Asa dupa cum ne asteptam, de laun "salahor" intr-ale scrisului ca Emil Iordache nu se putea sa nuramâna si ceva prin sertare, lucrari needitate la timp, cu gândulajustarilor ulterioare, precum traduceri si versuri originale(volumul publicat la Editura Axa a fost o surpriza!) sau studii cugreutate academica, unele aproape incheiate, altele abia in starede proiect, toate la un loc tradând febrilitatea spirituluisurprins intr-un moment de maxima creativitate.
Dar regretatul profesor de launiversitatea ieseana nu obisnuia sa masoare vremea doar dupacantitatea paginilor innegrite. N-a fost un intelectual de birou,din casta izolatilor in turnul de fildes. Din contra! Generos pânala sacrificiul de sine, de o noblete sufleteasca rar intâlnita,Emil Iordache intruchipa mai curând modelul inteleptului decât pecel al savantului pursânge, egoist si eficient, dar completinsensibil la valorile etice prin insasi natura exlusiva apreocuparilor proprii. De aceea, in loc sa devina mizantrop ca unbicisnic soarece de biblioteca, el a preferat sa-si traiasca ideile"pe viu", in mijlocul oamenilor, izbutind sa polarizeze in jurulpersonalitatii sale exceptionale, pe lânga puzderia de admiratori,si un adevarat cerc de electiune, cu discipoli devotati, care-ipastreaza si astazi, nestirbita, memoria luminoasa. A facut scoala,cum se spune. Dar nu la modul elitist, aulic, sacerdotal, ci intr-omaniera mult mai relaxata, adesea conviviala, cu priza la unauditoriu numeros si eterogen.
Din pacate, nimeni nu are cummasura inteligenta risipita in improvizatii ad hoc, lataifas cu amicii, pe strada sau in sala de curs - motiv pentru caredespre profesorul iesean s-ar putea afirma, ca si despre Caragiale,ca omul si-a intrecut cu mult opera (e drept, nici aceasta deneglijat!). Altminteri, pentru autorul Noptii furtunoasetraducatorul lui Tolstoi avea o mare slabiciune, marturisindsecrete afinitati temperamentale (imi amintesc de o conferintaformidabila, ce a ridicat sala in picioare, axata pe relatia dintrecomic si imaginea copilariei). Nu-i de mirare, apoi, ca operastrict "stiintifica" a lui Emil Iordache, legata fiind ombilical depersonalitatea autorului, are un vadit caracter didactic,gazetaresc, fara ca prin aceasta sa piarda in rigoare siprofunzime. As zice chiar dimpotriva: in absenta conventionaluluiapret academic, textul respira autenticitate, iar ideile ies si maibine in relief gratie limbajului colocvial, pe intelesul tuturor.In fapt, profesorul de la universitatea ieseana se revendica de lao conceptie individualista centrata pe principiul adecvarii larealitate, in maniera "eseistilor" de odinioara - care erau de faptveritabilii aristocrati ai spiritului, responsabili cu modelareagustului public. Ei bine, daca lucrurile s-au schimbat nitel deatunci incoace, Emil Iordache pare sa fi resimtit si mai acutimensa responsabilitate fata de logos-ul menit sa lumineze minteasi sufletul norodului ignorant. Din aceasta cauza, scrisul sau emarcat de o puternica nuanta etico-pedagogica, relevabila cu asuprade masura in studiile asa-zicând "stiintifice", ca sa nu mai vorbimde lucrarile mai fara pretentii, elaborate cu gândul la barbariisemialfabetizati de prin facultatile zilelor noastre.
Un public mai larg si de altcalibru vor fi avut drept tinta textele despre scriitorii slavicare au luat Nobelul (curând va vedea lumina tiparului si volumul),aparute in presa culturala nu cu mult timp in urma. Intr-adevar,din câte stiu, Emil Iordache parea a fi unicul exeget alfenomenului capabil sa treaca dezinvolt de la o literatura la altasi sa interpreteze la fel de competent, cu mintea sa ascutita, peSoljenitin, Bunin sau Brodsky, dar si pe Sienckiewicz, Andric,Milosz sau Seifert. Profesorul iesean tinea sa se delimiteze ironicde lamentatiile condeierilor autohtoni, pe care ii indemna sa seconsoleze la gândul ca scriitori de talia lui Tolstoi, Kafka,Proust, Joyce ori Borges n-au luat Premiul Nobel (ce autor românle-ar putea sta alaturi?), in vreme ce altii, net inferiori alornostri, au intrunit adeziunea juriului de la Stockholm. In fapt,legitimitatea acestui juriu a fost pusa la indoiala chiar de laprima editie, când laurii i-a câstigat nu Tolstoi, cel mai marescriitor de pe mapamond, ci infinit mai nesemnificativul ReneArmand Francois (in varianta prescurtata: Sully) Prudhomme,spirit pozitivist, cu veleitati literare probate in activitateaspornica de versificator de idei sociale si de indemnuri moralecuminti. In anul urmator, din dorinta de a-si corija gresala,membrii Academiei Suedeze fac dreptate genialului scriitor rus,care insa refuza premiul - gest memorabil, similar cu un vot deblam menit a compromite definitiv atât de râvnitul trofeu. Totusi,in ciuda numeroaselor gafe, basca inevitabila imixtiune afactorilor ideologici in procesul de jurizare, Nobelul a rasplatitsi valoarea, trecând pâna in zilele noastre drept cea maiprestigioasa distinctie literara.
Bineinteles, nici inliteraturile slave n-au fost premiati mereu cei mai buni. Dar,chiar si asa, acolo recolta e destul de bogata ca sa merite unexamen amanuntit al operelor in sine si - mai ales! - alcontextului care a determinat alegerea juriului.
Istoria Nobel-ului literar slavincepe de fapt in 1905, cu un polonez: Henryk Sienkiewicz, premiat"pentru meritele sale exceptionale ca scriitor epic", desi vor maifi fost, cu siguranta, pretendenti valorosi, poate chiar si mai si- insa nu la fel de "populari" precum autorul atâtor volume cititecu incântare de lumea intreaga (Familia Połaniecki, QuoVadis, Cavalerii teutoni, Prin foc si sabie,Potopul, Pan Wołodyjowski, Fara ideals.a.m.d.). Altfel, daca e sa-l comparam cu Tolstoi, Sienkiewiczlasa impresia unui prozator facil, cu o cultura marunta, degazetar, in schimb cu un formidabil talent de a compune dupareteta, pe gustul publicului larg. Asa se explica succesul cartilorsale, plasate de Emil Iordache in trena câtorva modele ilustre(Walter Scott - reperul major), ce le faciliteaza impactul si inalte spatii culturale drept veritabile "producatoare dementalitate", adica infinit mai mult decât "literatura pentrupolonezi". Drept urmare, opera fericitului romancier devenea, lavremea respectiva, o adevarata "Biblie", si asta datorita faptuluica izbutea sa tina cititorul cu sufletul la gura si sa-i satisfacagustul pentru cliseu, melodrama si happy-end, exact in manierascenariilor hollywoodiene de mai târziu.
Evident, reteta succesului nuare de-a face nici cu originalitatea sau profunzimea viziuniiartistice, nici cu excelenta estetica in sine. Primul Nobel acordatliteraturilor slave a premiat de fapt mai mult popularitatea decâtvaloarea, pentru ca nu doar romanul Prin foc si sabie,publicat mai intâi in foileton, a fost un adevaratbestseller, ci intreaga opera a prozatorului polonez defaima universala, vânduta si azi in tiraje record. Iata ca in 1905,când literatura europeana incepea sa intre intr-o epoca deprefaceri revolutionare, anticipate deja de mesajul estetic al unorcorifei ai modernitatii ca Poe sau Baudelaire, juriul suedezpremiaza un prozator de pluton, un epigon al foiletonistilor dealtadata - e drept, talentat si cu mare priza la mase, dar in modvadit tributar unei poetici anacronice, de secol XIX. Si atunci,cum sa nu acuzi incomprehensiunea estetica, conservatorismul obtuzal onorabilei Academii?
Mai mult, oare nu criteriulpolitic a dictat ca al doilea laureat din spatiul slav sa fie totun polonez,Wladyslaw Reymont(1924), in timp ce rusii vor primi premiul abiain 1933, prin Ivan Bunin? Desigur! In plus, exegetul nobelizatilorconcede lui Reymont doar talentul in fond rudimentar de a surprindecomportamentul primitiv, situat la confiniile animalitatii, si nuezita sa afirme raspicat ca Taranii, capodoperaprozatorului, ilustreaza tot formula invechita a naturalismuluiestetic si a romanului social, fara a fi cu mult mai presus derealizarile similare ale lui Rebreanu al nostru. Si apoi, va fifost oare Ivan Bunin (intelectual prooccidental, dusman alregimului bolsevic, exilat in urma Revolutiei din Octombrie) celmai mare scriitor rus al momentului cu pricina?
Urmatoarele "momente" dinistoria Nobelului slav sunt si ele marcate de contextul politic.Mai intâi trebuie mentionat "scandalul" din jurul romanuluiDoctor Jivago (devenit celebru pe mapamond in mare masuragratie mult mai vestitei pelicule hollywoodiene), pentru carescriitorul sovietic Boris Pasternak obtine râvnita distinctie,fiind insa silit de puterea comunista sa renunte la premiu. EmilIordache surprinde in câteva tuse foarte pregnante potretul acestuipoet convertit la proza prin forta lucrurilor, sub presiuneaimperativului moral care modeleaza constiinta in spirituladevarului si al sinceritatii absolute. Or, numai pe un astfel defundament etic se poate reabilita literatura intr-un secol alrazboaielor si totalitarismelor de tot felul, tinând cont cascriitorii de talent nu au fost intotdeauna nici oamenii cei maicurajosi, nici cei mai incrâncenati dizidenti. E meritul AcademieiSuedeze ca a ales sa premieze virtutea, chiar daca uneori pe podiuma izbutit sa se strecoare si câte un simulant, admis de nevoie, lapresiunea puternicilor zilei. Merita amintit in treacat cazulSolohov, protejatul lui Stalin, altfel prozator de indiscutabilaforta epica - vezi tetralogia Pe Donul linistit (s-a spus caromanul ar fi fost scris de un "negru"). Dar, cu toata vigoarea saepopeica, cartii ii lipseste ceva: intelectualitatea, fibra morala- fapt semnalat cu promptitudine de catre sagacele comentator,care, dupa câteva nuantate observatii privind "patetismuldivagatiilor lirice", ajunge la concluzia ca viziunea prozatoruluie contaminata integral de "comparatia dintre modul de viata alcailor si al oamenilor". Si, cum balanta morala se inclina maimereu de partea animalului, e de la sine inteles ca "viziuneacabalina asupra lumii razbate deseori la suprafatatextului".
Ei bine, tocmai cu astfel detalent "animalic" se rafuieste si Emil Iordache, care ajunge incele din urma sa dea dreptate juriului suedez, macar in câtevacazuri - si anume, in acelea unde constiinta scriitoruluidobândeste ea insasi un statut estetic, ca moment de gratie alvietii morale. In fapt, toata seria "nobelizatilor" slavi de dupaSolohov se revendica de la "alt fel de literatura" - o literaturaiesita din aceeasi manta a marturisirii indurerate caArhipelagul Gulag. De aici si evidenta rezonanta empatica aprofesorului iesean fata de un anumit gen de scriitor si de otipologie umana sui generis. Aviz scriitorilor români "maivalorosi" decât Herta Muller!
ANTONIO PATRAS (n. 1973).Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea"Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista"Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru alUniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiriliterare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonatoral colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe innoaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despreoameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
