Locul cel mai cunoscut al Capitalei este, neîndoielnic, celnumit "Sfântul Gheorghe". Ce ştie bucureşteanul despre "SfântulGheorghe"? Două lucruri "extrem" de importante: că acolo esteCentrul Oraşului şi că există o biserică în care nu a intrat decâtrareori, înconjurată de un parc modest, sugrumat de liniile detramvai.
Un observator atent va remarca incompatibilitatea dintre acestfragment de trecut cenuşiu şi spiritul vioi al bucureşteanului,incompatibilitate demascată mai puţin de indiferenţa trecătorilor,cât, mai ales, de evitarea, aproape superstiţioasă, a acestui miccartier stigmatizat de fatalitate, desprins, parcă, dintr-opovestire de Edgar Poe...
De ce oare ? De ce agitatul şi zgomotosul Bucureşti are cel maitrist centru, poate singurul centru trist din lume? Răspunsul nu-ideloc simplu dacă nu vom accepta anumite nuanţe "mistice" sugeratede istoria acestui loc bolnav de taine şi de blesteme. Însuşi"începutul" acestui loc, cu totul lipsit de legendă, stă sub semnulincertitudinii. Cine l-a ctitorit? Şi când?
Lipsind izvoarele scrise cele mai vechi, singura sursă deinformaţii a rămas cronica lui Radu Greceanu, generosul co-ctitoral Hanului Greci şi al Mănăstirii Stavropoleos. Or, în "Viaţa luiConstantin Vodă Brâncoveanu", cronicarul, recunoscut pentruerudiţia sa în domeniul istoriei strămoşeşti, face o afirmaţie carea dat multă bătaie de cap istoricilor: "Chiliile hanului de lamânăstirea lui Sfântu Gheorghe de aicea din Bucureşti erau făcutemai de mult, din zilele lui Alexandru Vodă cel Bătrân (...), sefăcuse cu cheltuiala unui Panaiotache". Cu toate că textulnu sugerează contemporaneitatea personajelor, aceasta a prevalattotuşi, împărţind cercetătorii în două tabere: una contestaînfăptuirea mănăstirii pe vremea domniei lui Alexandru II Mircea,iar cealaltă ignora existenţa dragomanului Panaiotache.
Distanţa dintre cei doi ctitori fiind exact de un secol, fapt cefăcea imposibilă orice tentativă de pace, a rezultat o goană dupădocumente puţin comună, aşa cum o atestă vastitatea bibliografiei,dar benefică. S-au descoperit atât menţionări din timpul luiAlexandru II Mircea, cât şi scrisori semnate de Panaiotacheprivitoare la zidirea mânăstirii. În concluzie, afirmaţia lui RaduGreceanu a fost corectă în fond, dar deficitară în formă,neprecizând cât fusese construit din mănăstire până la continuarealucrărilor de către dragoman. Aşadar, primele chilii ale mănăstiriidatează din anii 1568-1574, anii domniei lui Alexandru II Mircea,mănăstirea fiind mărită de Penait Nikussios în timpul voievozilorAntonie Vouă din Popeşti, Grigore Ghica şi Gheorghe Duca, ultimulînchinând-o Patriarhiei de la Ierusalim în mai 1673.
Hotărârea lui Duca a schimbat macazul destinului acestuiaşezământ monahal. La acea dată, Patriarhia de la Sfântul Mormântnu avea niciun metoh în Balcani şi în Valahia, deci înaltacinste de reşedinţă a Patriarhului în regiune a revenit mănăstiriiSfântul Gheorghe din Bucureşti! Trimişii săi au aflat însă aici obiserică veche, mică şi întunecată, improprie pentru rangulhărăzit. În plus, mânăstirea rămăsese neterminată din pricinaindolenţei spătarului Şerban Cantacuzino, care nu s-a îngrijit delucrări nici în cei zece ani cât a fost voievod al Ţării. În urmasituaţiei raportate, administraţia Patriarhiei a făcut apel la milacreştinească a lui Constantin Brâncoveanu, pare-se şi locţiitor debazileu, care a acceptat imediat. Ne spune Radu Greceanucă: "surpat-au acea mică şi întunecoasă biserică (...) şi dintemelie au zidit Măria Sa ceasta ce acum tuturora se vede, zidirefoarte iscusită şi minunată, înfrumuseţând-o pe den lăuntru cufrumoase zugrăveli şi minunată tâmplă, cu icoane iscusite, cupardoseala tot din marmoră, luminoasă, desfătată, lucru care altulîntr-acest pământ n-au făcut (...), isprăvind-o într-aloptsprezecelea an al domniei sale", adică în 1706.
Documentele vremii mai arată că în turnul de la intrare a fostaşezat un clopot uriaş, care părea că "invocă silabic numelevoievodului: Bran-co-van".
Domnul nu s-a oprit aici. Încă de la terminarea, în 1698, alucrărilor la mânăstire, a decis ca o parte a clădirii, cea maimare, să servească de han. În paranteză fie spus, este stranieaceastă dorinţă - ce a marcat întreg secolul al XVIII-lea - de atransforma, chiar şi parţial, mănăstirile din Bucureşti înhanuri.
Un veac mai târziu, câteva vor fi prefăcute în puşcării, subruşii autointitulaţi "pravoslavnici" şi după secularizare! Se parecă pentru înfăptuitori acest nărav nu a fost de bun augur, ase vedea ce soartă au avut. Revenind la ideea "Domnului filotin",aflăm din cronica lui Radu Greceanu că: "apucatu-s-au Măria Sa, cumare cheltuială de au făcut pre deasupra celorlalte şi alt rând dechilii foarte bune şi boltite jur împrejur (...), care în trei aniacestea toate s-au făcut şi acest bun lucru de folos ce se începuses-au isprăvit".
Deşi termenii de referinţă indică lucrul la mânăstire,documentele arată limpede că aceasta devenise în mare parte han.Pe verso-ul unui hrisov domnesc din iunie 1699 stă scris:"Hrisov a lui Constantin Vodă pentru locul ce iaste acum în han alui Sterie lumânaru". După terminarea tuturor lucrărilor, în ziuade Crăciun a anului 1706, voievodul a depus la Zecca San Marco dinVeneţia 20.000 de ducaţi, cu un venit anual de 800 de galbenipentru aşezământul de la Sfântul Gheorghe. Patriarhul HrisantNottara, care a vizitat (?) Bucureştii în 1707, s-a declaratcucerit de râvna Domnului, pe care l-a binecuvântat. Nu a fostsingurul. În 1691, sultanul Suleiman al II-lea îi făcuse luiBrâncoveanu o urare de pomină: "Pildă între emirii neamului Mesieişi demn de încredere printre cei care cred în Iisus, voievodulvilaetului Ţării Româneşti, sfârşitul să-ţi fie cu noroc!". Ironiasorţii...
De altfel, la patru ani după teribila moarte a Voievodului, îndata 26 martie 1718, mănăstirea a fost pârjolită de foc. Semnceresc? Pus la adăpost de pericolul sărăciei prin generozitatea luiVodă, hanul şi-a deschis larg porţile, dar neselectiv. Destul decurând, din acest motiv, se va numi "Hanul toptangiilor". "Încurtea lui cea spaţioasă - povesteşte Ionescu-Gion, reconstituindtrecutul - veneau carele de la Lipsca şi în boltele lui sedescărcau, când ajungeau de la Galaţi, mărfurile care soseau pemare de la Constantinopole".
Dintre neguţătorii care îşi aveau prăvălii la Hanul Sf.Gheorghe sunt de amintit Hagi Tudorache, Vasile Dancovici, PetcuCavaful şi Ioan Stanciu. Ei simbolizează succesul în afaceri şinorocul pe care li-l purta hanul. E de bănuit că prezenţa şireuşitele lor l-au îndemnat pe stareţ să încerce o nouă modalitatede sporire a veniturilor, îngăduind amenajarea barăcilor descânduri, care, arăta George Potra, "se înşiruiau mai ales în umbramarilor ziduri". Curând şi celelalte hanuri au adoptat aceastăformă de speculă. Într-o anafora din 10 octombrie 1827, veliţiiboieri, în frunte cu Iordache Golescu, s-au plâns lui Vodă Ghicaarătând că "acele prăvălioare ce s-au făcut de scânduri, ca niştedulapuri, pe lângă zidurile Hanului Sfântul Gheorghe, i-au cuprinsdin locul uliţei, strâmtorând-o cu totul, încât nu pot trece douăcară alăturea".
Comparând cu imaginea de astăzi a Capitalei, avem o dovadă certăcă pe aici istoria se repetă, cu singura deosebire că în prezentbuticurile se construiesc pe trotuar. Lovită de cutremure,pârjolită de incendii, construcţia trainică a Hanului SfântulGheorghe părea căînfruntă vitregiile fără teama de şubrezire.Impresionat, Anton Pann l-a descris într-un catren: "SfântulGheorghe, han ca o cetate/ Cu-mprejurare de zid înalt,/ Bolţi douărânduri, înfrumuseţat,/ Încât ca dânsul nu era alt".
Totuşi, incendiul izbucnit in ziua de Paşti a anului 1847 şicare, după statistica lui Pann, a ars 12 biserici şi 13 mahalale,s-a năpustit înfricoşător asupra hanului. Au fost prefăcuteîn scrum mărfuri scumpe, acareturi fără valoare, dar şi fiinţeomeneşti, între care copii. După stingerea "celui mai mare foc"înregistrat de istoria Bucureştilor, s-a dezlănţuit "foculblestemelor, mai vârtos la Sfântul Gheorghe decât în celelaltemahalale pustiite. Soliditatea lui aproape ciclopică, garantată descurgerea vremii, i-a îndemnat pe cei năpăstuiţi să caute în el locde refugiu. La acest fapt se referea Anton Pann într-un catrensfâşietor, cu tot livrescul lui: "Sfântul Gheorghe, acest han mare/Era mai bine să nu fi fost/ Decât s-aducă la fiecare/ Nădejdideşarte de adăpost".
Ignorând apelul stareţului la îndurare, Vodă a poruncitdemolarea neîntârziată a hanului-mănăstire Sf. Gheorghe Nou. Într-ocatagrafie din noiembrie 1848 egumenul sublinia că arsese numaiacoperişul, "zidurile şi temeliile scăpând cu bine, s-au dărâmatdin porunca stăpânirii"! Făcând un salt în timp, să spunem că şicazul Teatrului Naţional a fost aproape identic, ca şi alte omie de cazuri mai vechi sau mai noi... Evident, s-au găsit şilăudători, precum părintele Musceleanu, care nu s-asfiit să scrie: "În locul (mânăstirii Sf. Gheorghe) municipalitateafăcu o grădina foarte plăcută (...), astfel în locul strâmtorilorşi necurăţeniilor care infectau aerul, azi este unparadis"!
Biserica reconstruită în 1853 de Xavier Villacrosse, avea oarhitectură neogotică şi a fost pictată în stil renascentist deConstantin Lecca şi Mişu Popp, viziune de ansamblu ciudată pentrusuflarea ortodoxă. A rezistat cutremurelor şi bombardamentelor pânăprin anii 60, când, la cererea Patriarhului Iustinian, a fostdemolată pentru a se reconstitui ctitoria lui ConstantinBrâncoveanu şi locul său de veci.
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar încadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romåne.Licen]iat în istorie la Universitatea Bucure[ti, a colaborat cupeste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin","Magazin Istoric" [i la "Ziarul de Duminic`". A publicat 1Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti [i Imnurile na]ionalela romåni. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie aregalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii dealtădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţiasecurităţii, Bucure[tii \n imagini \n vremea lui Carol I (volumpremiat de Uniunea Scriitorilor).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
