Volumul de proză scurtă scris în colaborare de Helena Corogoda şi Paul Mihalache urmează să apară la sfârşitul lunii septembrie la editura Tracus Arte. Manuscrisul conţine treisprezece texte (fiecare fiind scris de câte unul singur dintre cei doi autori). Unitatea (care justifică proiectul şi răspunde la întrebarea firească De ce o carte în doi?) e mai degrabă una stilistică, datorându-se unei afinităţi comune, nu atît conceptuală sau programatică.
Realizarea grafică a copertei – Mădălin Chelaru, după Enrique Simonet – La autopsia.
Helena Corogoda (n. 1987) a absolvit Facultatea de Filosofie la Iaşi. În 2012 a cîştigat (cu povestirea Cer deasupra Ligiei) premiul concursului CDPL-TIUK!
A fost invitată la mai multe lecturi publice, printre care Institutul Blecher (2013). Volumul de faţă va reprezenta debutul ei editorial.
Paul Mihalache (n. 1982) a absolvit, de asemenea, Facultatea de Filosofie (la Bucureşti). A debutat în 2008 cu volumul de proză scurtă Ceasuri târzii (ed. Lumen, Iaşi) pentru care a primit premiul de debut al revistei Scrisul Românesc. În 2009 i s-a acordat premiul internaţional Naji Naaman pentru povestirea Charlie – versiunea în limba engleză. În 2011 i-a apărut, la editura Tracus Arte, din Bucureşti, romanul Târg de arlechini, pentru care i s-a acordat premiul Tânărul prozator al anului 2011 din partea Agenţiei de Carte. În 2012 i-a apărut, tot la Tracus Arte, volumul de poezie Celălalt pământ. A publicat cronici literare şi de muzică în revistele Cultura şi Observator Cultural.
Ordinea întâlnirilor
– Nu mai are sens să mă grăbesc.Te conduc,şi, după, iau un taxi.
– Păi aproape-am ajuns. Nouăzeci de paşi după liceu. Vezi vreun coş în care să-mi arunc ţigara?
– Stinge-o cu tocul. Poţi?
– Arată-mi cum. Îmi place când mă-nveţi chestii noi.
Mă apucă de gleznă şi stinge chiştocul. Deschide poarta de fier a şcolii.Aşteptă să intru:
– Margareta?
Facem câţiva paşi prin beznă. De nicăieri, cineva apare brusc în faţa noastră. Mergem mai departe spre uşa principală,ca nişte oameni cu scaun la cap.Aşteptăm să se îndepărteze.Ne uităm unul la celălalt,
– Ce naiba caută ăsta aici, la ora asta? şoptim în acelaşi timp, izbucnim în râs.
– Şi noi?
În curtea liceului au înflorit trandafirii portocalii. Pe întuneric par decoloraţi, nişte fâşii de piele răsucite. Păcat că uşa e închisă. Un taxi trece încet prin faţa blocului.
– Foarte utilă ideea cu lumina verde. Aşa ştii sigur că taxi-ul e liber.
– Nu aveau dintotdeauna piramida cu beculeţ?
– Nu aveau. Abia acum câţiva ani s-au gândit să o pună.
Punctul termic bâzâie continuuundeva în spatele nostru.Geamul de la dormitor, portocaliu şi rece, intensifică lumina becului de la stâlpul de pe trotuar, pe bordura căruia ne-am aşezat şi noi cu nişte foi xeroxate sub fund.
– Ce să-ţi spun despre mine? N-aş vrea să te plictisesc. Mă gândesc la Raul. Ultima oară l-am văzut acum şapte ani, într-o duminică în care eu şi mătuşă-mea ne-am oprit să ascultăm corul de la catedrală şi, după nici douăzeci de minute, ea a ieşit în parcul de vis-à-vis să fumeze. El se aşezase din întâmplare pe-o bancă, a conversat puţin cu ea,iar pe mine m-a întrebat cum merge cu şcoala, în ce clasă ziceai că eşti, şi toate celelalte. În ultima vreme ne-am sunat aproape în fiecare zi. Ieri, când îmi povestea la telefon despre revelaţia lui, îi răspundeam monosilabic, mă sufocam de râs fiindcă trebuia să mă feresc de Alex care, abia ieşit de sub duş, voia să mă gâdile şi alerga după mine prin cameră – dar lui Raul îi tremura vocea la celălalt capăt al liniei, când ajungea cu povestea la Saul sau Pavel. „Şi? I-ai zis că ai un bărbat gol în baie?” „Nu, Alex. Doar ştii că n-am imaginaţie.” Am pariat, nu mai ţin minte ce, pe două sticle de Angelli şi cred că a câştigat Alex. „Vara asta seamănă cu fotografia în care erai cu tricoul lung, roşu, şi lumina cădea pe tine dintr-o parte, şi pe pachetul de ţigări mototolit de la picioare. Ai băut tot ce-aveai prin casă, de aia nu-ţi mai aminteşti.” Alex e foarte drăguţ când vorbeşte aşa. De fapt, e drăguţ în general. Când l-am văzut prima dată, stătea pe treptele de la statuie şi se uita la umbrele lungi ca gratiile de la puşcărie de pe dalele din bătaia soarelui. Voiam să scăpăm de ţigăncuşacăreia musai să-i arătăm palmele stângi, ne-am ridicat de pe trepte, el şi-a dat jos cămaşa cu mâneci scurte, tricoul negru, şi-a pus înapoi cămaşa, iar tricoul şi l-a înfăşurat în jurul capului ca pe-un fel de turban. „Băi, de ce se uită toată lumea la mine şi râde?” „Fiindcă-s fraieri.” „Da’ tu de ce râzi?” „Nu râd. Pe unde traversăm?” „Pe unde am traversat şi când am venit.”
Azi dimineaţă am uitat geamul de la bucătărie deschis. Simt în palmă răceala brichetei, aş vrea să fumez, dar nici eu, nici J. nu mai avem ţigări.
A doua zi pe la zece – „es ist der Morgen danaaach” (J. ascultă un fel de gothic nemţesc destul de comercial pe motiv că, traducând versurile, învaţă limba germană într-un mod mai plăcut) – ieşim după ţigări, dar mai întâi ne umplem buzunarele cu pietre pentru câinii de la tomberoane, J. fredonând tot drumul până la magazin „Bella, ciao!” şi cântecele despre Isus (în care nu crede, dar îi plac) cu un băţ lung în mâna dreaptă cu care bate măsura prin aer. Gesticulăm şi vorbim tare, convinşi, naiba ştie de ce, că nimeni nu înţelege ce spunem, sau poate fără să ne pese, fără să dăm atenţie sunetului uşor de paşi din spatele nostru. Proful de germană ne salută cu un zâmbet vag, îmi lasă impresia că face eforturi ca să-şi ascundă amuzamentul. Îi răspund la salut, J. mormăie un bună-ziua roşindpână pe gât, îşi duce blocat mâinile la gură, dar după ce ne îndepărtăm râde cu strâmbături până-l dor maxilarele. Nu ochii cafenii, ci liniile fine ale pleoapelor sunt într-adevăr frumoase, iar buzele subţiri capătă uneori o expresie copilăroasă de mirare şi exaltare. La început, când rămânea la mine, îmi plăcea să-l îmbrac în cele mai fistichii haine şi el mă lăsa să mă amuz de pantalonii flauşaţi cu genunchi şi fundiţe, de tricoul lung cu imprimeuri care mie îmi era larg, dar lui, mulându-i-se pe corp, îi dădea aerul unei gospodine bine făcute care tocmai şi-a scos bigudiurile – până în seara în care s-a săturat şi şi-a adus de acasă o pereche de boxeri. E mai mic decât mine cu treişpe luni, iar Alex e mai mare decât mine cu o lună, ochii de un verde-turcoaz trec uneori în albastru sau în nuanţe de brun, părul e exact ca al meu. Aproape că îi invidiez gura senzuală, şi el o ştie. Mai spune pe jumătate luându-se la mişto, că orice tipă ar trebui să-i invidieze circumferinţa exagerat de îngustă a taliei. Mai demult, a scris un scenariu în care era personaj principal. Un băiat foarte slab, pe patul de spital, cu ace în braţe, calculează durata de viaţă a corpurilor cereşti. Mi-l imaginez la liceu, în ora de gramatică sau de religie, chiar şi în pauze, cum umple pagini întregi cu formule prost alese care îl duc în punctul din care a plecat.Mă văd şi pe mine, aplecată deasupra foilor proaspăt scrise, cedând dorinţei nestăpânite de a le mirosi, unele mine de pix miros a marţipan, dar Alex foloseşte stilouri made in China pe care le umple direct din călimară, nici nu ştiam că se mai fabrică, aşa că nu e marţipan. El e totuşi de acord că există pixuri cu pastă care miroase frumos, a sâmbure decojit de măr. Spune că de multe ori visează ca debilul chipuri şi străzi pe jumătate în lumină, pe jumătate în întuneric. O să-i aduc albumul. Mâine, dar asta numai dacă J. nu o să vrea iarăşi să treacă pe la mine. Ba şi dacă o să vrea. Chiar, ăsta mai stă mult în magazin? Să se ducă odată la el acasă, am chef să devorez un pachet întreg de triscuiţi şi poate şi-o cană de ciocolată fierbinte. Mi-e frig şi mă doare gâtul de la ţigările de ieri. Vorbesc în continuare cu J., dar numai din inerţie.
– Aşa crezi tu, că J. vine la Ela să se uite pe Youtube? Că io n-am Youtube şi-acasă?
– Auzi, eu mă întorc singură.
– Fiindcă aşa-ţi place ţie, să tai trandafirii.
– M-a sunat mătuşă-mea mai devreme. A spus că vine-n jumătate de oră. Vrei, cumva, s-o cunoşti?
– Nu.
Se întoarce cu o mişcare largă, teatrală, şi pleacă. Un câine zgârie, din mers, asfaltul. E praf şi nu se întâmplă nimic. Dacă aş lua acum un tren şi m-aş duce la Raul, ce i-aş putea spune? Că vreau să ne-o tragem, sau ce? Ar crede că nu-s zdravănă sau, cel puţin, ar zice că nu trebuie să ne mai vedem. Oare ce faţă ar face mătuşă-mea dacă ar şti? E foarte imprevizibilă, în cel mai bun caz se face că nu aude şi schimbă subiectul, în cel mai rău – e în stare să mă încuie la ea în casă. N-am chef acum. Şi, de altfel, timpul în care nu mă gândesc la el e ca zăpada pe care se poate desena, fiindcă abia a nins, stratul e nou şi strălucitor şi miroase ca aerul seara. Raul e martorul imaginar, înlocuitorul, în mintea mea, al unei persoane ale cărei idei – în cele mai puţin de trei ore însumate în care am stat de vorbă – m-au scos din sărite. Totuşi o fi vina mea că mă plictisesc. Alex...
– Alex! Ce bine că ai venit!
– Ce faci cu băţul?
– E aşa, de chestie. Ai adus Angelli?
– Am adus. Ai fost în parc? Ţine, îmbată-te!
– Am luat ţigări şi ne-am plimbat.
– Şi geniul ce mai zice? De fapt, cred că el te întrebă ce zic eu, eu te întreb ce zice el, şi tu te simţi la femme fatale...
– Chiar vrei să-ţi povestesc? S-a întâmplat ceva foarte amuzant, dar mai bine nu-ţi spun, că dacă n-ai fost de faţă ...
– De ce dracu’ începi să-mi spui, dacă tot n-o faci până la capăt?
– Îţi spun mai târziu.
În noaptea aia am adormit ca de obicei, pe la şase. Ne-am trezit la unu şi jumătate, să avem timp de cafea înainte de şcoală, fiindcă aveam de la trei la opt. La nouă fără un sfert ne-am întâlnitcu nişte prieteni. În faţa mea, atentă să nu cadă, o femeie cu cizme extraordinar de lungi păşea grijulie pe trotuarul îngheţat, prefăcându-se că nu-l simte în spatele ei pe plodul care se luase după ea şi-o imita râzând, făcând câţiva paşi cu genunchii înţepeniţi, după care s-a oprit şi-a început să dea din fund răcnind cât îl ţine gura:
– Ţâţe şi cur, Coasta de Azur! Ţâţe şi cur, Coasta de Azur! (Helena Corogoda)
Locul unde nu pot trăi doi
Acela e un loc pe care mi-ar plăcea să-l revăd.
Privit de sus, semăna perfect cu o barcă. Iar casa, cu hornul ei nefiresc de înalt, ridicată dintr-un singur trunchi acolo unde florile sălbatice şi buruienile de tot soiul lăsau loc primilor copaci ai pădurii ce se întindea de jur împrejurul Văii, părea un catarg diform, fumegînd în continuu, ca după un masacru fără supravieţuitori. Şi, într-adevăr, nu supravieţuise nimeni acolo. Doar fumul care se ridica pînă devenea imposibil de distins de formele neverosimile ale norilor şi bărbatul cu faţa acoperită de cicatrice, fără o ureche şi cu părul încă negru, dar pe care nimeni, nici măcar bătrînii cei mai înrăiţi – unii dintre ei ciungi, sau cu răni pe care anii le închiseseră în piele şi le adînciseră în amintire – nu ţinea minte să-l fi văzut vreodată tînăr.
În dimineaţa hotărîtă încă dinainte de Rusalii, Raul se trezi din încordarea aceea care fusese orice numai somn nu, îşi alese un mîner alb, lung şi altul ceva mai gros, potrivit pentru mîna lui stîngă, cu doar patru degete, prosoape în care să-şi înfăşoare braţele şi pieptul pe sub cămaşa cu pete gălbui-roşiatice, dar care nu-l trădase niciodată, îngenunche în faţa icoanei Maicii Domnului şi-şi făcu repede trei cruci cu gesturi nervoase, scurte, îşi potrivi o ţigară în colţul gurii şi ieşi în soarele arzător care din iunie şi pînă spre mijlocul lui septembrie transformă oraşul într-un deşert în care doar scorpionii şi cîinii se tîrăsc de-a lungul zidurilor scunde, nepăstrătoare de umbră.
– Rom, spuse. Două sticle. Şi aşeză pe masă legătura de pînză.
Ciocniră.
– Nu te duce! Slăbănogul îl privea drept în ochi. Dacă vrei să mori, n-ai decît. Dar ştii bine că asta nu-i răzbunare. La fel de bine ai putea să te urci acolo, pe stînci, şi noi să stăm frumos, să dăm paharele peste cap şi să ne uităm cum îţi împrăştii creierii pe malul apei.
Nu-i răspunse. Ţi-e frică, gîndea. Dar era un cuvînt pe care prefera să nu îl pronunţe.
– E abia nouă. Mai avem un ceas. Iar tu – şi se uită, făcînd o pauză, spre slăbănogul care continua să-l privească – poţi să nu vii. Trei sînt de ajuns.
Bău şi puse paharul pe masă. Se stîrniră pale de vînt care ridicau praful şi cîrpele-n care-şi înfăşurase pachetul.
– Dacă plouă – spuse – am să-l omor. Pe pămîntul ud are să alunece şi am să-i tai gîtul ca la găini.
Băieţii aprobară din cap, dar privind în podea şi doi dintre ei îngînară fără convingere: Ai să-l omori, Raul.
– Omul ăsta nu moare, se băgă iar Slăbănogul. Dacă plouă, te taie înainte s’apuci să faci trei paşi.
– Beţi. Ce dracu’? Vi s-au muiat şi vouă genunchii? Am să-l omor azi; şi începu să plouă cu stropi mărunţi, de parcă apa ar fi vrut deja să spele sîngele care avea să fie vărsat. Bătrînul n-are să mai prindă apusul soarelui.
În pustietatea lui din care nu ieşea decît de două ori pe an – de Crăciun, cînd mergea la biserica din oraş, şi de Florii, primăvara, să schimbe blănuri de animal pe rachiu – bătrînul dădea mîncare la păsări, smulgea rădăcinile dintre straturile de leordă şi-şi rădea barba cu briceagul, de parcă ar fi uitat că-n curînd avea să vină la el încă un tînăr, aducînd cu dînsul trei bărbaţi pentru a veadea şi-a povesti mai pe urmă cum el, Bătrînu’, la trimis după tat’su, în Ceruri.
– Haideţi, le spuse. Ne ia juma’ de ceas să trecem pădurea, pînă în Vale. Tu ce te ridici, Slăbănogule? Ţi-am zis să nu vii.
– Ba vin. Vreau să văd dacă ai măcar vînă să mori ca tac’tu. N-a scos un cuvînt cînd Bătrînu’ i-a scos ficaţii cu mîna şi i-a îndesat în gură: Na! Acu’maivorbeşte!, înainte să-şi dea sufletul.
– Mă jur pe ce-am mai sfînt că dacă-i scot eu Bătrînului ficaţii, jumate ţi-i îndes ţie pe gît.
Se ridicară cu toţii. Iar Slăbănogul, spre ceilalţi:
– Pun rămăşag că se milogeşte. Cine se prinde?
Mergeau tăcuţi, în şir indian, călcînd apăsat pe pămîntul încă uscat – deşi continua să plouă – printre copacii drepţi care nu lăsau lumina să treacă.
–Nu, le spuse, pe cînd se apropiau. N-am de gînd să mor azi. Tata n-are decît să mai aştepte.
Nu îndrăzniră să-l întrebe dacă se răzgîndise, dar, cum continua să meargă primul în rînd şi fără să-ntoarcă înapoi capul, merseră şi ei înainte şi tăcură pînă în Vale, unde intrară prin cealaltă parte şi văzură casa Bătrînului, cu hornul ei nefiresc de înalt, dar tăcut şi fără să scoată fum, şi-şi dădură seama că nu se răzgîndise, că unul dintre ei doi – Raul sau Bătrînul – avea să moară în acea zi şi, în sinea lor, ştiau bine şi cine, dar era prea tîrziu să-l mai poată opri, aşa că nici nu încercară.
Îl găsiră total nepregătit, cu o găleată de apă în mînă, zîmbind uşor încurcat, aproape jenat că uitase, jignitor de relaxat, dar deloc sfidător, Vă rog să m-aşteptaţi, dacă tot aţi venit, să isprăvim ce-i de isprăvit, cu crestătura lui ca o gură strîmbă pe frunte şi obrajii supţi, dispăru în casă şi, în timp ce nu-l mai puteau vedea, Raul scoase cele două mînere din bucata de pînză, le montă lamele lungi, atent ascuţite pe ambele părţi cu doar o noapte înainte, îşi înfăşură prosoapele pe braţe, iar ploaia îi uda părul şi faţa lipsită de orice expresie.
Un minut mai tîrziu se învîrteau amîndoi, cu braţele arcuite, ca într-o îmbrăţişare fără atingeri, iar cînd Bătrînul întinse prima oară mîna, atît de rapid încît celorlalţi li se păru că şi-au imaginat, în timp ce clipiseră poate, Raul începu să şchiopăteze.
Slăbănogului îi scăpă un ajun..., dar îşi opri strigătul. Raul avea stînga întinsă, încercînd să-l ţină pe Bătrîn la distanţă. Era mult mai înalt şi părea să-l împingă mereu în spate, în cercuri rapide, cu paşi mărunţi, prin noroiul alunecos şi moale. Dar lama Bătrînului străluci de cîteva ori foarte aproape de ochii lui uzi de la picăturile de ploaie care i se scurgeau din păr şi de pe frunte. Căzu fără ca ceilalţi să-şi poată da seama dacă alunecase ori fusese rănit a doua oară, dar se ridică imediat şi-şi reluară dansul în cerc, cu mîinile înfăşurate în prosoape.
Cînd căzu iar şi băltoaca în care nimerise începu să se coloreze în roşu, Slăbănogul îi strigă Bătrînului că mai bine termină odată ce-aţi început, dar bărbatul nu se mişcă.
– Nu pot să omor un om căzut la pămînt. Pofteşte de fă-o cu mîna ta, dacă nu mai ai răbdare.
Raul se ridică într-o forţare însoţită de-un strigăt, dar în clipa următoare era iar în genunchi, cu braţele întinse şi privirea tulbure, de parcă uitase unde era şi pentru ce venise, că venise să moară. Iar Bătrînul, care ştia că celălalt n-avea să se mai ridice, se întoarse spre Slăbănog şi-i spuse ia-l şi roagă-te pentru el. A murit cum se cuvine, ca tatăl vostru, Dumnezeu să-l aibă în pază.
Intră în grădină şi ridică găleata de apă lăsată la poartă, în dosul unor tufe de bucsău. (Paul Mihalache)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
