IASII LUI PATRAS / Eu unul prefer bucuria

31 mar 2009 Autor: Patras Antonio

 
Cu toate ca Eugen Lovinescu ramane, indubitabil, modelul ideal de critic, scriitor disciplinat, onest, care a murit cu condeiul in mana, n-am izbutit niciodata sa-i urmez nobilul exemplu si sa ma conformez fara cracnire unui program de lucru sever, unde nu intra in calcul surpriza, neprevazutul.
De altfel, in loc sa transpir intruna la masa de scris, visand la gloria literara, cei mai buni ani i-am petrecut citind, alcatuind fise, dar si plimbandu-ma, cascand gura la tot felul de lucruri, fara sa am in gand planuri concrete de afirmare in spatiul public. Mi-au dat insa curaj Lucian Raicu si Alexandru Paleologu, autori preferati inca din adolescenta, prin care am ajuns ulterior la Ralea, Zarifopol si Ibraileanu. Asa se face ca, la foarte putin timp de la momentul debutului publicistic, mi-am dat seama de nefirescul posturii de glosator al actualitatii literare, de comentator conectat la realitatea imediata. Nu eram setat pentru asemenea grea misiune – fapt constatat altminteri, amical, intr-o cronica mai mult decat binevoitoare, de insusi Daniel Cristea-Enache, critic de prima mana, din categoria privilegiata a alergatorilor de cursa lunga.
Intr-adevar, la ce bun sa mimez implicarea intr-un joc complicat si periculos, caruia ii sunt pare-se condamnat sa nu-i fac fata?
Nu am pretentii de exeget obiectiv si impartial. Sunt un ins partinitor, excesiv in lauda si in blam, deopotriva. Despre textele proaste am ales din start sa nu scriu. In schimb, daca imi place o carte, ma entuziasmez peste masura. Cand descopar lucruri rele intr-un text bun, tind sa le supralicitez, de necaz. Caut mereu omul din spatele textului, biografia in opera. Nu pot admira nemernicii doar pentru ca sunt talentati (am cunoscut astfel de exemplare si nu am fost in stare sa trec peste urata impresie pentru a ma uimi doar de valoarea estetica). Inclin sa consider literatura drept o expresie secundara si nu intotdeauna necesara, a personalitatii, care abia in viata tinde sa se manifeste in toata splendoarea. Desi stiu ca nu asa stau lucrurile de regula. Din pacate.
Ei bine, pentru a trece de judecator drept al prezentului trebuie sa fii cu adevarat un om de fier, imun la contactul cu scriitorii, oameni si ei, prieteni care-ti strang mana, zambesc, sunt amabili, te suna cu diferite prilejuri, iti arata in fel si chip afectiunea lor sincera. Iar eu sunt un ins afectuos si, recunosc, foarte vulnerabil in astfel de imprejurari. Apoi, de cand ma stiu, m-am simtit atras mereu spre lucrurile vechi, peste care timpul a lasat urme. Noutatea nu o accept decat cu un strop de patina. Intra in joc aici, fireste, o inclinatie cu totul subiectiva, temperamentala, care imi conditioneaza (limitandu-mi, bineinteles) nu doar gustul, ci majoritatea optiunilor, pana la cele mai delicate detalii ale vietii. Ca sa parafrazez din clasici, as zice ca sunt invechit, n-am ce face. Din mine insumi nu pot iesi. Imi place totusi sa cred ca vina nu o port numai eu. Ceea ce ni se prezinta astazi adesea drept „noutate" se dovedeste, nu dupa multa vreme, o simpla improvizatie, marfa abil promovata pentru satisfactii efemere, nimic mai mult.
Si totusi, poate ma insel, cine stie? Timpul le va lamuri, oricum, pe toate. Pe de alta parte tin sa precizez ca, desi am intrat „la mustata" in categoria privilegiata de „tanar scriitor", beneficiind prin urmare de o excelenta reclama, mi se pare firesc sa raman mefient fata de afirmarea in bloc, „la gramada". Ma simt solidar cu unii sau cu altii, batrani ori tineri, evident, pe criterii de afinitate personala ori de simpatie revelata spontan, fara calcule prealabile, dar sunt capabil sa-i respect si pe cei cu care nu am nimic in comun. Scriitorul (critic sau nu) e fie o individualitate ireductibila, fie nimic. „Generatia" n-a fost niciodata un colac de salvare decat pentru fiintele gregare, pentru indivizii lipsiti de personalitate sau de curajul afirmarii propriului sine. Or, decat un prestigiu „generationist" discutabil, e de preferat certitudinea ratarii pe cont propriu.
In fapt, cand nu devine pura publicitate, critica literara se citeste in circuit inchis, aproape exclusiv de catre literati. Impactul la omul obisnuit, de cultura medie, este zero. Asistam, evident, la o degradare a gloriosului statut de altadata al literaturii, iar critica reflecta fidel declinul printr-o criza de autoritate fara precedent. Un Lovinescu, azi, n-ar mai fi posibil. Conditiile s-au modificat radical: revistele literare apar in tiraje de tot plansul, autorii isi cumpara propriile carti pentru a le darui prietenilor, adesea singurii potentiali cititori. Asa stand lucrurile, criticul nu mai scrie, sincer vorbind, decat pentru sine insusi. Sau poate, cel mult, pentru un public restrans, electiv, la a carui opinie e sensibil. Astfel s-au creat, se pare, toate premizele favorabile transformarii criticii literare intr-un gen autonom, cu legi proprii, indiferent la literatura momentului si la publicul care o consuma. Un gen parazitar prin excelenta, fara pretentii educative sau canonizante, o forma ideala de reflectie, libera de orice constrangeri sau motivatii impure. Sa ne bucuram? Sa fim tristi? Fiecare are dreptul sa reactioneze dupa cum crede de cuviinta. Eu unul prefer bucuria.  

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 03.04.2009

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
Iasi
, Eugen Lovinescu
, critic
, scriitor
, condei
Vizualizari:
Printeaza
Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
vreaupresedinte.ro
Inchide