-book. Două romane scrise în deceniul 1980-1989 i-au fost  respinse de cenzură, neputând apărea decât după căderea dictaturii: Martiriu parţial (1991) şi Schiţă de portret pentru cap de familie (1995).

Între anii 1972-1991 a tradus mai multe lucrări de proză ale unor autori englezi, francezi, germani, danezi precum Joseph Conrad, Karen Blixen, Klaus Rifbjerg, Klaus Konjetzky, Bernt Engelmann, Malcolm Bradbury, Yves Berger şi alţii, dintre care unele reeditate în anii din urmă.

În anul 2009, a câştigat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu sentinţă definitivă şi irevocabilă, procesul intentat de CNSAS.

Romanul de faţă marchează revenirea sa la activitatea literară după o întrerupere de douăzeci şi cinci de ani, timp în care s-a consacrat exclusiv activităţii diplomatice.

 

- Domnule Gabriel Gafiţa, aţi publicat recent la Editura Nemira romanul „Du-te departe de mine”. Ce înseamnă această carte pentru dvs, dincolo de revenirea la activitatea literară după 25 de ani?

- Ea este un pariu pe care l-am pus cu mine însumi în urmă cu câţiva ani şi pe care acum, primind reacţii de la primii cititori, încep să cred, sau, mă rog, să sper că l-am câştigat. La 40 de ani eram un prozator destul de cunoscut, dar am dorit să devin funcţionar public şi birocrat - şi nu fără motiv. În 1980, romanul meu „Iarna e o altă ţară” se bucurase de o mare popularitate, şi nu pentru zugrăvirea victoriilor regimului comunist, ci dimpotrivă. Apoi următoarele mele două romane, „Martiriu parţial” şi „Schiţă de portret pentru cap de familie”, scrise în anii `80, nu au putut trece de cenzură. Deci revoluţia m-a prins cu „literatură de sertar”, cum se spunea pe atunci, dar ea n-a interesat pe nimeni, pentru că unii au hotărât că, neavând ei, nu aveau nici alţii lucruri scrise înainte de 1989. Până să apară totuşi aceste două romane, în 1991 şi 1995, cenzura ultrasubiectivă din democraţia noastră incipientă  a acţionat la fel ca cea din perioada dictaturii: eu lucram la MAE, deci pentru guvernul de atunci, nu contra lui, eu serveam România, nu o demascam şi nu ceream în occident să fie sancţionată, eu nu-mi clamam anticomunismul gălăgios pe toate drumurile, deci întruneam toate condiţiile pentru a fi trecut la coadă. Atunci m-am orientat spre alte orizonturi, cele diplomatice, unde am dorit să am rezultate. Şi am avut. Acum vreo trei ani însă am început din nou să scriu, fiindcă am socotit că acumulasem destulă experienţă atât în ţară cât şi în afara ei ca să propun o altă perspectivă asupra realităţilor ce ne înconjoară.

 

- Din romanul dvs reiese că nimic nu s-a schimbat după 1989 şi realităţile României rămân confuze şi lipsite de repere morale. E aici doar ficţiune?

- Nu, după 1990 s-au schimbat multe lucruri în România, unele în bine, dar şi destul de multe în rău, pentru că schimbarea politică a fost bruscă şi radicală, deci a creat dezechilibre majore, pe care nu a existat nici o forţa  politică, intelectuală, sau morală capabilă să le organizeze astfel încât ele să fie asumate conştient şi internalizate organic la nivelul opiniei publice. A fost prilejul ideal pentru ca şmecheria nativă şi subiectivismul absolut să devină norme, pentru ca bunul simţ să amuţească în faţa agresiunii abuzului, pentru ca toate formele de mediocritate şi ignoranţă asertivă să prevaleze în faţa valorii şi a experienţei. Aşa s-au reinventat biografii şi au devenit eroi ai democraţiei oameni care aveau un trecut de acoperit, aşa au devenit posesori de informaţii sensibile oameni care au început să le utilizeze pentru a presiona sau elimina alţi oameni, aşa s-au modificat relaţiile dintre indivizi încât de la iubire sau prietenie să se treacă instantaneu la ameninţări şi la şantaj, şi totul cu ajutorul manipulării prin media  şi prin internet, cu ajutorul a ceea ce eu numesc în cartea mea „piaţa de informaţii”, fiindcă informaţia a devenit o armă, dar şi o marfă tranzacţionabilă pe piaţă. Între comerţul cu arme şi comerţul cu informaţii diferenţele nu sunt semnificative. Amândouă sfârşesc prin a ucide - la nivel fizic sau psihic, după caz. De aceea şi eroul meu trece cu relativă uşurinţă de la un comerţ la altul. Diferenţa e doar de treaptă valorică: de la comerţ cu mărfuri el ajunge la un comerţ cu idei şi date care pot avea o capacitate distructivă chiar mai mare decât puterea de foc a unei arme.

