In data de 22 mai, „Ziarul de Iasi", cel mai citit si mai select cotidian din urbe, a decernat Premiul National pentru Proza scriitorului Ion Iovan. Fac parte din juriu (alaturi de Al. Calinescu, presedinte, Emil Brumaru, Valeriu Gherghel, Doris Mironescu si Codrin Liviu Cutitaru) si cred ca nu ne-am inselat nici anul acesta. Sigur, numele lui Ion Iovan nu este, poate, unul care sa fi beneficiat de o promovare intensa, insa cartea sa, „Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale, insotite de un inedit epistolar, precum si de indexul fiintelor, lucrurilor si intamplarilor in prezentarea lui Ion Iovan" (Editura Compania, 2008) este o reusita incontestabila, situata la intalnirea documentului cu fictiunea.
Bun cunoscator al operei si biografiei lui Mateiu, autorul are curajul de a scrie... jurnalul scriitorului. Asa cum, probabil, l-ar fi scris el insusi, daca ar fi facut-o. Sau asa cum poate l-a si scris, doar ca el
s-a pierdut. Nemultumit de urmele ramase din manuscrise, el se decide, prin urmare, sa le reconstituie, intr-o tentativa care tine mai mult de arheologia literara decat de fictiunea pura. E vorba de o inventare fantezista a unor insemnari in care autorul „Crailor de Curtea-Veche" ar fi consemnat tot ce a considerat de cuviinta in ultimul sau an de viata, dar totul e nu numai plauzibil, ci, la o adica, chiar verificabil. Ion Iovan nu inventeaza de capul sau, nu-si tradeaza personajul, ci preia date din realitate si le aranjeaza intr-un puzzle care, daca nu arata cu precizie cum au stat lucrurile, ofera indicii verosimile despre cum ar fi putut sta. „Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale..."nu reprezinta, asadar, decat un roman bine documentat, care incearca sa reconstituie ultimul an din viata scriitorului, bazandu-se pe fapte, documente oricand verificabile. Oricum, e vorba de fictiune in stare pura, chiar daca ea este armata documentar.
De fapt, cartea lui Ion Iovan trebuie citita in paralel cu jurnalul si agendele mateine, chiar in forma necreditabila in care ni le-a lasat Perpessicius, caci exact asa a si fost scrisa. Aproape nimic nu este lasat la intamplare, totul fiind supus datelor foarte precis identificate. Dar, mai important decat acest alibi documentar este faptul ca autorul reuseste sa pastreze intact spiritul lui Mateiu I. Caragiale. Intra, altfel spus, in psihologia lui, ii cunoaste temperamentul, complexele, frustrarile, lecturile, conceptiile, ambitiile, relatiile cu unii confrati s.a.m.d. De aceea, insemnarile nu sunt straine de spiritul dandy-ului, care ar fi fost, probabil, satisfacut de aceste pagini si ar fi constatat ca ele ii oglindesc perfect preocuparile si ifosele ciudate. Chiar daca am priceput conventia, nu ar trebui sa ne refuzam placerea de a intra in jocul autorului si de a citi acest „jurnal" pentru farmecul sau in sine. La urma urmelor, macar atata lucru merita si Mateiu I. Caragiale, fie si in ipostaza de personaj.
Acest Mateiu are ceva din blazarea si dezamagirea aristocrata a lui Pasadia: scrie din consecventa cu sine, fara a mai gasi insa vreun rost inalt acestui gest. Isi satisface, pe de o parte, o necesitate, dar nu una pe care s-o considere prioritara. Altele par a fi valorile sale: heraldica, capatuirea, decoratiile, viata de mosier si motanul Calimach. De altfel, declara, in repetate randuri, ca a recurs la insemnarile cu pricina doar pentru a se dezobisnui sa „literaturizeze". Este o fuga de estetism a celui mai estetizant dintre scriitorii romani.
Delicioase sunt paginile in care hirsutul scriitor isi incondeiaza confratii. Ca nu era un sociabil, asta o stie oricine, dar de aici pana la a trasa, in tuse uneori grotesti, atatea fizionomii e semn de imaginatie debordanta. Totusi, Ion Iovan nu tradeaza spiritul reticent si stilul arogant-vindicativ pe care Mateiu le plasa intre el si ceilalti. Tinte predilecte sunt Perpessicius (parca in semn de razbunare postuma pentru neprofesionalismul cu care a tratat insemnarile diaristice si agendele), Serban Cioculescu (mare admirator al tatalui), Gala Galaction, Sadovesnu, Nae Ionescu, dar nici ceilalti scriitori ai epocii nu scapa neincondeiati. Peste toti, patroneaza hidos Arghezi, prins parca sub propria lupa deformatoare: „In mod ciudat, coada junilor e tinuta de raspopitul Theodorescu, care la saizeci de ani are aceeasi fata de badaran sadea; de altfel, se trage dintr-un negustor de cartier, din spita joasa miruita cu nume fals. Il stiu dinainte de razboi, pamfletar abject, desi nemtofil. Dupa infrangere isi lasa mustata, isi pune lavaliera si se face poet; cateva cuvinte potrivite si gata – noul Eminescu! Biblie si tiganiada, sfinti si borfasi, flori de cimitir si mucigaiuri ca-n dugheana lui taica-sau". E multa malitiozitate in aceste crochiuri, dar nimic nu ne indica faptul ca Mateiu nu ar fi gandit astfel. Este, de fapt, modul sau de a vedea lumea si de a o raporta, reducandu-i dimensiunile, la sine insusi. Daca el este Pasadia, fireste ca toti ceilalti sunt replici ale grobianului Gore Pirgu.
O ultima intrebare: chiar este Mateiu I. Caragiale personajul construit in aceste pagini? Raspunsul e unul afirmativ: pe cat se poate cunoaste, chiar asa era scriitorul in ultimii sai ani de viata. Temperamental, psihic, el e intreg in paginile acestor voluminoase insemnari plasmuite (reconstituite) de Ion Iovan. In mod paradoxal, uneori apocrifele sunt mai cuprinzatoare decat originalul.
Cu riscul de a comite o pledoarie pro domo, risc sa afirm ca, prin premierea acestei carti, institutia Premiului National de proza acordat de „Ziarul de Iasi" castiga autoritate. La Iasi se premiaza, iata, cartile bune si nu autorii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
