Se spune că îndată ce principele Şerban Cantacuzino a poruncit zidirea Mânăstirii Cotroceni, începută la 26 mai 1679, s-a gândit s-o înzestreze cu un han uriaş, care să ocrotească vistieria sfântului locaş de lăcomia zarafilor ovrei. Gândul stăruia încă de pe vremea când urca treaptă cu treaptă ierarhia boierească, încă de pe atunci achiziţionând loc prin cumpărare sau prin schimb de terenuri în mahalaua Grecilor, chiar peste drum de biserica Ghiormei banul.
Construirea hanului, pe trei sferturi din lungimea sa, s-a întins de-a lungul unui deceniu, cât a durat şi domnia ctitorului. Pe trei laturi de circa 100 de metri, s-au înălţat ziduri groase ca de cetate, numeroase prăvălii spre uliţe, apartamente, grajduri, un paraclis şi chiar o moară cu cai pentru trebuinţele celor 17 bucătării ce urmau să potolească foamea muşteriilor. Precum fusese voinţa ctitorului, hanul rivaliza cu marile construcţii de acest gen de la Constantinopole, Viena, Lipsca şi Padova, cunoscute de învăţatul stolnic şi frate al Măriei Sale, Constantin Cantacuzino.
După moartea neaşteptată, probabil prin otrăvire, a lui Şerban Cantacuzino, cauzată de vreun agent al Sultanului, furios pentru ajutorul acordat creştinilor în timpul marelui asediu al Vienei, soarta hanului neterminat a depins de bunăvoinţa lui Constantin Brâncoveanu şi, mai cu seamă, de priceperea egumenilor Mânăstirii Cotroceni.
Trebuie spus că rareori sfinţiile lor au fost la înălţimea pretinsă de o asemenea însărcinare. Chiriaşii, de pildă, au ocupat apartamentele din tată-n fiu, neostenindu-se cu plata chiriei, iar negustorii au luat în stăpânire prăvăliile, hotărând asupra contractelor şi afacerilor fără să ţină seama de drepturile cuvenite mânăstirii. Nu ne mai miră că a trebuit să se scurgă un veac şi jumătate până când arhimandritul Visarion a putut să desăvârşească latura hanului neterminată de ctitor, lucrare efectuată în anul 1803. Pe lângă aceasta, a pus ordine şi în relaţia cu neguţătorii din han.
Râvna acestui gospodar a încălcat anumite calcule ale supuşilor austrieci şi ruşi, 13 ani mai târziu el fiind destituit din funcţie sub acuzaţia de "rea economie şi netrebnică chivernisire"! Cum răul odată urnit anevoie mai poate fi oprit, în 1829 ocupanţii ruşi au transformat hanul în spital militar, din care motiv va fi vizitat aproape zilnic de Pavel Kiseleff, guvernatorul Moldo-Valahiei. Era stăpânul absolut şi este de observat că în epoca gubernială şi a domniilor regulamentare, nici hanul şi nici mânăstirea nu au încasat veniturile cuvenite. Parcă se urmărea decăderea şi ruinarea lor.
A fost redusă drastic activitatea comercială, moara cu cai funcţiona doar pentru băcanii sudiţi, iar paraclisului din mijlocul curţii i s-au aninat lacăte grele, să nu-l mai deranjeze pe Hillel. Provizoriu şi de-a valma au fost aduse şi câteva instituţii de prim rang, precum Colegiul Sf. Sava şi Sfatul Orăşenesc. Ca un rus care se respectă, Kiseleff iubea peste măsură centralizarea, iar hanul - spre ghinionul lui - se afla la doi paşi de casa baronului Meitani, în care locuia generalul şi care a devenit - poate simbolic - Prefectura Poliţiei Capitalei.
În Hanul Şerban Vodă, pe urmele tradiţiei întemeiate de Kiseleff şi după ruşinoasa secularizare a averilor mânăstireşti, când stăpânii laici ai bisericii au încălcat dispoziţiile testamentare ale ctitorilor, autorităţile româneşti vor instala - provizoriu - Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni şi direcţia Monitorului Oficial, ambele idei ale lui Ion C. Brătianu.
Tot aici a funcţionat în 1848 atelierul de dagherotipie al lui Johan Baumann, iar în 1867 ardeleanul Ioan V. Socec a deschis prima sa librărie, piatră fundamentală a unui lanţ de librării de faimă europeană. Pe linia întâmplătoarei întâietăţi absolute deţinute în comerţul bucureştean de Hanul Şerban Vodă, amintim spiţeria lui Arbut, prima din Capitală în ordine cronologică, apoi prima băcănie, prima tutungerie, primul magazin de coloniale. Nu putem trece cu vederea cantorul de zarafie al lui Salomon Halfon, care, arăta profesorul George Potra, a fost "în legătură de afaceri cu marile firme Rotschild şi Rougemont".
Pe aceeaşi linie a întâietăţii, dar în altă dimensiune calitativă, în acest han şi cu binecuvântarea stareţului de la Cotroceni, doamna Elisabeta Ştirbei fondase în 1843 un cămin pentru 100 de fete sărace, o prefigurare a Azilului Elena Doamna, de mai târziu. Să mai spunem că aici şi-a găsit refugiu şi principele Grigore Ghika în 1768, după ce Pârvu Cantacuzino cucerise Curtea Veche, rezistând până la intrarea ruşilor în Bucureşti, fiind apoi arestat şi trimis în Rusia.
Deşi vitregit de o administraţie când incompetentă, când exagerat de supusă puterii laice, lovit cu îndârjire de incendiile devastatoare provocate în vecinătate, şubrezit continuu de cutremure, hanul părea, totuşi, sortit supravieţuirii. Soliditatea şi grosimea zidurilor - atribute care îl impresionaseră pe Ion Ghika - erau mărturii de siguranţă.
Trebuia doar puţină bunăvoinţă din partea autorităţilor, reparaţiile necesare, cum reiese din catastife, fiind minore. Bunăvoinţa autorităţilor laice s-a tradus, însă, printr-un cuvânt magic, înspăimântător prin paleta infinită de interpretări: toleranţă. Bătrâna ctitorie domnească nu era respectată, ci doar tolerată. Tolerată de cine? De-o grămadă de ipochimeni cu puteri decizionale: este partea urâtă a democraţiei, care permite oricărui ticălos şi oricărei mediocrităţi să acceadă la conducerea treburilor statului. Lăsat să cadă în paragină, hanul lui Şerban Vodă Cantacuzino a fost pus pe lista demolărilor.
Pretextul? Cel obişnuit în asemenea cazuri: "modernizarea urbei noastre Bukuresti"! Curios lucru: hanurile domneşti şi cele ridicate de negustorii români erau şi sunt destinate târnăcopului, în vreme ce hanul lui Manuk, martor al răpirii Basarabiei, ori al lui Elias îşi trăiesc a doua tinereţe... În 1882 două duzine de zilieri s-au năpustit cu forţa şi injuriile ignoranţei asupra venerabilei construcţii, strivind cu barosul şi târnăcopul două veacuri de istorie valahă şi locală. În loc a fost înălţat Palatul Băncii Naţionale (bancă privată naţional-liberală!). Pentru orice privitor, spaţiul dedicat acestei capodopere ridicată după planurile lui Albert Galleron şi Bernard Cassien este excesiv de meschin.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
