Si carora, in cele din urma, orice om de teatru cu adevarat indragostit de meseria sa trebuie sa le raspunda pozitiv, chiar stiind ca se minte singur. Caci, in lipsa raspunsului pozitiv, aceasta meserie devine imposibil de facut. Sau, oricum, greu de facut.
E adevarat, in termeni strict pragmatici teatrul nu poate schimba cine stie ce. Am fi naivi daca ne-am inchipui ca, doar vazand o piesa, vreun "barosan" al tranzitiei, de exemplu, s-ar apuca sa-si imparta averea batranelor cu pensii de urmas sau copiilor din orfelinate. (Am fi naivi si daca ne-am inchipui ca barosanii tranzitiei merg la teatru...) Pentru cetateanul mai putin corupt, insa, contactul cu o problema dezbatuta in fata lui, "pe viu", cu mijloacele artei, poate insemna un prilej de de a-si pune intrebari. Un astfel de cetatean poate ajunge sa se intrebe de ce le permite barosanilor sa fie atat de nepasatori - sau sa fie, in general. Rezulta de aici ca respectivul cetatean va porni in iures, invartind sabia deasupra capului, sa dea foc vilelor din Pipera? Doamne fereste, nu! E posibil ca el, cetateanul, sa fie mai atent, pe viitor, cu cine voteaza? Slava Domnului, da! Exista, cel putin, speranta ca va fi...
Noua premiera a Teatrului Odeon lanseaza, sub titlul Extrem (preferat de traducatorii Costin Manoliu si Anna Maria Popa unei variante mai apropiate de originalul Extremities, care vrea sa spuna un pic altceva), o piesa din categoria ce s-ar putea numi a dramelor sociale. Scris candva, la sfarsitul anilor 1970, de William Mastrosimone, dramaturg american nascut in 1947 si a carui activitate scriitoriceasca, daca e sa dam crezare atotstiutorului Google, se stinge brusc pe la mijlocul anilor 1980, pentru a mai palpai timid doar in 2005, cand produce o comedie muzicala destinata adolescentilor (Sleepwalk), scris, prin urmare, intr-o vreme cand cercurile liberale din SUA luptau pentru revizuirea legislatiei federale referitoare la chestiuni spinoase precum violul, textul imagineaza o situatie plina de tensiune si de potentialitati dramatice: pe cand se afla, singura, in locuinta pe care o imparte cu doua prietene, o tanara femeie este atacata de un raufacator (dovedit ulterior ca violator - si ucigas - in serie), de a carui agresiune scapa, intr-un tarziu, nevatamata, facandu-l, chiar, inofensiv pe scelerat; decizia initiala a femeii de a-l da pe agresor pe mana politiei e "dezamorsata" insa atat de neincrederea prietenelor ei in realitatea incidentului, cat si de cinismul ticalosului insusi, care-i zugraveste tabloul justitiei in actiune: interogatoriul avocatului apararii, la proces, dubiile juriului, provocate de lipsa de probe, sentinta blanda din final si - mai amenintatoare ca orice - reintalnirea lor dupa eliberarea lui din puscarie. E un tablou in fata caruia dorinta de dreptate a lui Marjorie se stinge; nu si dorinta ei de razbunare, insa, care o impinge sa-l mutileze pe atacatorul aflat acum in puterea ei; sfarsitul inchipuie, in buna traditie a pozitivismului artei americane de consum, o reconciliere a tuturor contrariilor, cu, fireste, perspectiva unei imbunatatiri ulterioare a legislatiei in domeniu. (Perspectiva care, conform unui film vazut de curand - coincidenta! - pe un canal tv, chiar s-a luminat in acest sens, vreo zece-doisprezece ani mai tarziu.) Dincolo de toate cliseele ce abunda in piesa (transformata, la un moment dat - previzibil - si in scenariu cinematografic), infruntarea personajelor ramane puternica si tulburatoare, caci e lupta dintre doua fiinte tari, ce devin, pe rand, vulnerabile; in plus, e o infruntare careia statisticile ii recunosc - din nenorocire... - un grad ridicat de raspandire.
Pe scena de la Odeon, decorata agreabil, dar cam impersonal, de Mihai Pacurar, povestea porneste in forta (atat de in forta incat, la reprezentatia vazuta de mine, vreo trei persoane mai slabe de inger au parasit sala inainte sa se poata bucura de "intoarcerea rotii"), continua cu felurite sincope de ritm si tensiune si sfarseste satisfacator, pe o nota de (relativ) optimism.Regizorul Sorin Militaru a intuit corect necesitatea de a instaura un climat apasator, construit din brutalitate, violenta si, de cealalta parte, neputinta, respectiv, neintelegere, dar mai apoi a parut ca-si pierde increderea in propria mizanscena, pe care a inecat-o in efecte de lumina (mai exact, de intuneric), aglomerand si coloana sonora cu o muzica "misterioasa" (autor: Vlaicu Golcea) si tragand astfel conflictul spre zona unui "policier" destul de banal. Ca sa nu mai spun ca muzica acopera cel putin jumatate din replicile actorilor, din cealalta jumatate razbind oricum spre noi doar vreo 70%; restul, ce-i drept, se aude si se intelege.
In concluzie, montarea ramane sa se sprijine pe povestea ca atare si, practic, pe umerii Crinei Muresan (Marjorie), care joaca emotionant umilinta si groaza victimei, la inceput, ofensa ei si "setea de sange", mai apoi. O ajuta cu multa sarguinta (dar si cu vizibila lipsa de experienta profesionala) tanarul Mihai Smarandache - o "promisiune", totusi, pentru Teatrul Odeon. In roluri oarecum ingrate, Nicoleta Lefter (Terry) si Antoaneta Zaharia (Patricia) ne lasa sa ghicim ca sunt, altminteri, actrite bune, chiar daca lucrul acesta nu e neaparat evident aici.
...Si plecam acasa sperand ca si legislatia romaneasca va deveni mai aspra pentru violatori. Daca vreunul dintre ei va ajunge sa vada spectacolul, cu siguranta se va gandi de doua ori inainte sa "dea lovitura". Ori se va pregati mai bine.
PS Dintr-o combinatie de erori umane si tehnice, explicatiile fotografiilor aparute in numarul trecut au fost inversate intre ele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
