IASII LUI PATRAS/ Confesiunile deghizate ale lui Sorin Stoica

10 mar 2010 Autor: Patras Antonio

Sorin Stoica face parte din categoria extrem de restrânsă a scriitorilor care işi găsesc stilul de la bun inceput, fără să-l caute (iar printre prozatori, se ştie, fenomenul e şi mai rar intâlnit). Aşa se explică, bunăoară, impactul neobişnuit al debutului său, semnalat in mai toată presa literară cu exaltarea descoperirii marilor revelaţii.

E drept, lucrurile ar fi stat poate altfel (dar nu cu mult) intr-un context ceva mai fertil in valori literare: entuziasmul s-ar fi temperat niţel, favorizând nuanţa in receptare şi un verdict purificat de circumscrierile excedentare ale complicităţilor afective. Cu toate acestea, volumele ulterioare nu au infirmat, niciunul, diagnosticul iniţial. Dimpotrivă. Dacă de atunci, chiar de la prima carte (Povestiri cu injurături, 2000), talentul autorului se cristalizase intr-o formulă narativă precis conturată, percutantă şi uimitor de matură, mascând carenţa experienţei de viaţă printr-o excepţională disponibilitate empatică, formulă manevrată dezinvolt de un povestitor insetat de concret, cu urechea şi ochiul mereu la pândă, textele de mai târziu se inscriu şi ele tot pe coordonatele cunoscute, la o cotă valorică menită să consacre şi să consolideze un prestigiu neindoielnic.

Se observă cu uşurinţă că, in intervalul celor şase ani câţi s-au scurs de la debut până la pretimpuria-i dispariţie, Sorin Stoica a preferat să rămână prizonierul propriei maniere (din instinct, din inteligenţă, din cine ştie ce pricină, nu mai contează) şi să ducă departe, până la limită, o experienţă dintre cele mai dramatice (i-aş zice onto-scripturală, dacă nu mi s-ar părea prea preţioasă expresia). Nici vorbă de "mutaţii" ori spectaculoase salturi calitative. Lipseşte regia momentelor de graţie, delimitate, in majoritatea cazurilor, cu exces de mijloace, ca intr-o exergă. Aici, din contra, diagrama ce marchează direcţia de evoluţie, pe axa principalelor repere, din viaţă şi din cărţi, păstrează consecvent un foarte descurajant (la prima vedere) aspect rectiliniu. Intr-adevăr, de la Povestirile cu injurături la O limbă comună sau paginile de jurnal publicate postum diferenţele sunt neinsemnate: aceleaşi intâmplări şi fapte diverse, reluate parcă mereu, pe un ton identic, cu variaţii insesizabile.

Dar ceea ce se pierde privind lucrurile din imediata apropiere, pe suprafeţe mici, se câştigă, in schimb, dacă facem câţiva paşi indărăt şi incercăm să prindem intregul. Aceasta şi e, de fapt, cea mai potrivită opţiune de lectură - pentru că, citite impreună, ca fragmente ale unei singure cărţi, textele lui Sorin Stoica reuşesc să creeze un puternic efect de intensitate. Dezordinea narativă (aglomerarea detaliilor, fără nicio intenţie de organizare superioară, geometrică) camuflează, in fond, planul unei compoziţii de cu totul altă natură, edificate după un principiu muzical care distribuie accentele in funcţie de nişte reguli subtile, aplicabile pe un material mai imponderabil. Balanţa se inclină de partea sugestiei şi a nuanţărilor in infinitezimal. De aceea (cum s-a şi remarcat, altminteri, incă de la primele cronici), prozatorul nu e un arhitect (nu izbuteşte in roman), ci un rafinat colportor de istorii orale, un "povestaş" cu auz ascuţit şi cu o curiozitate nesăţioasă faţă de tot ce se intâmplă in lume, din bătătura curţii la planeta intreagă.

