Ziarul de Duminică

Georgeta Dimisianu: Redactor din intamplare

Georgeta Dimisianu: Redactor din intamplare

Tinerele Ana Blandiana si Georgeta Dimisianu

30.11.2007, 18:56 1199

Un editor-legenda fie si numai pentru faptul ca multi dintre noi au deschis ochii in lumea editoriala cu acest nume pe buze. A lucrat la vestita ESPLA, a fost primul redactor al Cartii Romanesti, a condus cu pasiune Editura Albatros si a ramas la timona ca director editorial si dupa ce aceasta a luat numele de Historia. A fost editoarea regretatului Octavian Paler si umbra acestuia in trecerea lui pe Pamant. (Marcela Gheorghiu)

O greseala si un gol mintal
Am ajuns redactor de carte absolut intamplator. Pentru ca, in 1956, am fost exclusa din UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc), dupa absolvirea facultatii nu am beneficiat de o prea buna repartizare, desi eram considerata un student foarte bun. Am ajuns profesoara la tara, pe aici, pe langa Bucuresti. As vrea sa se inteleaga totusi ca intamplari de genul excluderii mele din UTM intrau in obisnuinta acelor vremi, asa incat nu vreau sa fac din asta un merit special. Faptul s-a petrecut inainte de evenimentele din Ungaria, la o sedinta a anului patru de la Facultatea de Filologie. Eram atat de tanara si de iresponsabila, incat nu cred ca a fost o dovada de eroism, ci, mai curand, una de iresponsabilitate a tineretii. Daca as fi stiut ce mi se va intampla, probabil ca nu as fi luat cuvantul in sedinta respectiva. Prin urmare, am fost profesoara la tara vreme de trei ani, pana cand s-a interesat de mine fostul nostru profesor de teorie literara George Macovescu. Facusem seminariile cu el, asa incat ma cunostea bine. A intrebat pe cineva ce s-a intamplat cu mine, i s-a spus ca sunt la tara si a rugat sa mi se transmita sa vin la el. M-am dus. Intrebarea pe care mi-a pus-o a fost unde vreau sa muncesc. Sotul meu, criticul Gabriel Dimisianu, lucra la Gazeta literara si locuiam, cu chirie, chiar in cladirea Gazetei literare, la demisol. Pe atunci, sediul redactiei, ca de altfel si cel al Vietii romanesti si al Luceafarului, se afla pe bd. Ana Ipatescu, astazi bd. Lascar Catargiu. In momentul acela mi s-a facut un asemenea gol in cap, incat nu mi-a venit nimic in minte. Si pentru ca foarte aproape de imobilul in care locuiam se afla Editura de Stat pentru Literatura si Arta, vestita ESPLA, am raspuns fara sa ma gandesc: "La ESPLA". Am rostit aceste cuvinte absolut intamplator, pentru ca, de fapt, visul meu era sa fac cercetare de istorie literara. Dar nu mi-a venit in minte nici o institutie culturala cu un astfel de specific. Nimic altceva decat ESPLA, editura care se afla pe strada noastra! Macovescu a pus mana imediat pe telefon si a vorbit, pe loc, cu directorul editurii, Ion Banuta, un om absolut extraordinar, de o bunatate si o blandete cu totul speciale. A doua zi ma aflam deja la editura. M-a primit imediat Ion Banuta, mi-a spus sa-mi fac actele imediat si l-a chemat pe seful de cadre, care mi-a cerut sa-mi scriu autobiografia. Cinstita din fire, am scris ca in 1956 am fost exclusa din UTM pe motive politice. El s-a uitat, dupa care mi-a spus: "Domnisoara, sterge tot si scrie cum iti spun eu: am fost exclusa din motive disciplinare". In concluzie, la baza carierei mele de editor stau o greseala si un moment de gol mintal. Cum sunt fata de militar si am fost invatata ca tot ce fac sa fac serios si bine, am facut din profesia aceasta ceea ce mai tarziu multi au crezut a fi o adevarata vocatie. Prima carte pe care am ingrijit-o in calitate de redactor a fost Lumea in doua zile de George Balaita, careia imi amintesc ca i-am facut un referat de vreo douasprezece pagini...
"Scrieti, domnule Paleologu..."