 

- Cum vedeţi proza românească în care aţi revenit? Ce s-a schimbat în anii în care n-aţi contribuit la îmbogăţirea ei, ci doar aţi fost un eventual admirator?

- Cred că ar fi prezumţios din partea mea să încep să emit judecăţi de valoare despre vecini când eu abia am revenit în cartier. Cred că tema ieşirii din traumatizantul regim comunist acum un sfert de secol e în continuare o temă majoră a acestor ultimi ani şi mă tem că va mai  trece încă multă vreme până când literatura română  se va elibera de aceasta preocupare obsesivă, care a fost schimbarea dramatică de regim politic. Până la urmă nu prin justiţie sau printr-o nouă cenzură politică, anticomunistă, cred că se va realiza adevăratul „proces al comunismului”, ci tot prin literatură şi prin film, adică prin artele care creează arhetipuri , aşa cum s-a întâmplat şi în literatura germană postbelică. Procesul de la Nürnberg a condamnat nişte lideri şi nişte executanţi ai regimului nazist, dar examenul de conştiinţă al germanilor la scară naţională a fost declanşat şi de operele unor scriitori ca Heinrich Böll, Siegfried Lenz sau Günter Grass.

 

- Aţi tradus foarte mult, din autori englezi, francezi, germani, danezi, Joseph Conrad, Karen Blixen, Klaus Rifbjerg, Klaus Konjetzky, Bernt Engelmann, Malcolm Bradbury, mulţi alţii. Care este scriitorul de care v-aţi ataşat cel mai mult? Care v-a influenţat în activitatea dvs literară, dacă s-a întâmplat asta?

- Întâmplarea norocoasă din viaţa mea a fost că în toată activitatea de traducător, pe care am practicat-o timp de aproape două decenii, am putut traduce numai cărţi care mi-au plăcut şi pe care eu le-am propus editurilor, nu invers. Au fost de asemenea cărţi de la care eu însumi am avut de profitat ca meşteşug şi autori de la care am avut de învăţat meserie. Marinarul anglo-polonez Joseph Conrad este un model de claritate a construcţiei epice şi de precizie lingvistică, probabil tocmai pentru că engleza nu era limba lui maternă. Danezii Karen Blixen şi Klaus Rifbjerg sunt nişte maeştri ai story-ului bine structurat. Germanul Klaus Konjetzky şi englezul Malcolm Bradbury cultivă o luciditate a argumentului dusă până la cinismul absolut. Iar germanul Bernt Engelmann, figură controversată de altfel în ţara sa, mi s-a părut a opera cel mai bine cu proiectarea procesului istoric la nivelul omului de pe stradă, al omului obişnuit, aflat sub vremi.

 

- Aţi lucrat în diplomaţie, aţi fost ambasador în Canada, Malaezia şi Portugalia. Cu ce aţi rămas din această activitate?

- La plecarea mea în Canada, în 1998, obiectivul principal care mi-a fost trasat a fost Unitatea nr. 2 Cernavoda, care trebuia contractată cu deţinătorii tehnologiei Candu. Timp de trei ani de zile am făcut un fel de one man show la Ottawa, menţinând subiectul pe agendă şi asigurându-mi gazdele că era pentru România o prioritate, în timp ce guvernările de atunci aveau cu totul alte griji  decât tehnologia Candu si Unitatea 2, care au căzut la mijloc în jocul politic. După alegerile din anul 2000 lucrurile s-au schimbat însă fundamental, cel puţin în această privinţă, şi în mai 2001 contractul comercial pentru Unitatea 2 Cernavoda era semnat la Bucureşti. Pentru mine a fost o zi de mare împlinire. Din Portugalia am rămas cu satisfacţia de a fi deschis Institutul Cultural Român de la Lisabona în 2006, închiriind pentru el o jumătate din Institutul Franco-Portughez. La Lisabona, România şi Franţa împart acelaşi imobil şi funcţionează alături şi împreună, o situaţie unică în lume şi pentru o ţară şi pentru alta. Urmarea? MAE francez mi-a mulţumit în scris pentru colaborarea exemplară, în schimb vicepreşedintele ICR din Bucureşti m-a atacat, ceva mai târziu, cu o ferocitate greu de imaginat în paginile unui cotidian unde avea o rubrică. Vorba unei legi a lui Murphy: nici o faptă bună nu rămâne nesancţionată.

 

- Cât a fost diplomat Gabriel Gafiţa s-a separat net între diplomat şi scriitor? Aţi continuat să scrieţi sau cartea de acum e chiar un salt peste timp?

- Şi diplomaţia şi literatura cer consacrare totală. Două lucruri am vrut în mod deosebit: să-mi fac datoria în diplomaţie cu toată seriozitatea şi să nu fiu considerat un fel de diplomat „cultural”, adică oarecum colateral cu situaţia, ci să-mi asum cele mai grele domenii politice şi să fac faţă acolo unde alţii nu se prea înghesuiau. Am fost unul din principalii promotori ai semnării de către România a acordului vizând interzicerea minelor antipersonal (1997),  am negociat la Budapesta acordul de parteneriat privilegiat cu Ungaria (2002), am avut trei runde de negocieri la Chişinău pe vremea maximului război al vorbelor din partea lui Vladimir Voronin (2002),  am gestionat de la Bucureşti, împreună cu ambasada noastră în Coreea de Nord, preşedinţia europeană la Phenian timp de un semestru (2012), am avut iniţiativa lansării seminarelor anuale Dunăre-Mekong sub egida ASEM (2012), am purtat două runde de convorbiri politice în Cuba după o întrerupere de două decenii (2012-2013),  ca să amintesc doar câteva exemple. Deci romanul „Du-te departe de mine” este realmente un salt peste timp şi el s-a scris mai mult printre picături; la vreo trei luni după ce m-am apucat de acest roman am fost  numit director pentru Asia-Pacific şi America Latină în MAE, adică practic răspundeam de o jumătate din mapamond. Am reuşit cu greu să smulg pentru scris câte o seară din când în când, câte un weekend când nu eram plecat din ţară sau câte un concediu incomplet.  Dar subiectul îmi era cât se poate de clar în minte şi voinţa de a scrie cartea foarte puternică. Am vrut să-mi ofer apariţia ei drept cadou la împlinirea vârstei de 60 de ani. N-am reuşit. A apărut la 62.

 

- Cu câţiva ani în urmă am citit o declaraţie amuzantă a dvs – vă socoteaţi un „fost” în toate domeniile: fost romancier de succes, fost redactor de editură, fost scriitor, fost secretar de stat, fost ambasador, practic un „dinozaur”. Vă socotiţi la fel si astăzi?

- Atunci a fost o glumă amară. Ce nu e o glumă este faptul că evoluţia mea profesională a cunoscut un parcurs invers: la 39 de ani am intrat în MAE, iar după câţiva ani am devenit secretar de stat. Apoi, pe măsură ce am acumulat experienţă şi expertiză pe vaste domenii de competenţă, m-am văzut blocat în mod sistematic. După ce am revenit din Portugalia (2009) şi am câştigat cu sentinţă definitivă şi irevocabilă la ÎCCJ procesul intentat de CNSAS, cineva din conducerea Ministerul de Externe mi-a spus să nu-mi fac iluzii pentru că, indiferent dacă am câştigat sau dacă pierdeam procesul, pentru opinia publică eu l-am pierdut. Rezulta cumva că scopul unor asemene procese nu era aflarea adevărului, ci împroşcarea unuia sau altuia cu noroi. Dar eu am cîştigat acest proces, oricât ar vrea unii să ignore faptul. Pe de altă parte şi independent de el, în România „dreptăţii până la capăt” nu mă mai aştept la schimbări majore care să valorifice experienţa sau capacităţile dovedite de cineva. E o realitate evidentă. În aceste condiţii, am încercat să schimb ceea ce-mi stătea în putinţă şi m-am reapucat de scris. Romanul „Du-te departe de mine” este un prim rezultat. Promit că vor urma şi altele.

 

- Nu ţin minte să fi lămurit pe larg în vreun interviu episodul CNSAS şi episodul „Rosetti”. Nu credeţi că este nevoie de o lămurire? O puteţi face acum, fără părtinire?

