I. Augustin Buzura: Am inceput prin a trai printre nebuni

16 sep 2008 Autor: Marcela Gheorghiu

I. Agustin Buzura

Genealogii incrucisate
Cu data nasterii am avut foarte multe probleme. M-am nascut in 1938, in satul Berinta de langa Baia Mare, insa, dupa acte, am avut mai multe zile de nastere: dupa unii, m-as fi nascut pe 9 septembrie, dupa altii - in 26 ale lunii si chiar in 28; in realitate, este vorba de 22 septembrie. Explicatia e simpla. Pe vremea aceea, inregistrarea nasterii unui copil se facea atat la primarie, cat si la biserica. In ce ma priveste, biserica a fost corecta in inregistrare; notarul, insa, a fost beat si, in loc de ziua nasterii, mi-a eliberat un certificat cu data inregistrarii. Oricum, conform ultimului act, cel pe care il am si astazi, m-as fi nascut pe 9 septembrie. 9, insa, nu este ziua nasterii, ci ora la care am aparut pe lume. Asa am ramas, deoarece notarul a conchis ca, in cele din urma, tot in septembrie m-am nascut, in consecinta eroarea nu-i uriasa. 22 septembrie este insa ziua mea reala de nastere, ziua care apare, ce-i drept, in dictionare si carti, in diverse alte inscrisuri, dar in nici un caz in cele oficiale.
M-am nascut asadar in 1938, “anul de varf” al capitalismului romanesc. Tata lucra in perioada respectiva la minele de aur din Baia Mare, mai precis la Valea Rosie, iar mama era casnica, taranca. Povestea tatei e foarte complicata. Provenea dintr-o familie cunoscuta in zona, prezenta in documentele epocii care atestau faptul ca stramosii lui luptasera in armatele principilor transilvani; practic, pot sa-i urmaresc din 1579 pana astazi. Acesti stramosi faceau parte din ceea ce se numea “puscasii verzi”. Aveau si certificate de innobilare. George Baritiu facea glume pe seama acestor proaspat innobilati, numindu-i “boieri de sapte pruni”, pentru ca, atunci cand li se inmanau certificatele de innobilare, acestia primeau si cate o bucata de pamant, care era atat de mica, incat Baritiu zicea ca “incap pe ea doar sapte pruni”.
Bunicul tatei a facut inchisoare, deoarece a strans soldati si bani, ajutoare, pentru Razboiul de Independenta, contribuind, in acelasi timp, cu fonduri la infiintarea ASTREI. Tata nu s-a bucurat insa de micile privilegii ale apartenentei la familie, pentru ca, in lantul genealogic, a avut loc un accident. Mama lui, bunica mea, a facut o pasiune pentru un inginer englez care construia linia ferata Cavnic - Strambu Baiut. Din aceasta iubire a rezultat tata, dar parintii ei au rupt orice legatura cu bunica, dezmostenind-o. Eu am cunoscut-o, fusese o femeie foarte frumoasa. A pastrat acest secret o viata intreaga si nu l-a dat in vileag decat cu putin inainte sa moara.
Nerecunoscut de familie, tata s-a chinuit in fel si chip, muncind in diverse locuri. Dupa ce s-a mai maturizat, a fost adoptat de o familie din satul in care m-am nascut eu, asta dupa ce se casatorise cu mama. “Parintii” adoptivi i-au lasat casa, pamantul, toate cate le aveau. Tata, insa, a continuat sa lucreze la mina. La randul ei, mama provine dintr-o familie ce merge foarte departe in istorie: Micle. Dupa Ioan cavaler de Puscariu, din familia asta se trage inclusiv profesorul Stefan Micle, sotul Veronicai Micle.
Ziua in care a inceput si ziua in care s-a sfarsit razboiul
