- Numele istoricului Georgeta Filitti apare pe multe cărţi. Aţi fost, între altele, editorul "Operelor" lui Mihail Kogălniceanu, în nouă volume, pentru care aţi şi primit Premiul Academiei, aţi editat foarte mult din Nicolae Iorga. Care vă este cartea cea mai apropiată de suflet?
- După 40 de ani ar trebui s-o consider depăşită, dar mie mi-e dragă mai ales pentru împrejurările în care am scris-o. E vorba de teza de doctorat, apărută în limba franceză în 1973, Les foires de la Valachie pendant la période 1774-1848. Într-un fel, am fost asemeni eroului lui Molière - făceam proză fără să ştiu. M-am afundat în nenumărate documente, am început să aleg, să fac hărţi, să cercetez temeiuri juridice, să urmăresc dispoziţia bâlciurilor pe teren. La Cluj, unde mi-am susţinut doctoratul şi unde viaţa ştiinţifică a avut totdeauna altă ţinută decât la Bucureşti, comunitatea istoricilor a privit cu respect strădania mea. Aici, scepticismul de tip "Mitică" s-a uitat circumspect: "Ce-i asta? Aha, ceva despre gogoaşa înfuriată!" Aşa că am fost respinsă de la premiul Academiei. Nici când au venit recenzii elogioase din străinătate, şi apoi oferta unei edituri din Chicago pentru o versiune în limba engleză, nu s-a întâmplat nimic. Până la urmă lucrurile s-au limpezit: mă ocupasem de o instituţie europeană rămasă o pată albă în spaţiul românesc. Aşa că societatea Jean Baudin de la Bruxelles a fost încântată de cercetarea mea. Dacă ar fi să reiau subiectul, deşi acum nu mă mai atrage, probabil l-aş aborda mai decontractată, l-aş extinde şi aş face legătura cu zonele învecinate. Dar mai bine să-mi ia locul cineva tânăr, entuziast, care se mai poate lăsa cucerit de farmecul hrisoavelor, cum eram eu acum aproape 40 de ani.
-V-aţi dedicat aproape întrega viaţă studiului istoriei României moderne, aşa că sunteţi printre cei puţini care ştiu foarte bine ce am pierdut din valorile trecute. Care ar fi elementul sau elementele cel/ cele mai important/e?
- Intelectualii autentici ai secolului trecut preţuiau educaţia, informaţia obţinută răbduriu, cunoaşterea profundă a valorilor care personalizează o societate, o colectivitate ori o făptură singuratică. Această acumulare treptată, guvernată de ambiţie, conferea forţă morală şi expresivitate ca omul să se manifeste activ, să se singularizeze - într-un cuvânt să se desprindă din mediul gregar în care azi ne cufundăm tot mai adânc. Cine mai are curiozitatea să se întoarcă spre trecut, e uimit să afle numărul mare de conaţionali formaţi în străinătate şi care au creat acolo în varii domenii (economie, filosofie, artă). E adevărat că aici se aplică principiul descurajator "nu poţi fi profet în ţara ta". Şi apoi să ne împăcăm cu gândul că ei au contribuit la patrimoniul spiritual universal. În fine, când ne vine bine, îi evocăm şi ne mândrim cu ei. O particularitate a noastră face să ne exprimăm admirabil prin elite. Şi ele apar la fiecare generaţie; de aceea, să fim încrezători că, în ciuda superficialităţii cu care se face azi educaţia, a exemplelor lametabile oferite cu insistenţă prin televiziune ori tabloide, se vor naşte mereu români "altfel decât alţii", în măsură să ducă societatea înainte. Asta chiar dacă acum se expatriază cu o îngrijorătoare celeritate.
- Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, aţi avut o experienţă ciudată, anume i-aţi învăţat pe actorii unui serial de televiziune despre viaţa românească de acum o sută de ani, cum să se îmbrace şi să se poarte. Cât de productiv a fost?
-Întrebarea dumneavoastră se leagă - şi vă rog să-mi iertaţi constatarea - de această folosire la tot pasul a internetului. E un adevărat receptacol de date, reţinute talmeş balmeş, care fac portretul cuiva, aş zice că uneori îl stigmatizează. Am editat sau reeditat mii de pagini din operele lui M. Kogălniceanu, N. Iorga, I.C. Filitti, V. Slăvescu, am dat la iveală documente necunoscute, m-am ocupat de istoria economică a secolului al XIX-lea şi acest Moloh care este internetul mă înfăţişează azi, uşuratic, în primul rând ca parte a dialogului cu actorii unui serial oarecare. Nu pot însă eluda întrebarea dumneavoastră fiindcă momentele ca atare rămân interesante pentru mine; e vorba de experienţă, de informare, indispensabile devenirii permanente a intelectualului. Îngăduiţi-mi totuşi o mărturisire: din discuţiile preliminare cu drăguţa scenaristă, mi-am imaginat, cu o naivitate care trădează vulnerabilitatea şoarecelui de bibliotecă (cum mă socot adesea), că va fi vorba de o telenovelă de tip englezesc. Dacă m-a supărat sonoritatea titlului, Aniela, dat doar din raţiuni comerciale pentru că, fireşte, într-o traducere aproximativă, dar apropiată de condiţia personajului, s-ar fi putut numi Mieluşeaua - acţiunea ca atare, la prima vedere, părea atrăgătoare. Personaje din toate clasele sociale, intrigi complicate, un suspans bine strunit. Asemenea reţetă mă motiva îndeajuns să merg la Buftea cu plăcere. Şi n-am fost defel dezamagită. Într-o grădină cochetă, apoi într-un studio prietenos, 80 de actori care-şi schimbă locul de pe scenă cu unul în sală, te ascultă cu interes şi la urmă te mai şi aplaudă măgulitor, ce să-ţi doreşti mai mult? Actorii fac parte, sunt convinsă, din acea elită care lucrează cu seriozitate, se desăvârşeşte continuu şi absoarbe neîncetat informaţia. Să spunem că a fost vorba de o acumulare in futurum - cu alte cuvinte că ce le-am înşirat eu despre lumea românească la cumpăna secolelor XIX-XX, le va folosi ulterior. Rămâne însă o învăţătură esenţială: nu poţi înfăţişa cu succes o societate crescută şi educată după norme stricte de convieţuire civilizată şi în acelaşi timp să cedezi, din cauza obsedantului rating, unor scene obişnuite în Rahova, Ferentari şi alte cartiere periferice ale Bucureştilor.
