Ziarul de Duminică

Horea Pastina (II): Arta si mantuire

Horea Pastina (II): Arta si mantuire
23.02.2007, 15:24 138

Langa Horea Pastina m-am simtit ca langa Calauza lui Tarkovski. Cu adorabila stangacie si seninatate, incearca sa-ti transmita ideea ca drumul prin viata este asemenea celui spre Casa din "Zona" tarkovskiana; esti condamnat la ascultare si doar astfel ajungi sa intelegi ca drumul te duce spre mantuire. L-am priceput bine, oare, pe Horea Pastina, pictorul ale carui panze diafane desprind din vagul contururilor rafinamentul, proportia si lumina? (Marcela Gheorghiu)

Primul meu profesor a fost chiar fratele meu, Ovidiu. I-au urmat dascalii si colegii de la Scoala Populara de Arta si, nu in ultimul rand, chiar picturile originale de la Muzeul de Arta din Ploiesti mi-au fost excelenti maestri. Una peste alta, anii petrecuti la Ploiesti au fost benefici in dezvoltarea mea artistica.
In 1967, am reusit sa intru la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti. Chiar din anul I, am avut norocul sa nimeresc la clasa maestrului Alexandru Ciucurencu. Doamne, cat ma bucur ca l-am avut profesor! Am trait plenar anii de Institut, lucru pe care nu l-as spune si despre perioada preuniversitara, iar intalnirea cu Ciucurencu a dat sansa profesiei mele de mai tarziu, pentru ca am intrat in contact direct cu o sursa care nu insemna deprinderi si scheme de a invata intr-un anumit fel, ci un dascal care avea legaturi cu scolile lui Ressu si Andre Loth. De la Ciucurencu am invatat multe lucruri pe care, la randul lui, el le dobandise de la cei pe care i-am pomenit. Acest indelung exercitiu, pe care l-am continuat si dupa facultate, il practic si astazi.

In arsita timpului
Chiar in perioada in care am intrat la Institut, aparusera zorii schimbarilor. Nu ma refer neaparat la realismul socialist, care evident ca exista deja aunci cand am devenit eu student - desi, personal, nu am prins chiar perioada marilor dificultati pe care le-au generat in arta aceste comandamente staliniste. In ce ma priveste, l-as numi, mai curand, materialism socialist decat realism, pentru ca, daca stau sa privesc pictura lui Grigorescu sau Andreescu, de pilda, i-as spune acesteia tot pictura realista. De ce? Deoarece te tine ancorat tot in lumea materiala, pe cand in ceea ce numeau comunistii realism socialist aveam de a face cu o pictura in care ceea ce intelegeau ei prin materialitate se dematerializa, conducandu-te fara sa-ti dai seama spre o alta tinta. In plus, invatamantul realist socialist cerea un anumit studiu dupa natura, cu varful creionului, pe suprafete de mari dimensiuni. Ceea ce era foarte greu. Cu creionul poti desena pe suprafete mici, ori in anii aceia se foloseau suprafete foarte mari, comunismul in ansamblul lui era bolnav de megalomanie. Intamplator, eu nu am prins o asemenea perioada, dar am avut prilejul sa vad la altii astfel de studii, prin care se urmarea materialitatea pana la respectarea texturii panzei, a imbracamintei modelului, ori sa acoperi o suprafata mare din creion era inainte de toate pierdere de timp si transforma lucrul intr-o corvoada. In plus, erai pus sa faci ceva ce, din punctul meu de vedere, era exterior studiului.
Pictura isi are un limbaj al ei, propriu: punct, linie, valoare, culoare. Nu ma simt atat de apropiat de ceea ce ar insemna, sa zic asa, restituirea imediata a lucrului vazut, fapt care, de altfel, ar fi si imposibil. Pictura este altceva, este mai mult decat aceasta simpla privire imediata. In plus, n-ar folosi la nimic daca in lucrul pe care il fac eu nu as regasi, decat inca o data, natura pe care o am in fata ochilor. Daca, prin ceea ce facem, nu putem ajunge la altceva pe care l-as numi "pictura", nu suntem artisti. Daca doresc marul din natura, pun mana pe el si ma hranesc cu el sau ma duc si-mi procur mere, dar marul din pictura este altceva decat marul din natura si, obligatoriu, implica o alta forma de a te hrani cu el. Ei bine, toate astea mi le-am insusit de la profesorul meu, maestrul Alexandru Ciucurencu, un reper fundamental al biografiei mele artistice, dar nu si singurul...