Mi-o amintesc teribil de bine, desi se zice ca memoria copiilor incepe sa inregistreze coerent abia de la varsta de trei ani. Aveam un an si ceva, dar momentul inceperii razboiului imi este si acum extraordinar de viu in minte. Tata, venind de la mina, din Baia Mare, a anuntat-o pe mama: “A inceput razboiul, orasul e plin de cehi” (invadasera nemtii Cehoslovacia), “sa vedem ce facem”. Apoi, la putina vreme, a venit Diktatul de la Viena. Noi am ramas in zona ocupata de unguri, sosirea lor o tin foarte bine minte. Nu vreau s-o descriu in amanunt - nu-mi face deloc placere -, dar imi amintesc de felul in care au aplicat tactica intimidarii. Pe unii oameni din sat i-au pus in jug, sa are un hectar de pamant, biciuindu-i; stiu bine ca asa s-a intamplat pentru ca printre ei era si tata. Apoi au inceput rechizitionarile de animale, de atelaje, de tot ce puteau, pentru a le trimite pe front. Fiindca urma sa fie inrolat, tata a fugit in padure, asa cum facusera multi in perioada aceea. Nimeni nu voia sa lupte pe front, pentru ca nu luptau in armata romana, ci in cea horthysta. Era vorba de cateva regimente romanesti folosite la deminare. Niste bieti tarani trimisi sa demineze cu mainile goale... Nu e de mirare, asadar, ca, asa cum am spus, multi au fugit in nesfarsitele paduri care se intindeau in zona aceea, o zona mai mult de dealuri, muntele cel mai apropiat fiind Gutinul. Horthystii au impus, intre timp, o foarte dura administratie maghiara in sat. Din nou, tin bine minte un alt episod. Mama cu noi, copiii, ramasese in sat; de tata nu stia mai nimic. Intr-o zi, au dat buzna in casa, peste ea, un csendes tabor - acei jandarmi unguri cu pene de cocos la palarie, foarte cunoscuti si temuti pe atunci - impreuna cu primarul si cu notarul, pentru a-i lua din casa tot ce gaseau de valoare, fiindca biata mama nu avusese cu ce sa plateasca impozitul. Acolo se facea o agricultura de subzistenta - Maramuresul e o zona saraca, in care toata civilizatia s-a cladit pe lemn si pe piatra. La vederea acestora, pe mama a apucat-o furia si l-a batut pe notar de l-a nenorocit; era o femeie teribil de energica, de puternica. Dupa acest incident, a fost lasata in pace; de fapt, cam asta era legea zonei. L-a scurt timp, insa, am fugit si noi. Cu toata familia, cati eram, cu carutele, cu tot ce-am putut lua, ne-am ascuns in padure, intr-o vagauna in care, tin minte, era amplasat un singur aparat de radio cu acumulator si toata lumea statea cu sufletul la gura sa auda cand vin trupele romane. Trupele horthyste pierdusera razboiul si incepusera sa se retraga, fapt ce provoca fiori de groza in sufletul romanilor, care se temeau de o eventuala razbunare. Erau foarte multi tarani care fugisera si bantuiau pe acolo, tata ba aparea, ba disparea. Toata lumea asculta BBC-ul, care ne tinea la curent cu apropierea frontului. Se auzea, tot mai aproape, zgomotul avioanelor, tunurile... Intr-o buna zi, pe 23 august, a rasunat anuntul: Romania a intors armele. In acel moment, toata lumea era pregatita sa se intoarca in sat.
Parca vad si astazi coloanele serpuitoare de carute si de steaguri romanesti - desi eram, inca, o alta tara - care inaintau pe drumuri forestiere, inguste, nenorocite. Cand coloana in care ne gaseam a intrat in Berinta, iar noi am ajuns la casa noastra cu foarte mare dificultate, in locul multasteptatelor trupe romane au aparut rusii. Primul soldat sovietic care ne-a intrat in casa ne-a “ras” cu automatul icoanele de pe pereti. Trebuie sa va spun ca in satul nostru - ca si in intregul Maramures, de altfel - icoanele au fost si sunt la mare cinste; exista un cult al pastrarii traditiilor religioase. Cu toate acestea, cel putin din acest punct de vedere, Berinta era un caz bizar, pentru ca acelasi preot slujea si la ortodocsi, si la greco-catolici. Era atat de faimos acel preot si atat de iubit de oameni, incat cu el se facuse o exceptie. Dar si ai mei - mama si tata -, unul era greco-catolic, celalalt ortodox. Abia mai tarziu, cand am inceput sa inteleg mai bine, mi-am dat seama de ce era preotul atat de iubit: facea exorcizari. Veneau la el sute de bolnavi din toate colturile tarii, pentru a fi vindecati. Uneori nu puteam iesi din casa din cauza nebunilor care bantuiau pe acolo si cu care el, “Sfantul”, isi lucra pamantul. Am inceput prin a trai printre nebuni si, se pare, asa o sa si sfarsesc... Dar asta este un alt capitol.