Ziarul de Duminică

IASII LUI PATRAS/ Elogiul diletantismului

IASII LUI PATRAS/ Elogiul diletantismului
05.05.2010, 16:33 171
In acelaşi an (1969) apăreaudouă "cărţulii" de foarte ingenioasă factură fragmentar eseistică -Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter şi Simptome-, semnate de tinerii pe atunci critici literari Matei Călinescu şiVirgil Nemoianu (in fotografie, impreună cu soţia şi fiul, in2001).
Cu o coerentă structură epică cetransmitea, in forma parabolei, idei de o scânteietoareoriginalitate şi subversivă indrăzneală, microromanul maivârstnicului Matei Călinescu reuşea să impună şi un memorabil, cuml-a definit cândva Eliade, "personaj-mit" (singurul "tip" depersonaj inzestrat cu "o conştiinţă teoretică a lumii şi apropriului destin"), profet modern propovăduind doctrina mântuiriişi a libertăţii individuale prin refuzul integrării intr-osocietate inacceptabilă. Faţă de "jucăreaua" aceasta cu tâlcurigrave, anunţând parcă prin simbolice bătăi de gong pericolulvinovatei servituţi voluntare, Simptomele lui VirgilNemoianu au o mai pronunţată tăietură ludic-livrescă, un caractermult mai liber, de exerciţiu intelectual, improvizaţie voioasă,apropiată compoziţional de tipul eseului conversaţional şi alnotaţiilor fragmentare care au făcut faima lui Lichtenberg şi acâtorva diletanţi superiori, rataţi din prea multă imaginaţie,dintr-un soi de nerăbdare a spiritului insoţind mereu sentimentulinutilităţii, plictiseala gândului dus până in pânzele albe, gustulfad al ideii prea mult timp frecventate.
Oricât am căuta, nu vom găsi inSimptome vreun fel de suport epic, fie şi schematic, menitsă vehiculeze un mesaj anume ori semnificaţii cu schepsis, autoruldorind parcă să exploateze numai virtuţile expresive alecompoziţiei fragmentar-dialogale, numai, după o fericită formulare,"romanescul ideii". Aşa cum cartea lui Matei Călinescu scoate inevidenţă un mod de gândire "lichterian", fără să ambiţionezeinventarierea şi clasificarea ideilor intr-un "sistem", şiSimptomele, ignorând tentaţia exhaustivităţii, configureazădin fragmente şi notaţii disparate imaginea vie a unei inteligenţein actu, răsfrântă in oglinda cu mii de feţe asensibilităţii. Dar, dincolo de valoarea lor strict estetică şi departicularităţile "generice", extrem de interesant e că ambeletexte constituie nucleele modelatoare ale programului teoretic şiale viziunii critice implinite ulterior in studiile care le-au aduscelor doi autori prestigiul internaţional. Dar, pe când Viaţa şiopiniile lui Zacharias Lichter a fost mereu reeditată,câştigându-şi binemeritata preţuire a criticii şi a publiculuicititor, Simptomele, in schimb, nu au avut un ecou pemăsură, nedreptate asupra căreia incearcă să atragă atenţiapaginile de faţă.
Ideea scrierii unui jurnal "denoapte", de idei şi notaţii voit impersonale i-o datoreazăNemoianu, după propriile mărturisiri, lui Ion Negoiţescu,traducătorul lui Lichtenberg şi prietenul câtorva dintre cei mairemarcabili tineri intelectuali care incepeau să se afirme lainceputul anilor '60, mai toţi proveniţi din mediul universitar,poligloţi şi cu studii solide (printre ei, şi Matei Călinescu, şiToma Pavel). Grupând fragmentele in jurul unor teme-nucleu, de undeşi impresia unei organizări pointillist-muzicale, fără o minimăpreocupare pentru desfăşurarea aşa zicând "pe orizontală",succesiv-lineară, Nemoianu a inventat, in maniera jocului livresc,şi o strategie paratextuală deloc complicată, in pofidaaparenţelor: după o scurtă notă a "editorului" (fictiv, fireşte),discursul e atribuit lui Pius F., mai mult bandă de inregistratdecât alter ego auctorial vehiculând o gândire proprie.Credibilitatea acestui personaj delegat cu funcţia reflectantă (ca"martor") e subminată din capul locului, nu insă până intr-atât câtsă-l compromită cu totul, după cum ar fi vrut insinuantul editor.Pius F. nu face altceva decât să consemneze ce spun ceilalţi şi, inspecial, magistrul Clarian (abia acesta un purtător de cuvânt alautorului). Forma literară nu e, totuşi, deloc "intâmplătoare, aşacum natura produce uneori spontan lucruri folositoare", dupărăutăcioasele vorbe ale editorului. Oricât de indoielnic din punctde vedere al inteligenţei, Pius F. tot un reprezentatant ficţionalce vehiculează mesajul autorului rămâne, iar observaţiile sale dinCuvântul inainte nu-l incriminează in asemenea măsură incâtsă ne facă să ignorăm punctul său de vedere. Vag personalizată,perspectiva "martorului" acestuia indică dorinţa de a intra indialog cu celelalte personaje - instanţe discursive. Din spuselesale, admiraţia i se indreaptă constant către Clarian, inţeleptulale cărui opinii şi vorbe memorabile işi propune să le tezaurizezecu sfinţenie. Ca prieten al maestrului, demn de consideraţie i separe, apoi, Almador, individualizat mai pregnant şi prin trăsăturifizice: "om mare de stat, butucănos şi puternic, cu faţa blândă, decopil, care se supăra rar şi zgomotos". Cu ceva rezerve e acceptattotuşi pe lângă ilustrul tandem Pterodactilul, individ "negru lagând, ca şi la chip, ciolănos, dezarticulat şi oacheş".Credinciosul discipol ţine să-şi exprime nedumerirea faţă detoleranţa magistrului care i-a ingăduit in preajma sa pe Tironidesşi Spiridanik, "doi măscărici obraznici", unul "mic şi rău",celălalt de-a dreptul "stupid", dar şi pe "filfizonul" Adelhio, "unmonden năzuros". In fine, piosul cirac binevoieşte să-şi incheieprecuvântarea, nu fără a-şi lua anumite măsuri de prevedere caresă-l absolve de eventualele reproşuri ale cititorilor onorabili şicu "naturelul" poate cam prea simţitor: "dacă am inregistrat şiunele din ieşirile groteşti sau superficiale ale invitaţilor, amfăcut-o doar ca să stârnesc râsul şi oprobriul lumii".
Lectura textului propriu-zisdovedeşte caracterul in fond amuzant-inventiv al prologului, dândapă la moară cârcotaşului editor, in special ipotezei privindintenţia mistificatoare a autorului care-şi va fi imaginat şi el şiva fi pus in scenă, asemeni eruditului iluminist transilvan insubsolul eroi-comicei sale poeme, spectacolul tuturorinterpretărilor posibile ale propriului text, de la nivelul celeimai rudimentare literalităţi până la glosa savantă şi acribiosulcomentariu filologic. Dar, spre deosebire de ceea ce se intâmplă in"subterana" Ţiganiadei, aşa-zisele "personaje" (menite săjoace, in fapt, rolul de simple chei muzicale", un fel decomentatori imaginari, dar nu ai unui text anume, ci ai literaturiiin genere) din cartea lui Nemoianu nu se disting mereu unele decelelalte prin discurs, iar criticul nici nu ţine să dramatizezeprintr-un veritabil dialog cuvintele participanţilor la "banchet".Senzaţia de monotonie stilistică persistă, in ciuda nuanţărilor şiperspectivelor care luminează aspecte infinitezimale ale ideii, iarfragmentele nu se succed in virtutea unui determinism cauzal (ceeace am menţionat deja, anticipând), pentru că autorul se fereşte săpună un diagnostic, nu are incredere in instrumentele logicii şi nu"ergotează", manifestând o accentuată mefienţă in raport cu oriceformă de dogmatism.
Deşi Simptome a fost, inpunctul de plecare, un jurnal de idei, un jurnal totuşi, accentulse pune indeosebi pe impersonalitatea "simptomelor", şi nu pesubiectivitatea opiniei sau pe rezonanţa pe care ar putea-o aveaimpresia in planul conştiinţei individuale, iar percepţiile preapersonale sunt proiectate pe un ecran abstract, golindu-se parcă deorice incărcătură afectiv-emoţională. De aceea nici nu suntpersonajele altceva decât pure abstracţiuni, cu o funcţie strictretorică, măşti in care eul auctorial se deghizează şi sedescompune ca o esenţă rară, de nerecunoscut la analiza in retortă.Unitatea monolitică a acestui "eu" se risipeşte parcă intr-opuzderie de fragmente, ca tot atâtea "simptome" dezvăluindcaracterul multiplu şi inepuizabil al lumii, al specularităţilorinextricabile născute la hotarul instabil, nelămurit dintre viaţăşi text.
Teoreticianul de mai târziu al"secundarului" găseşte de la inceput "metoda" cea mai adecvată"criticii simptomatologice": aceasta presupune refuzulinterpretării şi relativizarea maieutică a punctelor de vedere,fără insă a postula o relaţie directă (senzorială), nemediată (deconştiinţă) cu obiectul interpretării, pe linia a ceea de SusanSontag numea, intr-o carte care a avut momentul ei de glorie,"erotica artei". "Simptomatologia" - cu toate elementele comune cear apropia-o de diverse alte "teorii" ori "concepţii" specifice maicu seamă postmodernităţii (de la "gândirea slabă" la tot arsenalulsubiacent de valori "alternative") - constituie, iată, o "invenţie"demnă de cel mai viu interes, configurând o ramură aparte a aceleiincă de Nietzsche elogiate "ştiinţe" care are ca scop observarea şianaliza "suprafeţelor", a "epidermei" lucrurilor. Dacă e adevăratce se zice, că nu iese niciodată fum fără foc, prin chiar existenţasa "simptomatologia" semnalizează substanţialitatea realului, aexistenţei "pline". Autorul insuşi sublinia, de altfel, că"literatura simptomatologică" ilustrează modul in care"accidentalul se articulează in general", pe linia "eseismului" cemarchează traseul ipotetic, conjectural al gândirii, de unde şiforma "deschisă" a textului.
"Simptomele" sunt aşadar uncatalog de impresii şi notaţii pur descriptive şi, deopotrivă, dereflecţii. Oricât de ceţoasă, percepţia creează mereu "efectul dereal", pentru că prinde aspectele vii, tranzitorii ale lumiifenomenale, insă reflecţia, deşi adoptă mecanismele paradoxului şiabandonează căile raţionamentului silogistic, din dorinţa de a nuajunge mereu la aceleaşi concluzii prin aceeaşi, lemnoasă,dialectică, sfârşeşte invariabil in stereotipie. O dată constituit"procedeul", prin evitarea obstinată a clişeelor şi a locurilorcomune, se cristalizează şi un modus cogitandi ce ajunge săfie parodiat chiar in text, unde am găsit exprimată ideea că oriceparadox, mâncat de rugina timpului, se transformă intr-o formularede infiorătoare banalitate. Iată câteva exemple: Maestrul Clarianafirmă intr-un loc: "Eleganţa este disimularea izbutită a efortuluicreator", "Modestia este o formă a orgoliului, iar timiditateapoate fi o formă dispreţului. Timiditatea este, in orice caz, ourmare a plictiselii şi a lipsei interesului, a absenţei ininterlocutor a unor stimuli suficient de puternici pentru ainfrânge inerţia". In acelaşi spirit, "măscăriciul" Spiridanik, invorbele căruia gândirea maestrului emaimuţărită parodic,indrăzneşte să construiască şi el trouvaillesà lamani're de: "Teribilismul este o formă a modestiei". In fine,până şi cinstitul Pius F. incearcă să-şi imite profesorul, nu dinobrăznicie, ci din prea multă obedienţă, dând drumul in lume unorpanseuri de intristătoare previzibilitate: "La unii timiditatea eorgoliu, la alţii orgoliul e timiditate" etc.
Simptomatologia pune aşadar inrelief, deopotrivă, existenţa ca proces şi gândirea castructură, fără a manifesta vreun interes oarecare pentru unconţinut anume. De aici şi funcţia privilegiată a imitaţiei şiinsemnătatea "măştii" (s-ar umple destule pagini prin selectareasecvenţelor cu acest subiect), cum şi rolul aparte al parodiei,care se află faţă de obiectul-model intr-un raport similar celuidintre "simptom" şi "boala" la care acesta poate trimite. Oricum,ca formă "secundară", mai bine zis "secundă" in raport cu"originalul", parodia "subminează", dar şi scoate in luminămodelul, vădindu-i cele mai caracteristice articulaţii. O formăinconsistentă şi lipsită de originalitate nu poate fi parodiată.Altă variantă de mimetism, spontană (am văzut, ca in cazul lui PiusF.) o reprezintă prostia, cu care inteligenţa intreţine de altfelraporturi dintre cele mai fertile, binecunoscute lui Erasmus şiatâtor altor cărturari care nu dispreţuiau bucuriile vieţii: "Ointeligenţă completă are neapărată nevoie să-şi asimileze prostia.De altfel, acesta este principalul păcat al multor inteligenţemoderne: o lipsă practică printre insuşiri. Prostia trebuie să fieo insuşire a inteligenţei in rând cu, de pildă, forţa,eficacitatea, amplitudinea, generozitatea" etc.
Cine face, de fapt,simptomatologie? Evident, "diletantul", adică - ţine să precizezeautorul - "uno que si diletta, delectantul", amatorulsuperior care refuză robia specializării, aşa cum veritabilularistocrat cultiva artele liberale fără a persevera excesiv invreuna anume, fără a risca să-şi piardă libertatea pentru atâtalucru. Iată ce crede Adelhio: "in momentul in care ştii prea multdespre un lucru el incepe să devină vulgar. Familiaritatea excesivăcu un domeniu al cunoaşterii degenerează in ordinar şi strident. Deaici distincţia diletantismului", sau cum se caracterizează pe sine"maestrul" Clarian: "Sunt prea leneş ca să citesc filosofie şi preaambiţios ca să nu o fac. Sunt prea leneş ca să fac curte femeilorşi prea curios ca să nu o fac. Sunt prea leneş ca să fac carierădar o fac din plictiseală. Sunt prea leneş ca să fiu religios dar ofac din simţ al datoriei".
Urmând aceeaşi "logică"simptomatologică, vom spune că numai inţeleptul, rectediletantul, se poate "prosti", punându-şi pe cap tichia cuclopoţei. Specializarea duce la autarhie, la intristătoareasterilitate a gândirii rupte de universul viu, bogat şicontradictoriu al simţurilor. De aceea se şi afirmă repetatnecesitatea adecvării ideii la realitatea concretă: simptomatologianu e nicidecum o manifestare a acelei maladii spirituale constândin carenţa generalului şi numită de Noica intr-un ingenios eseu"catholită". Nu despre o carenţă e vorba, cât despre accentul şipreţuirea pe care le dobândeşte individualul in raport cugeneralul, nu ignorat, dar văzut ca sterilă abstracţiune:"Abundente sunt afirmaţii ca acestea: imi iubesc tatăl dar iubescmai mult adevărul (Anna Comnen, S. XII). Ele nu ne indignează inmăsură suficientă. Ipocrizia lor se invecinează cu bestialitatea.Sunt impotriva firii şi manifestări ale degenerării", "Fiecare omreprezintă o specie pe cale de dispariţie, deci nu poate fi ucis"etc.
Insistând pe aceeaşi direcţietrebuie remarcat că autorul nu-i face lui Clarian nici măcarschematic portretul fizic, pentru că personajul intruchipeazăspiritualitatea in starea cea mai pură, de "neprihănit ingheţ".Celelalte "ipostaze" (personaje) sunt insă vizibile, iar caracterulacesta concret sugerează tocmai "intruparea" dialogică a spirituluiinsuşi, aşa cum profunzimea se dezvăluie in "suprafaţă", iar"blânda pluralitate" (după o expresie a filosofului de laPăltiniş), aspectele diverse ale universului vizibil fac cu putinţăinţelegerea şi justificarea existenţei trăită, blagian şcolăreştevorbind, "intru mister şi pentru revelare". Intr-un pasajsemnificativ se stabilesc cât se poate de limpede raporturile pecare le intreţine creaţia spirituală "inaltă" cu formele ei"secundare", mai precare şi mai modeste, dar la fel de necesare:"Aceste patru tipuri (epigonul, diletantul boem, diletantulgentilom şi eruditul, n.n.) alcătuiesc constelaţia mareluicreator, il inconjoară in dans perpetuu, ii dau relief şiperspectivă, il salvează de la naufragiu. Nu arareori progenituramarelui creator se transformă in originea sa".
Intr-un fragment neinclus involum, dar elaborat in aceeaşi perioadă (Preludii la o criticăsimptomatologică), Nemoianu stabileşte şi o "tradiţie" a"literaturii simptomatologice" care ar număra pe Macrobius şi AulusGellius, marii ei reprezentanţi din antichitate, pe Burton şiBrowne in Anglia barocă, pe Lichtenberg in vremea iluminismuluietc. Din literatura română selectează "din manualele lui Şincai,din comentatorii de subsol ai Ţiganiadei, din Odobescu,dintr-o enciclopedie medicală apărută la Buzău in 1910 şi premiatăde Academie". Autorul sublinia, de asemenea, rolul "comentariului"in delimitarea hotarelor mereu glisante dintre critică şiliteratură: "literatura simptomatologică se comportă ca o critică.Ea comentează existenţa, ilustrează legile (mai ales in abaterilelor). In schimb, critica simptomatologică se comportă ca oliteratură: ea construieşte liber cu material literar. (...) Ocritică simptomatologică se comportă faţă de obiectul literar caliteratura simptomatologică faţă de obiectul real".
Acum, când avem la indemână maitoate cărţile profesorului stabilit de ani buni in America,microficţiunea aceasta eseistică n-ar putea fi oare citită şi ca un"subsol" al textelor critice propriu-zise, dacă acceptăm - şi nuvăd ce ne-ar impiedica - reversibilitatea raportuluiliteratură-critică? Cu siguranţă!Dacă citim atent vedem cumClarian, Almador şi toate celelalte personaje de "galerie"formulează ideile de la care s-a revendicat mai apoi criticul, atâtin studiul dedicat expresiei sentimental-idilice in literaturasecolului al XVIII-lea, cât şi in celelalte volume care i-au adusindreptăţita notorietate, indeosebi Imblânzirearomantismului şi O teorie a secundarului. Cele maiindrăzneţe presupoziţii aici sunt expuse, in această cărticică demare rafinament stilistic şi reflexiv. Aşa cum eseistica lui Eliadeconţine intr-o formă mai liberă şi mai spontană lucrurile cuadevărat importante şi originale pe care istoricul religiilor şi-aclădit ulterior, cu răbdare, opera de erudiţie, scrierea aceasta detinereţe a lui Nemoianu scoate la iveală cele mai vii şi fecundeelemente ale formării personalităţii sale, cu obsesiile,idiosincraziile şi fervorile de atunci. Recomandare suficient deconvingătoare pentru a ne determina să scuturăm praful de pecopertele Simptomelor şi să le aducem in faţă, la lumină,dacă nu chiar pe primul raft, oricum, undeva mai laindemână.

ANTONIO PATRAS (n. 1973).Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea"Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista"Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru alUniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiriliterare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonatoral colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe innoaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despreoameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO