Intr-adevar, debutantul nu lasa deloc impresia ca ar mai avea ceva de invatat, cum se intampla de obicei cu majoritatea junilor pasionati de literatura, dar mult prea nerabdatori, prea dornici de grabnica afirmare spre a nu calca stramb inca din capul locului. Ca atare, desi frecventase o vreme cenaclul de la casa Dosoftei alaturi de numerosi alti aspiranti la gloria literara, primind cu placiditate indicatiile unor magistri improvizati, Teodorovici nu era un amator, un scriitoras oarecare, lesne de ispitit cu promisiunea succesului imediat. Dimpotriva, el se simtea stingherit intrucatva in proiectele sale cu bataie lunga de iesirea aceasta (prematura, zicea) la rampa. Evident, n-aveai cum sa iei in serios reticenta fata de publicitate a scriitorului care parea sa-si fi gasit cu mult inainte de botezul mediatic „stilul potrivit" (astfel numea Caragiale perfecta adecvare dintre imaginatie si expresie), si care era deja un meserias cu condei exersat si cu o poetica bine articulata, anticipand prozatorul de nuanta flaubertiana deprins sa gandeasca lumea in categorii, ca un logician, si sa slefuiasca fraza pana la filigran, ca un estet rafinat, cu manii de orfevru. S totusi, Teodorovici nu glumea. Sia probabil instinctiv ca, pentru a-si da intreaga masura, scrisul sau are nevoie de un regim auster, de riguroasa disciplina si maxima concentrare, departe de lumina reflectoarelor.
Dar n-a fost, n-a fost asa. Intamplarea (sa nu zic soarta) a facut ca prozatorul cel mai inzestrat al generatiei afirmate la inceputul noului mileniu sa-si abandoneze, o vreme, ambitioasele proiecte, lasand pentru altadata lucrul la viitoarele capodopere. Motivele nu sunt greu de ghicit: lipsit de confortul unei existente fara griji pe care sa si-o consacre exclusiv literaturii, Teodorovici s-a vazut nevoit sa munceasca in presa si in multe alte locuri, irosind astfel cu mare parere de rau si cu frustrari usor de inteles timpul pretios al creatiei. E drept, dezertarea n-a fost totala, iar sacrificiul, nu chiar fara folos. Inteligent si talentat, cu o personalitate iesita din rand, prozatorul s-a impus repede acolo pe unde a trecut, si ca gazetar cu condei de temut (dovada rubrica „Circul nostru va prezinta" din „Suplimentul de cultura"), si ca scenarist cu succes la popor (vezi serialul TV Animat Planet Show), si ca manager sau editor (conduce „Suplimentul de cultura", a fost redactor-sef la Polirom, unde a infiintat si coordoneaza colectia „Ego. Proza"), si ca realizator de programe (emisiunea de sambata dimineata de la Radio Iasi e deja celebra) si multe altele.
Noroc ca, dincolo de toate constrangerile apasatoare sau de satisfactia pe care ajunge sa i-o procure oricui puterea, Teodorovici si-a urmat totusi obstinat vocatia de scriitor, cu o vointa (nu e vorba mare) absolut admirabila. Dovada ultimul volum (Celelalte povesti de dragoste,Polirom, 2009), in care el reuseste sa se depaseasca pe sine, dovedind ca deceniul scurs de la data cand il descopeream cu entuziasm n-a trecut in zadar. Nu, deloc! Am impresia chiar ca scriitorului i-a priit diversitatea experientelor extra-literare pe care le-a parcurs, de voie de nevoie, in toti acesti ani.
E drept, pentru Teodorovici timpul nu a trecut degeaba. Asta am constatat noi, adica eu si cu Doris Mironescu, intr-o maniera cam exaltata, la sfarsitul discutiilor prilejuite de lansarea noului op al prozatorului iesean care a avut loc nu de mult la cafeneaua Avant-Garde de pe Lapusneanu. Pana si Liviu Antonesei, moderatorul evenimentului, a fost nevoit sa admita ca vechiul nostru prieten a izbutit sa scie o carte mare. Lucian ne-a multumit, cu modestia-i cunoscuta, evident stingherit de entuziasmul nostru si de risipa vorbelor mari, inevitabila totusi in asemenea circumstante. Spunea ca lucreaza deja la alt volum, la un roman. Sa-i uram, asadar, succes, nu inainte de a-l felicita inca o data pentru minunatele sale „povesti de dragoste".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