In 1970 m-a luat Marin Preda la Cartea Romaneasca, editura care tocmai se infiintase. Cu totii eram trei: doi redactori-sefi si eu, singurul redactor. Abia dupa aceea au fost angajati Dumitru Tepeneag, Alexandru Paleologu si Mircea Ciobanu, apoi, Magdalena Bedrosian, Magdalena Popescu, iar dupa plecarea lui Tepeneag, Sorin Barbulescu, daca nu ma insel. Dar la inceput am fost trei. Cu Alexandru Paleologu am fost multa vreme colega de birou. El a fost prietenul meu cel mai bun, din acea perioada si de dupa aceea. Vremurile au fost foarte frumoase, iar amintirile care ma leaga de el - foarte amuzante, pentru ca domnul Paleologu ramasese pe atunci vaduv si o multime de doamne bine din Bucuresti veneau la Editura Cartea Romaneasca pur si simplu pentru el. Or, in ce ma privea, vizitele acestea erau un prilej teribil de amuzament. Putina lumea stia ca Alecu Paleologu nu prea auzea. Iar doamnele care il vizitau voiau sa para delicate si binecrescute, motiv pentru care vorbeau incet, uneori prea incet. Biroul meu era imediat langa usa; al lui Alecu, in fata. Daca vreuna dintre vizitatoare imi era antipatica, ii spuneam "doamna, vorbiti mai tare, fiindca domnul Paleologu e surd". Pe ele le revolta faptul ca indrazneam sa vorbesc in felul acesta despre o fiinta atat de desavarsita cum era domnul Paleologu. In schimb, cu cele care imi erau simpatice altfel stateau lucrurile, caci preluam ceea ce spuneau ele si rosteam eu insami mai tare cuvintele, tocmai ca sa auda si destinatarul. Ne distram amandoi de minune. El insusi povestea mai tarziu ca, atunci cand venea la serviciu, se aseza mai intai pe un scaun in fata biroului meu, stateam de vorba, uneori destul de mult, si abia dupa aceea se ducea in biroul lui. Ii placea sa-mi povesteasca despre ce scria sau voia sa scrie, iar in perioada de care vorbesc tocmai intentiona sa porneasca lucrul la o carte despre Sadoveanu, pe care a si publicat-o de altfel (este vorba despre Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu, aparuta in 1978, n.r.). "Scrieti, domnule Paleologu, ca sunteti cu un picior in groapa", il indemnam eu in gluma. De mai multe ori a povestit Alexandru Paleologu si chiar a scris despre aceste discutii ale noastre.
Cu adevarat, Alecu era un om absolut extraordinar. Dincolo de faptul ca era deosebit de inteligent si de cultivat, moral vorbind era foarte bun, foarte cald... Cat a stat el la Cartea Romaneasca, ne-a legat o prietenie foarte speciala.
Cu Tepeneag ma cunosteam mai de dinainte, pentru ca fuseseram colegi la Editura de Stat Pentru Literatura si Arta, dupa cum ma stiam si cu Mircea Ciobanu, cu care fusesem colega la ESPLA, el lucrand la Sectia de poezie si critica. De asemenea, Mihai Gafita, care era redactor-sef la Cartea Romaneasca, fusese redactorul meu sef si la ESPLA.
Un om foarte timid
Pe Marin Preda, directorul nostru de la Cartea Romaneasca, de asemenea il cunosteam foarte bine, pentru ca fusesem redactorul lui cat lucrasem la ESPLA, pentru Intrusul, Risipitorii si editia a saptea din Morometii. Tin minte ca atunci, recitind aceasta ultima carte, constatasem ca personajul cu multi copii avea intr-o pagina treisprezece, iar in alta unsprezece. Evident, i-am spus lui Preda. "Doamna Dimisianu, a incremenit el de uimire, nimeni n-a observat asta pana acum!" Ganditi-va, era a saptea editie si nimeni nu observase.
Despre Marin Preda s-a vorbit mult. S-au spus multe lucruri bune, dar si multe lucruri rele. Nimic nu este adevarat. Sunt legende fundamental idioate, motiv pentru care nici nu-mi vine sa le dau atentie si nici nu le voi da. In primul rand, Preda era un om foarte timid si, ca orice timid, era retractil; prin tot comportamentul sau, incerca sa mascheze acest lucru. Era insa de o profunzime rar intalnita; cand citea Preda o carte si vorbea despre ea, pur si simplu te fascina. Vreau sa spun ca la putini oameni am intalnit o asemenea perceptie speciala, un mod de a citi o carte atat de profund ca la Marin Preda si de a o intelege atat de deosebit de ceilalti, incat discutiile cu el erau extraordinare. Astazi imi pare rau ca noi eram atunci mult prea tineri si prosti si nu ne-am gandit sa inregistram tot ce spunea acest mare scriitor, pentru ca tot ce spunea el era fascinant.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO