Discret, timid si interiorizat, comunicand neinchipuit de frumos prin tuse de culoare, lumina si proportii, atat de stangaci insa prin cuvinte, pictorul Horea Pastina m-a primit intr-una dintre zilele lui ianuarie la Academia de Arta din Bucuresti, unde este profesor. Am avut senzatia ca rade de mine cand am incercat sa-i descriu generoasa rubrica de confesiuni la care urma sa public rezultatul discutiei noastre. Parca mi-ar fi replicat: ce sa-ti spun eu tie, cand tocmai ce as vrea sa comunic n-ai intelege? (Marcela Gheorghiu)
Mi-am dedicat ultima perioada pregatirii doctoratului - la prima vedere, pentru multi, un amanunt lipsit de importanta. Aceasta lucrare insa se inscrie si ea pe linia trairilor personale, a memoriilor si evocarilor. Las la o parte faptul ca doctoratul mi se pare atipic pentru un om care lucreaza la sevalet. Am optat, asadar, pentru o latura mai mult marturisitoare si m-am apropiat de pictorii romani - Grigorescu, Luchian, Andreescu -, in atelierul carora nu puteam intra decat confesandu-ma, la randul meu. Am patruns, de pilda, in scrisorile lui Luchian, fara sa le comentez, pur si simplu doar aducand la lumina diferite aspecte asupra carora am intarziat toti anii acestia; de fapt, cred ca am hotarat sa intarzii asupra lor chiar de la inceputurile mele artistice. Ca sa spun asa, apropierea de ei, de marii maestri ai picturii romanesti, face parte din biografia mea. In proximitatea lor am invatat sa ascult si sa privesc. Modul in care am mers eu in tot acest rastimp a fost ascultand si privind... Intalnirile cu oamenii, cu locurile in care m-au purtat pasii, toate au avut o anume influenta asupra a ceea ce am facut. Sa ascult, sa privesc. Vedeti? Sunt mai obisnuit sa desenez decat sa vorbesc, nu-mi este deloc propriu sa vorbesc, sa folosesc cuvinte. Pentru ca ascult si privesc, nu imi place expresia "artist plastic". Nu ma pot duce sa lucrez in natura cu gandul ca sunt un artist. Ma prezint in fata naturii ca un ucenic al ei, ca un om care vrea sa invete.
Cat despre mine, ce sa zic? Sunt un om care s-a apucat de pictura vazandu-i pe altii ca au facut-o. De altfel, unii spun ca in compozitiile mele sunt lucruri care s-au mai facut si ca nu exista nici o noutate in ele. Numai ca, vedeti, eu m-am apucat de aceasta meserie tocmai pentru ca s-a mai facut! Or, ce am invatat eu de la pictorii romani este tocmai iesirea in natura, ca intr-o gradina in care descoperi tot timpul cate ceva. La intalnirea cu natura nu te duci cu un plan dinainte stabilit, caci, in acest caz, demersul nu mai are nici un rost. In natura te duci sa descoperi, sa inveti si in felul acesta lucrurile vin de la sine. Cu alte cuvinte, trebuie sa te duci ascultator, fara urma de aroganta. Privesti lumina, privesti tot ce e in jurul tau. Nu trebuie sa te duci la kilometri distanta, lucrurile sunt atat de aproape, de la indemana. Totul e sa deschizi larg ochii mintii si ai sufletului.
Orasul care arata ca un sat
M-am nascut la Alba Iulia, unde am urmat Liceul Teoretic "Horea, Closca si Crisan", si m-am apucat de pictura pentru ca l-am vazut pe fratele meu, Ovidiu Pastina, pictand. Ovidiu - astazi pictor si el - a urmat Scoala Medie de Arta din Cluj si Institutul de Arta "Ioan Andreescu" din aceeasi localitate, apoi a devenit profesor la Scoala Populara de Arta din Ploiesti, aceeasi scoala la care, sub indrumarea lui, aveam sa ma pregatesc si sa dau de vreo patru ori examen de admitere pana cand reuseam sa intru la Institutul "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti.