Nici povestirile din ultimul volum, apărut postum, Aberaţii de bun-simţ*, nu fac excepţie de la regulă. Ele se integrează firesc in corpusul textelor publicate anterior, fără a surprinde prin inovaţii tehnice ori prin altceva, inedit. Pe unele dintre ele parcă le-am mai citit o dată, greu de spus insă unde anume. Pe câteva, dacă nu mă inşală memoria, autorul le-a publicat cândva in "Suplimentul de cultură". Mici secvenţe narative cu protagonişti din diverse categorii sociale, de la intelectualitatea rurală la lumea măruntă a mahalalei, de la boschetarii urduroşi la pensionarii care se plictisesc de moarte. La fel ca in atâtea alte locuri, prozatorul toarnă şi aici, intr-un mixaj sui generis, o mulţime de lucruri, punând laolaltă observaţia de interes larg antropologic, mentalitar, cu reflecţia morală, impresia strict personală, de jurnal intim, cu egografia cultivată terapeutic (ca lepădare de eul narcisiac, inlocuit invariabil de ruda sa mai sărmană din limbajul oral, "io"), descrierea analitică a unor reflexe comportamentale de interes preponderent sociologic cu reveria memorialistică ş.a.m.d. Din nou, interesul se concentrează aproape programatic pe atitudinea faţă de eveniment (dar şi faţă de text), ce aduce cu sine şi un dispreţ subsecvent legat de "invenţie". Ca atare, o bucată reia un subiect din Tudor Octavian, pe care il tratează insă diferit, după calapodul propriei poetici. Prozatorul recurge dealtfel frecvent la asemenea furnizori de subiecte ("informatori", cum ii alintă el câteodată), precum Nae Stabiliment (personaj cu care cititorii lui Sorin Stoica au făcut demult cunoştinţă) sau tanti Cati, dactilografa, ca să nu-i mai menţionez pe ceilalţi (n-aş mai termina…).

Rolul povestitorului s-ar limita, prin urmare, la ipostaza de simplu mediator, agent al comunicării directe, de la om la om, cu ajutorul unei "limbi comune" (pentru detalii, vezi cartea cu titlu omonim), accesibile oricui. Sarcină grea, impunând drept condiţie preliminară renunţarea, asceza, reprimarea tendinţelor egolatre şi a impulsului afirmării de sine. In plus, naratorul acesta ubicuu şi lipsit de viaţă personală ar avea menirea de a concilia literatura cu viaţa şi de a-i invăţa pe ceilalţi (pe cei care trăiesc fără a fi capabili să povestească) alfabetul unei etici "de buzunar", la indemâna tuturor. Ceea ce nu inseamnă, cum tinde să creadă scriitorul intr-un moment mai puţin optimist, "să facilitezi accesul unor proşti la cărţi proaste", permiţându-le astfel "să-şi lărgească ignoranţa". Deoarece cartea, dacă e bună, ar putea salva de la ignoranţă o mare parte din umanitatea cititoare. Poetica lui Sorin Stoica işi vădeşte aici, dincolo de binecunoscutul deziderat antropologic, şi o miză etico-estetică de toată frumuseţea, despre care merită să spunem câteva vorbe.

Intr-un text precum Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a intâmplat nimic (cel mai substanţial din intreg volumul), autorul aduce iar pe tapet (indirect, prin câteva mises en abyme de mare rafinament) obsesiile sale mai vechi legate de raportul autor-text-lume. Pornind de la constatarea oarecum paradoxală că "printre cei care produc texte, scriitorii sunt o minoritate", prozatorul citează copios din prezumtivul "jurnal" al Eugeniei Ionescu, femeie ce a ales calea renunţării dintr-un motiv ciudat, dar cât se poate de simplu: ruşinea de a exista şi, consecinţă firească, de a vorbi despre sine. Jurnalul devine, astfel, un fel de confesiune à contre coeur, un instrument de anihilare a eului, nevoit să se exprime parcimonios şi să se ascundă in falduri victoriene. Scrisul se transformă, prin urmare, intr-un dificil exerciţiu spiritual, vizând doar consemnarea evenimentului exterior, indiferent de relevanţa sa, şi inăbuşirea completă a vocii interioare, care incetează, treptat, să-şi mai ceară drepturile. Caietele cu pricina nu reţin nimic, niciun amănunt de viaţă intimă, dar inregistrează de pildă cu suspectă exactitate alte chestii, să zicem "ce s-a intâmplat pe lume in data de 4 martie 1989". Ca atare, conchide naratorul, "tot acest jurnal contrazice o teză fundamentală. Conform căreia omul vede toate evenimentele istorice prin intermediul microculturii sale. Aici apare un fel de dedublare, avem de-a face cu două perspective aproape neutre. Istoria există independent de Eugenia Ionescu. Un tip aparte de smerenie".