-Cu ce se ocupă Fundaţia Calea Victoriei, unde vă desfăşuraţi o parte din activitate?
-Fundaţia Calea Victoriei este creaţia Sandrei Ecobescu şi a unei echipe formate în timp, după colaborări, renunţări, apropieri şi despărţiri. Viabilitatea ei constă, în primul rând, în dinamica abordării unor domenii cât mai variate, în urmărirea cererii şi ofertei de cunoaştere. Tematica e cuprinzătoare şi cel curios o află pe site-ul Fundaţiei. Pe mine m-au găsit citindu-mi cartea Călătorie în timp prin Bucureşti. La început a existat convingerea, verificată în timp, că oraşul rămâne necunoscut, istoria lui vagă şi tentaţia de a-i vedea doar hibele de azi tot mai mare. Aşa s-a născut ideia unor cicluri de prezentare. Am început cu Calea Victoriei, după numele Fundaţiei, şi am continuat cu instituţii, personalităţi, monumente, vizite la palate, comunităţi etnice ş.a. Noutatea demersului constă în principiul capitalist evocat mai sus, cel al cererii şi ofertei. Ca student, ca doctorand, trebuie să accepţi un curs, oricât de anost ar fi. Şi nu toţi profesorii se ostenesc să şi-l facă mai expresiv. Aici, la Fundaţie, cursanţii te cenzurează drastic, încât trebuie să le oferi mereu ceva atrăgător, să-şi îmbunătăţească de fiecare dată cunoştinţele, altfel... te abandonează. Din fericire, am un număr de 30-120 de persoane permanent dornice să afle alte şi alte lucruri despre Bucureşti şi împrejurimile lui, unele chiar mai depărtate. Aşa, vizita la conacul Bellu de la Urlaţi am repetat-o cu acelaşi succes. Pentru mine Fundaţia e un barometru de normalitate. Cu cât ni se alătură mai mulţi "curioşi" - avem peste 6.000 de respondenţi la oferte - cu atât lumea se cultivă, devine mai puternică, mai puţin receptivă la intoxicarea de-a dreptul nocivă cu "Ştirile de la ora 5". Activitatea Fundaţiei mai are un element de noutate: interacţiunea cu instituţii de factură diversă, care pun spaţii la dispoziţie şi în acest fel se fac, la rându-le, mai bine cunoscute. Desigur, şi aici intervin faţetele capitaliste, dar şi reziduuri de ţâfnă ale activiştilor de altă dată: cutare palat îţi cere sute de euro ca să-l poţi vizita alături de cursanţi şi să li-l prezinţi; un muzeu admite anevoie să fie vizitat şi personalul pare să fi mâncat în ziua aceia doar lămâi. Dar sunt multe locuri unde colaborarea cu Fundaţia Calea Victoriei este armonioasă, unde gazdele zâmbitoare te îmbie să mai vii, unde s-a înstăpânit etica bunului simţ. In ce mă priveşte, sunt bucuroasă să-mi întâlnesc cursanţii la Muzeul Vasile Grigore, în holul Teatrului Odeon sau la Muzeul Ţăranului Român.
- Vă preocupă mult, din punct de vedere istoric, şi minorităţile din România (grecii, evreii, armenii etc). Care dintre ele este cea mai puţin studiată?
- Bănuiesc că întrebarea v-a fost sugerată de ciclul nostru În vizită la comunitatea...N-aş cuteza să spun că e vreuna nestudiată, dar când ai istoria multiseculară a grecilor, evreilor, armenilor, cu o întreagă istoriografie, pesonalităţi, monumente etc., e mai greu să discuţi ponderea unor comunităţi de câteva sute de persoane cum sunt macedonenii slavi ori rutenii. Non multa sed multum - posibila replică a vreunui împătimit, nu ţine loc de realitate iar existenţa acestor comunităţi, cu reprezentanţi în Parlament, poate strârni, cel mult, interesul unei viitoare generaţii de istorici.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