Nu am urmat un liceu de arta. Fratele meu avea insa cateva albume cu pictura italiana care mi-au hranit imaginatia si apoi, vazandu-l, asa cum am spus, pe el insusi pictand, am inceput sa indragesc la randul meu pictura. Pe vremea copilariei mele, orasul Alba Iulia nu imi dadea sentimentul ca ma gasesc intr-un mediu urban. Traiam cu senzatia ca ma aflu undeva la tara. Aveam vecini cu gospodarii asemanatoare celor de la sat, pamant, vite... Imi amintesc cu multa caldura si nostalgie de momentul cand, seara, se intorceau vitele de la pascut si se opreau la portile gospodarilor. De sarbatori, oamenii ieseau la poarta si se asezau la povesti. Era o comunitate care pastra acea frumusete inefabila a vremurilor ancestrale de pe aceste pamanturi. La nastere, la botez, la nunti, la inmormantari, la sarbatori, eram laolalta, ca o mare familie, ne stiam unii pe altii, ne vizitam unii pe altii. Daca era cineva bolnav sau daca nu venea la slujba de duminica, absenta era imediat sesizata. Aceasta situatie nu avea insa sa tina multa vreme. A venit colectivizarea, oamenii au devenit ingrijorati, nu credeau in promisiunile care li se faceau. Taranii avusesera pana atunci o identitate, avusesera pamant, una-doua vite, rosturile lor, erau proprietari ai unor bunuri. Toate acestea au disparut. Intre timp si-a facut aparitia televiziunea, generatia varstnica, pastratoarea unui spirit cu care nu aveam sa ma mai intalnesc, a plecat dintre noi si, in urma ei, s-a asternut pustiul. La propriu. Astazi, cand ma mai duc pe acasa, constat ca au aparut alti vecini, alte familii, multi au disparut, iar urmasii lor s-au raspandit in lumea larga. Aproape ca ma duc intr-un loc necunoscut. Nu mai regasesc acea caldura buna pe care o simteam ca pe painea calda de acasa.
Impreuna-traire cu cei plecati
Fratii mei mai mari plecasera deja de acasa, pe la scoli la Cluj si Bucuresti, iar eu ma bucuram enorm cand se intorceau si sufeream rau atunci cand plecau. Din acest motiv, mai ales sarbatorile iernii, stranse in manunchiul sacru Sfantul Andrei - Sfantul Ioan, si sarbatorile Pastilor erau repere unice in existenta mea si asa mi-au ramas in suflet pana astazi. In ciuda saraciei, a lipsurilor de tot felul (era dupa razboi), sarbatorile aveau o caldura extraordinara. Incerc si acum sa reinvii starea aceea sufleteasca de bine pe care o incercam atunci; in astfel de momente, ma gandesc la cei care imi stateau in preajma candva, oameni care, chiar daca nu mai sunt, mi-au ramas la fel de vii in amintire, chipuri de care nu ma simt despartit si a caror plecare nu o resimt ca pe ceva absolut. Altfel nici nu as vedea rostul sarbatorilor, daca nu ar exista aceasta legatura intre noi si cei plecati. Pomenirea lor e posibila numai daca pastram aceasta legatura si aceasta viata impreuna cu ei. De aici si apropierea mea cu atata smerenie de pictorii romani. Impreuna-traire cu Grigorescu, Andreescu, Luchian...
Atata frumusete, folos si rost in jur
In universul copilariei mele, Biserica a ocupat un loc special. Nu am avut vreme sa frecventez insa mai multa vreme sfintenia boltilor, fiind destul de mic atunci cand comunistii au luat puterea, dar contactul de scurta durata cu Ea nu l-am uitat niciodata. Apoi totul in jur a luat o intorsatura dramatica, la scoala am fost instruiti sa nu mai mergem la biserica. Ni s-a interzis. Am resimtit cu tristete interdictia... Scoala, lumea, facultatea te prind cu ale lor. Traiam intr-o lume stramtorata. Mai intram in biserica la marile sarbatori, la Nasterea, la Invierea Domnului... Am absolvit liceul in 1964. In 1967 am intrat la facultate. In Institut batea un vant al noutatii si, de aceea, felul in care intelegeam sa fac studiul era privit drept ceva ce s-a mai facut. Nu era prea incurajator, dar pe mine tocmai acest lucru ma interesa, fiindca pentru mine ceea ce faceam chiar era o noutate: observatia, iesirea in natura, ca lucrul intr-o gradina in care tot timpul descoperi cate ceva. Cei care ieseau in natura erau numiti insa "pasunisti" si deveneau tinta ironiilor. Situatia nu s-a schimbat nici astazi, dar pe mine iesirea in natura ma imbogateste. Ma hraneste. Pictura este pretutindeni. Atata frumusete, folos si rost in jur! Cerul, pamantul, norii si florile, pasarile, firul de iarba, picatura de roua... Linistea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