Şi iată cum, in miezul literaturii lui Sorin Stoica descoperim, cu plăcută surprindere, o fibră morală de cea mai bună calitate, care modelează scriitura după chipul şi asemănarea omului, in spiritul toleranţei şi al bunului simţ ("aberaţiile" din volumul de faţă nu-s deloc… aberante!). Ca să nu mai vorbim de sinceritatea cuceritoare a mărturisirilor scăpate adesea de sub control (să fie la mijloc doar o impresie?), cu o ingenuitate frapantă, de neverosimilă autenticitate. Smerit, naratorul parcă şi-ar cere mereu scuze. Aplauzele il stingheresc. Ei bine, povestind despre tot ce se nimereşte, fără pic de emfază, dar cu o insufleţire contaminantă, Sorin Stoica se singularizează in raport cu colegii săi de generaţie tocmai prin latura aceasta participativ empatică, ilustrând la propriu şi intr-o manieră dramatică ideea mai veche (a lui Sartre, pare-mi-se) că scriitorul trebuie să indure şi să poarte cu el "sarcina lumii". Intr-adevăr, diferenţele sunt evidente, de-ar fi să ne gândim doar la obiectivitatea rece, impersonală, a unui Dan Lungu (care priveşte omul cu ochi de expert, la microscop, ca pe o gânganie bizară) sau la viziunea minimalist regizorală (de prestidigitator dibaci, atent să nu cumva să-şi trădeze trucurile) a lui Teodorovici. Aceeaşi lume, in variante distincte, totuşi. Cum e şi firesc.

Sorin Stoica iţi câştigă imediat increderea, te face să-l crezi pe cuvânt din capul locului. Francheţea cu care inţelege să spună lucrurilor pe nume i-a adus in viaţa de zi cu zi destule prejudicii (vezi epilogul ce relatează povestea cu scandalul demiterii de la Muzeul Ţăranului Român). Aşa se explică şi greutatea etică a prozei sale. Dacă autorul pierde, literatura are numai de câştigat. Din aceeaşi cauză, şi in multe dintre povestirile ce alcătuiesc prezentul volum vom intâlni numeroase observaţii sau reflecţii banale, ca de pildă: "Nu poţi dispreţui sau uri decât ceea ce cunoşti", "Vulgaritatea nu se află in obiectul contemplat, ci in gura vorbitorului", "Petrecem pe WC o mare parte din timpul vieţii", "Să fii simplu e o artă" ş.a.m.d. Numai că prozatorul, conştient de limitele sale, işi asumă banalitatea firesc, dar şi oarecum polemic, pentru a nu ieşi din postura de om obişnuit in care se simte el cel mai bine. Morga ascunde păcate grele. De aceea, ipocrizia pare ţinta predilectă a ironiilor, fiind semnalată ca un defect grav, mai cu seamă când in discuţie intră cazul unor mari scriitori (precum Cărtărescu, de pildă). Scriitorul nu are voie să mintă.

Povestirile lui Sorin Stoica sunt nişte exerciţii de sinceritate deghizate in forma unor captivante naraţiuni, care se citesc cu sufletul la gură. Cine pricepe noima oximoronului din titlu va inţelege cu uşurinţă ce şi cât datorează prozatorul moralei bunului simţ. Ca paradox, fireşte.

*) Sorin Stoica, Aberaţii de bun-simţ, Editura Polirom, Iaşi, 216 p.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine