Proaspătul convertit la proză regizor n-avea cum să fie acceptatde la început cu braţele deschise în rândul scriitorilor. Criticas-a arătat curtenitoare, întâmpinând protocolar, nici entuziast,nici cu prea mari rezerve - n-ar fi fost politicos! - textele celuiprimit ca un musafir dornic şi el să deprindă câte ceva dinsecretele meseriei. Dar oaspetele acesta iată că nu vrea să maiplece, s-a instalat confortabil şi pare surd la aluziile mai multsau mai puţin subtile ale amfitrionilor. Orgolios - doar nu e unoarecine! -, refuză şi ofertele binevoitoare ale confraţilor, nuvrea să facă politica nici unui grup, preferă să fie singur, cuputerile neajutate (de alţii), parcă nici premiile sau alte"recompense" nu-l prea interesează. Şi scoate, culmea, câte ocarte, deloc subţire, la fiecare an.
Grafomanie sau vocaţie? Bine, dar vocaţia de prozator nici nu eposibilă fără o anume grafomanie, deşi nu orice grafoman, nuoricine are "oase tari", cum spunea Preda, este chemat să ajungăromancier. Chiar dacă ar fi doar grafomanie, şi tot ar interesa,dacă e vorba de Mircea Daneliuc. Dar nu e numai atâta lucru.
N-am putut să citesc romanele cineastului, care nu sunt delocsimple scenarii, fără a avea mereu în vedere inter-textele, fără acăuta să descifrez, în palimpsest, urmele ficţiunilor salecinematografice. Frapează, în primul rând, realismul viguros, cu otendinţă manifestă pentru detaliul crud, deseori grotesc, atât lanivelul situaţiilor, cât şi al limbajului. E o proză de observaţiecaracterologică ce surprinde o tipologie umană şarjată fărăcruţare, cu elemente de vehementă satiră socială şi politică (filmeca Patul conjugal ori Senatorul melcilor se remarcăprin aceeaşi viziune critică radicală, demascatoare). Poeticaaceasta de tip mimetic e depăşită însă, adesea, prin recursul lametaforă, parabolă şi simbol (utilizate cu mare rafinament deregizor în Iacob dar, mai cu seamă, în A 11-aporuncă, cel mai "tarkovskian" film al său). Daneliuc nu semulţumeşte doar să reprezinte lumea aşa cum e, să plimbe oglinda pedrumurile vieţii de toate zilele, neieşind din limiteleverosimilului. În cărţile şi filmele sale realitatea ia deseorichipul misterios al mitului, al halucinaţiei onirice, şi atuncilumea capătă ceva incomprehensibil, asemeni unui text ce ascundetainice înţelesuri. Astfel, în universul "omenesc, prea omenesc" sedeschid neliniştitoare abisuri.
Satira social-politică, simbolul, mitul, toate acestea seregăsesc şi în Petru şi Pavel, unul dintre cele maibune din multele romane pe care le-a scris deja marele regizor,luat ca obiect al analizei în cele ce urmează. Utilizând procedeenarative dintre cele mai diverse, într-o construcţie epicăedificată pe principiul alternanţelor şi corespondenţelor deplanuri şi perspective, cu numeroase reveniri şi anticipări,Daneliuc se revendică, aici, de la experienţele unor predecesoriiluştri (Borges, Sábato - cel din Abaddón, exterminatorul,Ecoş.a.) - fără ca, prin aceasta, să devină un simplu imitator. ÎnPetru şi Pavel este evidentă atenţia pe care a acordat-oscriitorul semnificaţiei globale, structurii; o structură deschisă- romanul se scrie (la... laptop) chiar în roman, cititorul fiindluat martor nu doar la anumite aventuri existenţiale, ci, mai ales,la experienţa fundamentală a transformării existenţei în text.Sfârşitul cărţii, al "fabulei" coincide cu sfârşitul(autosacrificial) al personajului-"reflector" (Petru-Pavel-Manole,trei ipostaze ale scriitorului însuşi, de fapt). Metaroman, aşadar,fiindcă inculcă, de la început, prin structura sa retorică şiprocedeele discursive, un pact de lectură ce presupune asumareacaracterului non-mimetic, convenţional al ficţiunii literare.Autorul nu ţine să se ascundă în spatele creaţiei sale, dar nici sărămână impasibil nu vrea: intervine deseori în text, se adreseazădirect cititorului sau invocă o anumită dispoziţie de lectură. Înfapt, secvenţele cu rol de mise en abîme, simetriile,specularităţile multiple, inter- şi intra-textuale, transformăcartea aceasta într-o metaforă a literaturii înseşi, poveste "cutâlc" despre condiţia artistului şi a operei de artă.
Personajul central al romanului este Petru Şesan, scriitor care,sub comunism, încearcă să se opună regimului totalitar printr-ovagă formă de disidenţă (cum a şi fost, în general, disidenţascriitorilor noştri). Nefăcând concesii ideologice, i se interzicereprezentarea unei piese despre Meşterul Manole: "Construcţia nu sedărâma de la sine, ci o lucrau tovarăşii prost, pe principiulbinecunoscut: merge şi aşa, ia mai slăbeşte-ne, ce meşter, toţisuntem meşteri!... Şi n-o zideau pe Ana, se îngropa el, Manole, înmortar, ca să nu se ţicnească, să nu se urce pe pereţi de nebun; seînfunda acolo sub cărămizi, îşi punea şi în cap. (...) Asta eratoată piesa, Manole zăvorâtul..." Împrăştie apoi niştemanifeste dar este prins şi, speriat de Securitate, părăsit deprieteni, exclus din viaţa literară, e nevoit să-şi câştigeexistenţa ca cizmar. După Revoluţie ajunge în prim-planul atenţieipublice, opera sa începe să fie studiată în şcoli. Tranziţia sprecapitalism are însă neajunsurile ei - cărţile nu mai au căutare,scriitorii nu mai pot trăi doar din scris, vechii nomenclaturiştirămân la putere, adevărul nu mai interesează pe nimeni. Ca să poatăsupravieţui, deschide un butic, intră în politică şi e propus,datorită trecutului său "curat", candidat la Preşedinţie. Înaintede alegeri îşi cere de la CNSAS dosarul întocmit de Securitate şiaflă lucruri îngrozitoare, care-l determină să plece în munţi, însihăstrie, şi să renunţe la lume. Acolo se întâlneşte însă cu unmonah, fost preot, fost turnător, care jucase un rol nefast înexistenţa sa anterioară. Petru ştia asta din propriul său dosar,motivul autoexilului său fiind, se pare, acela că Eugenia, femeiacu care trăise alături atâţia ani, şi Magda, fiica ei, îlînşelaseră fără ruşine, profitând de credulitatea şi generozitatealui (Eugenia cedase avansurilor unor inşi cu funcţii importante pevremea lui Ceauşescu, fie pentru a-şi ajuta bărbatul, fie pentruobţinerea unor avantaje. Bigotă, se confesa apoipreotului-turnător. Magda, la vârsta curiozităţii şi neliniştilorsexuale, recursese la şantaj pentru a întreţine o relaţiesimili-incestuoasă cu tatăl adoptiv, cu acceptul tacit al mamei,îngrozită de posibilitatea dezvăluirii propriilor fapte).
"Convertirea" lui Petru, numit acum "fratele Pavel", se producetreptat: exersând diferite practici ascetice, ajunge să renunţe lascris şi se străduieşte să înveţe lecţia creştină a umilinţei şismereniei, a iubirii de aproapele. Trăieşte o aşa-zisă "iluminare"şi are, la un moment dat, "revelaţia" descoperirii stigmatelor luiIisus pe propriul trup. Pasajul e memorabil: "Mi se dăduserăsemnele Crucii. (...) Am început să le zgărmăn, să bag învătămături orice le-ar fi împiedicat să se-nchidă. Era ca şi cumslujeam un altar. Am pus şi fire de lână cu seu şi pământ şi găinaţde lăstun. Rupeam coaja dacă se prindea peste noapte. Când durereasporea şi simţeam cum bate puroiul, mă simţeam fericit,norocos; mirosul copturii - are un damf veşted, pentru uniidezagreabil - îmi dădea elanuri serafice. Mi-a fost una dintre celemai însorite perioade din viaţă, poate irepetabilă!" Personajulparcurge, aşadar, un traseu iniţiatic, de la viaţa în lume la aceeadin afara ei, închinată lui Dumnezeu, de la vanitatea scrisului lapresupusa smerenie a rugăciunii, de la cuvânt la tăcere. Sugestiaeste, însă, a unei iniţieri ratate: iluminarea, stigmatele nu suntdecât tot nişte iluzii, halucinaţii nutrite de orgoliul celui ce secrede "alesul" lui Dumnezeu. Dacă e o rătăcire credinţa înmântuirea prin scris, nici rugăciunea şi asceza nu aduc atât decăutata salvare.
Daneliuc surprinde, în romanul său, cele mai caracteristiceaspecte ale societăţii româneşti din ultimii ani ai dictaturiiceauşiste şi din perioada de după 1989, până în prezent. Şi o faceobiectiv, cu luciditate tăioasă, fără a se situa pe o poziţieprivilegiată, undeva, în afara mizeriei realităţii avute în vedere.Petru Şesan nu e un om "fără pată"; şi el aparţine lumii acesteiacondamnabile, în care călăii şi victimele se confundă, şi el arepăcatele, laşităţile lui - nu puţine. Dar rămâne, totuşi, om, nu setransformă într-un mutant. E vulnerabil, însă când descoperăfalsitatea, minciuna în care trăise atâta timp fără să-şi deaseama, are puterea să se desprindă de existenţa sa de pânăatunci.
Autorul nu excelează în invenţie, cel puţin în plan epic. Ochiulsău de cineast îl face însă sensibil la aspectele teatrale,dramatizabile ale existenţei - iar romanul conţine scenememorabile, secvenţe revelatorii ce concentrează, în câteva linii,sensul unor destine, ale unor ipostaze fundamentale aleomenescului. Fragmentul care descrie înmormântarea mamei Evei(Eugeniei), sau acela despre moartea stupidă a copilului căzut încanal constituie pagini excepţionale, de o densitate şi tensiunedramatică uimitoare.
Perspectiva narativă e atribuită, pe rând, lui Petru, lui Pavel(numele conspirativ al lui Petru din dosarul de urmărire întocmitde Securitate, pe care protagonistul şi-l însuşeşte după"convertire") şi Magdei. Doar perspectiva, pentru că "vocea" e unasingură, a naratorului omniscient. De aceea, discursurilepersonajelor nici nu se diferenţiază stilistic, decât dinnecesitatea adecvării la "subiect", la temă. Ritmul e mai alert încapitolele avându-l ca "reflector" pe scriitorul Petru Şesan, multmai extinse, acestea, decât cele în care acelaşi rol e preluat de"fratele Pavel". Şi e firesc să fie aşa: Petru parcurge oexperienţă lumească, existenţa sa e determinată de raporturile cuceilalţi (femeia iubită, colegii, vecinii, autorităţile etc.) -aceasta e partea propriu-zis "realistă", de observaţiesocial-morală a cărţii. Pavel trăieşte o experienţă mistică, izolatde lume, în aşteptarea harului "de sus" - acesta e romanul"iniţierii", de factură simbolică.
Confruntarea punctelor de vedere, care e şi o confruntare dediscursuri, nu capătă, la Daneliuc, dar nici la vreun alt prozatorromân, într-o măsură apropiată, tensiunea dramatică a dialogului deidei din romanele unor autori ca Dostoievski, Thomas Mann sauHesse. Narcis şi Goldmund, Naphta şi Settembrini suntpersonaje-idee, ilustrează adică, fiecare, o viziune teoreticăasupra existenţei. Dar nu în dezbaterea de idei trebuie căutattalentul lui Daneliuc - pasajele eseistice, câte există, sunt şicele mai vulnerabile din romanul său. Fără a fi un subtildialectician, prozatorul excelează în surprinderea gesturilor,reacţiilor, comportamentelor. Nu e interesat - sau nu o aratăîndeajuns de convingător - nici de omul teoretic, abstract, nici depsihologiile abisale. Către omul concret îşi îndreaptă el atenţia,către bietul om, sub vremi, determinat de spaţiul în care trăieşte,de lume. De aceea şi schiţează aici, în roman, coordonateleesenţiale a ceea ce Ion D. Sîrbu numea undeva la conditionroumaine. Iată o "legendă" în spiritul "epocii de aur" menită areleva cauzele "răului" şi mizeriei româneşti: "Face lumea, zice,şi pune Dumnezeu aici ocean, acolo pădure, acolo pustiu, acoloPolul Nord şi numai la noi, în spaţiul ăsta Carpato - şi aşa maideparte, îl ia visarea şi toarnă cu nemiluita râuri, minerale,cărbune, climă temperat-continentală şi sare şi mare, tot absolut,până când se autosesizează şi Petru. Doamne, zice, nu ţi-a scăpatla ăştia cam mult? Le-ai pus mai angro ca la toţi... La care,Dumnezeu îşi dă seama, se gândeşte puţin şi face din mână: nu-inimic, zice, o dregem; ştiu nişte băieţi serioşi în zonă, fraţiicodrului, ia dă să-i punem deasupra".
În finalul romanului, protagonistul (Petru-Pavel) ia chipul luiManole cel "zăvorât", zidit în propria sa creaţie. Ce "învăţătură"transmite "meşterul" ucenicilor săi în pragul morţii? Care suntultimele sale cuvinte? Ce mesaj adresează el umanităţii? Reţetasiropului de brad, asta găseşte de cuviinţă să spună, în ultimeleclipe ale vieţii, artistul, scriitorul. E absurd? Deloc. În fapt,mesajul, ideologia sunt lipsite de relevanţă. Literatura nu"salvează" pe nimeni. Important nu e textul finit, opera, ci actulscrisului, eliberat de obsesia înţelesurilor. Între textul uneireţete de sirop şi oricare altul nu e nici o diferenţă de esenţă.Cum nici între literatură şi viaţă nu e: "Cred că-i adevărat ce sespune - constată la un moment dat naratorul -, că s-au scris toatecărţile şi însăşi viaţa pe care te sileşti s-o omori a fost dejapovestită cu mult înainte. Cineva te-a scris sau te scrie, destinule totdeauna între două coperţi".
Dacă Manole s-a "zăvorât" în propria sa creaţie, scriitorul îşigăseşte mormântul în text. Iar Daneliuc văd că preferă să fieîngropat, de la o vreme încoace, în cărţi.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre oteorie a personalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