Parintele Staniloae
...L-am cunoscut. Am stat mult in preajma lui. Si, totusi, nimeni nu-si poate inchipui cat de greu imi este sa-i fac portretul. Aveam tot timpul usa deschisa la dansul, nu am avut niciodata probleme cand am dorit sa-l vizitez, intram in casa la el ca si cand as fi intrat la mine in casa. In perioada in care l-am cunoscut pe Parintele Staniloae, locuiam pe Soseaua Iancului, iar Costion Nicolescu (Muzeul Taranului Roman) - nasul nostru de cununie -, pe Vatra Luminoasa. Costion m-a dus pentru prima data la Parintele Staniloae, care locuia in zona, si de atunci am ramas langa el. Am facut, apoi, un schimb de locuinta si m-am mutat din Magura Vulturului (nu departe de Piata Iancului) in strada Paleologu, care intersecteaza Mantuleasa, spre Calea Mosilor. Parintele statea pe strada Cernica, aproape de mine. Acum, strada ii poarta numele. Fiindu-mi foarte la indemana, cat stateam in Bucuresti, ma vedeam zilnic cu el.
Venea multa lume la Parintele Staniloae, tot felul de oameni - intelectuali, ierarhi, calugari, oameni simpli... Era foarte primitor si intotdeauna ne dadea cuvant de invatatura. Celor care ii calcam mai des pragul, parintele ne vorbea despre scrierile sale; mai ales despre traducerile din Sfintii Parinti, la care lucra in perioada aceea, impartasindu-ne cate ceva din aspectele pe care le intalnea si care ii captau interesul in mod special... Ce sa zic? Ma simteam bine in preajma lui. Dogorea iubire. Sigur ca despre el s-a scris mult, dar aceasta experienta proprie a contactului cu el m-a ajutat mult, m-a intarit in hotararea de a continua pe drumul pe care o apucasem si anume pe urmele inaintasilor, ale pictorilor romani. Nu mi se pare o scoala inchisa ceea ce au facut ei, mi se pare o arta deschisa, ce poate fi continuata de oricine se apropie de opera lor. Aceasta experienta nu se epuizeaza o data cu ei. Lucrurile se inmultesc, ele nu scad, se adauga si fiecare persoana aduce ceva nou. Or, este atat de frumos sa descoperi noutatea! In cele din urma, doar ea te imbogateste... Toate astea sunt legate de experienta unica traita alaturi de Parintele Staniloae.
Era cu putin inainte de 1989 si aveam nevoie de aceasta intalnire. In arsita timpului pe care-l traiam nu regaseam hrana de care aveam atata nevoie. "Ce bine e sa fie fratii impreuna!" Nu ai nevoie in jurul tau de o multime de oameni, ci doar de o mana de suflete, cu care sa impartasesti lucrul. In felul acesta, nu faci decat sa intaresti lucrul pe care vrei sa-l faci, te intaresti pe tine, se intareste si cel de langa tine. Nu poti sa faci de unul singur lucrul acela. Intotdeauna vei avea nevoie de confirmarea celuilalt: "Ce frumos ai facut lucrul acesta!", dupa cum si celalalt are nevoie de confirmarea ta. Or, exact aceasta experienta te imbogateste. Daca nu ar fi asa, toata existenta noastra ar fi ca o repetitie mecanica si totul ar fi atat de plictisitor. Intram in aceasta materialitate a lumii. Alcatuirea ei este frumoasa, dar daca ne multumim doar cu atat, daca pamantul pe care il lucram nu se transforma in caramida, iar caramida intr-o casa, atunci nu am facut nimic. Dar pentru asta e nevoie de ascultare, de smerenia ucenicului. De cumintenie. Parintele Staniloae avea o vorba: "Decat sa stai degeaba, mai bine sa lucrezi degeaba".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO