Documentandu-ma pentru un proiect la care intre timp am renuntat, am citit sau macar am rasfoit toate seriile revistei iesene. Si am putut constata ca viziunea pe care o impusese Corneliu Stefanache era una profesionista, lipsita de parti-pris-uri vizibile ori de tamaieri din amicitie. Marele merit al prozatorului iesean a fost acela de a avea curajul sa parieze pe o echipa de critici tineri, cu verva si mult mai putin dispusi la compromis decat cei cu vechi state de functii. Printre ei, s-au numarat Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu, Constantin Pricop, George Pruteanu, Val Condurache. Cartile erau alese cu obiectivitate si se scria intr-un spirit care nu parea al epocii. Cred ca generatia de critici din anii ’70-’80 ii datoreaza foarte mult redactorului-sef de atunci.
Nu spun ca omul nu a avut si pacatele sau greselile sale. Nu ma lansez nici sa afirm ca a fost un mare prozator. Spun doar ca prezenta sa a dat multa consistenta vietii literare iesene inainte de 1989, atunci cand nu putini preferau sa nu riste doar pentru a-si mentine scaunul confortabil. Corneliu Stefanache a riscat mereu reusind sa impuna o serie de scriitori si a demonstrat ca, daca e facuta serios, cultura de la Iasi este oricand competitiva cu cea de la Bucuresti. Seria Convorbirilor literare pastorita de el o demonstreaza din plin.
Spre deosebire de alte persoane din functiile-cheie ale epocii apuse in 1989, el nu a fost un ticalos. Dimpotriva, a facut mult bine, chiar punandu-si pielea la bataie. Am admirat si discretia sa de dupa 1990. S-a izolat, a preferat sa ramana in umbra, sa-si faca treaba la Biblioteca Centrala, sa nu intre in polemici inutile. A refuzat functii politice, diplomatice sau pur onorifice. Eu am interpretat aceasta atitudine ca un semn de bun-simt. Azi, de pilda, Mircea Radu Iacoban, unul dintre politrucii acerbi ai culturii iesene de mai ieri, ne da lectii intr-un cotidian local, fara a-si fi facut o spovedanie publica macar formala. Cei care lucrau la cenzura sau autorii de poezele omagiale nu au facut nici ei pasul inapoi si te privesc in ochi cu o seninatate care te face sa intorci privirea. De securistii cunoscuti nu mai vorbesc. Intr-un asemenea context, discretia lui Corneliu Stefanache mi s-a parut la locul ei.
L-am intalnit abia in 2004, cand a relansat revista Insemnari iesene. M-a sunat intr-o dupa-amiaza, fara sa ma fi cunoscut pana atunci, si mi-a cerut sa ii trimit un articol. M-am executat prompt, dupa care a venit un al doilea telefon, cu propunerea de a face parte din redactie. Aveam 24-25 de ani, aveam prilejul sa fiu alaturi, la nasterea unei reviste, de Emil Iordache, Emil Brumaru si Alexandru Dobrescu. Am invatat mult in acea perioada. A fost pentru mine o sansa pentru care ii voi ramane mereu recunoscator lui Corneliu Stefanache, pentru ca mi-a intins o mana dezinteresata. La urma urmelor, avea destui amici care nu ar fi refuzat acel post. L-am cunoscut, in acei ani, destul de bine. Mi se parea o persoana calda, mereu afabila, calma. Avea multe de povestit. Fusese unul dintre apropiatii lui Marin Preda si cunostea foarte bine viata literara de dinainte de 1989. Am fost de mai multe ori la el in casa, gatea mereu (cand sotia era plecata in strainatate) si facea totul ca sa ne simtim bine. Imi amintesc o foarte placuta dupa-amiaza petrecuta la el cu scriitorul Constantin Toiu. Totul a fost foarte firesc si, pentru criticul la inceput de drum care eram, foarte instructiv.
Stiam ca s-a imbolnavit si evitam, in ultima vreme, sa-i mai dau vreun semn. Nu din alte cauze, ci pur si simplu din delicatete. Nu voiam sa-l tulbur. Il stiam o persoana demna si nu as fi vrut sa-l fortez in vreun fel sa-si arate slabiciunea. Ultima oara m-a sunat el, asta-vara. Avea vocea schimbata. Mi-a spus ceva despre un manuscris peste care ar fi dorit sa ma uit, eventual sa-i fac o prefata, si a promis ca ma va cauta curand, cum se va simti mai bine. Nu a mai facut-o, din motive pe care acum le inteleg. L-am visat cu cateva zile inainte de a afla despre moartea sa. M-am gandit sa-i dau un telefon, dar am ezitat, de teama sa nu-l deranjez.
Stiu sigur ca au ramas destule carti nepublicate in urma sa. Pe de o parte, un roman, Confesiunea valetului, din care cunosteam cateva capitole, care mi se parusera peste proza sa de dinainte de 1989. Dar, poate si mai important, un jurnal, cu care ne ameninta in gluma cand ne contraziceam, in care notase zilnic, de cand intrase in viata publica. Trebuie sa fie un document foarte valoros privitor la anii ’70-’80. Cineva ar trebui sa se ocupe de editarea sa.
Inchei subit si conventional, cu credinta ca spun un adevar: odata cu disparitia lui Corneliu Stefanache, cultura ieseana a pierdut unul dintre personajele sale pozitive. Sa stiti ca nu sunt atat de multe...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