- În 2009 am încercat să lămuresc, într-un interviu publicat de un ziar central, împrejurările care au condus la acţionarea mea în justiţie de către CNSAS şi a răscoli iar şi iar subiectul nu-mi face nicio plăcere, după ce justiţia mi-a dat câştig de cauză acum cinci ani. În fine, ca să rezum foarte succint: la câţiva ani după terminarea facultăţii un ofiţer de Securitate şi-a propus să mă utilizeze pentru a obţine relaţii despre viaţa literară şi despre editura minorităţilor, Kriterion, unde fusesem angajat. În dosarul meu sunt vreo trei note interne ale acestui ofiţer în care îşi consemnează obiectivele („ne propunem să-l orientăm cu sarcini spre…”), obiective pe care CNSAS le-a interpretat ca fiind atinse. Mai sunt însă alte câteva note interne ale aceluiaşi ofiţer unde recunoaşte că nu am răspuns acestor obiective pentru că nu am dat nicio informaţie despre editura minorităţilor, iar din viaţa literară, în care nu fusesem niciodată foarte implicat, m-am retras complet, tocmai pentru a nu avea ce relaţii să ofer. Aceste argumente CNSAS le-a socotit însă neimportante şi le-a ignorat în rechizitoriul său. Până la urmă „piesa de rezistenţă” a dosarului era un punct de vedere neutru faţă de un interviu publicat într-o revistă literară  (deci un document public, nu o discuţie privată). Pe acest fond de neparticipare a mea un şef din Securitate a pus o rezoluţie pe o notă internă a serviciului în sensul închiderii dosarului meu pentru „aport nesemnificativ” şi deschiderea unui dosar de urmărire, mai ales că ofiţerul consemna apariţia unor nemulţumiri ale mele faţă de cenzurarea celor două romane menţionate mai devreme, faţă de dificultăţile pe care le întâmpinam etc. Am cerut în instanţă ca CNSAS să-mi pună la dispoziţie dosarul de urmărire, lucru care nu s-a întâmplat. Am cerut tot în instanţă să mi se indice o singură persoană care putea susţine că a avut de suferit din cauza mea. Nu a existat aşa ceva. Am combătut în instanţă faptul că aş fi semnat vreodată ceva cu numele de cod „Rosetti”, care nu apare decât în notele interne ale Securităţii, culmea, alături de numele meu real. Deci ce caracter secret mai avea „Rosetti”, un nume ce-mi fusese atribuit fără să ştiu şi despre care am aflat abia consultându-mi dosarul de la CNSAS prin 2007? Apoi mai era şi încadrarea juridică cerută de CNSAS : în esenţă mi se reproşa faptul că privasem de dreptul la libertatea de opinie şi la libertatea cuvântului alte persoane (nenumite însă). Documentele pe care se baza încadrarea juridică a CNSAS erau Constituţia R.S.R. din 1965 şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”, document ONU la care România era parte încă din anii ‘70. Aici confuzia devenea totală: fie încălcasem Constituţia din 1965 înainte de 1989, când ea era în vigoare şi atunci apărea întrebarea de ce nu mă sancţionase regimul comunist, fie eram acuzat în 2008 de încălcarea Constituţiei din 1965, care însă fusese abrogată în 1991. Aberaţie absolută. După cum nici „Pactul internaţional cu privire la drepurile civile şi politice” nu poate fi încălcat de o persoană ştiut fiind că legislaţia ONU se adresează statelor, nu cetăţenilor. De altfel toate articolele „Pactului internaţional”  încep cu menţionarea obligaţiilor pe care şi le asumă „statele părţi semnatare”, nu vreo persoană privată. Când ai o experienţă diplomatică la activ, asemenea erori de încadrare şi interpretare îţi sar efectiv în ochi. Faţă de tendenţiozitatea probelor selectate din dosarul meu de la Securitate şi faţă de precaritatea încadrării juridice a faptelor, ÎCCJ a respins acţiunea intentată de CNSAS împotriva mea şi mi-a dat o sentinţă favorabilă. Ceea ce, cum spuneam şi anterior, nu m-a scutit de atacurile violente în presă din partea celor care ar fi vrut un alt verdict. Am fost supus deci unui tir neîntrerupt şi unui val de acuzaţii aberante („Nici nu a reuşit să toarne cât ar fi dorit”, a susţinut  un personaj notoriu din presă, care nu mă cunoştea, dar care părea să ştie mai bine decât mine ce era în mintea mea cu treizeci de ani în urmă). Şi n-a fost singurul. După câştigarea procesului, multă lume m-a întrebat de ce nu-i dau în judecată pe calomniatorii mei. Poate că aşa ar fi trebuit să fac. Oricum discuţia e lungă, nedreaptă, epuizantă şi am consumat-o la proces. Mă gândesc însă la faptul că cineva care atacă azi la baionetă cu bucuria de a vedea sânge pe pereţi fără să aibă nicio probă şi fără să-l cunoască pe cel în cauză, putea avea aceeaşi satisfacţie şi înainte de 1989 dând relaţii despre oameni şi înfundându-i la Securitate. Poate a făcut-o, dar nu se ştie încă. Poate a rămas neprihănit pentru că Securitatea nu l-a abordat. Firea umană şi înclinaţia spre cruzime şi calomnie nu se schimbă atât de radical odată cu schimbarea unui regim politic. La nivel strict personal, oamenii rămân la fel de buni, sau la fel de răi şi sub dictatură şi în democraţie. Diferenţa e că înainte răul ţi se trăgea dintr-o singură direcţie, acum e libertate şi-ţi poate veni din toate părţile. Aceasta e şi tema principală a romanului meu „Du-te departe de mine”, care, ţin să subliniez, nu este autobiografic şi nu este inspirat de nimic din experienţa mea nemijlocită. 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO