CONFESIUNI

III. Iosif Viehmann: Gheturile australe si gheata de Bihor

17 dec 2008 Autor: Radu Constantinescu

III. Iosif Viehmann: Gheturile australe si gheata de Bihor

Vezi galeria foto Dedicatie pentru Emil Racovita din partea lui Roald Amundsen, pe cartea Au Pole Sud, dupa cucerirea Polului Sud, in 1911
Pe vasul Belgica, spre Polul Sud. In centru, comandantul Adrien de Gerlache; in stanga acestuia, Emil Racovita

Din marturiile pe care autorul randurilor de mai jos, octogenarul speolog clujean Iosif Viehmann, le detine direct sau de la colaboratori si apropiati ai lui Emil Racovita, reiese ca acesta din urma a ramas toata viata cu nostalgia lunilor petrecute in Antarctica, pe vasul Belgica, aflat sub comanda capitanului Adrien de Gerlache. In pofida pericolelor prin care a trecut, experienta traita in marile australe l-a marcat esential si definitiv. Colegii si colaboratorii sai de la Institutul de Speologie din Cluj, primul din lume, infiintat de Racovita in 1920, s-au straduit sa-i ofere savantului o alternativa la gheturile sudului. Ei nu stiau ca in acel moment se deschidea o pagina noua pentru speologia romaneasca.

In 1921, Racovita fondeaza la Cluj Societatea Turistica Fratia Munteana. In statutul publicat in 1922, el spune: "Turismul este singurul mijloc de a imbunatati repede starea populatiilor muntene." Din consiliul de conducere fac parte, printre altii, Ion Agarbiceanu, Lucian Blaga, Al. Borza, Silviu Dragomir, Sextil Puscariu. Dar gandurile profesorului se intorc mereu spre calatoria la Polul Sud, desi, strict stiintific vorbind, de expeditia antarctica se despartise in momentul in care descoperise primul vietuitor cavernicol in Pestera Balaurului din Insulele Baleare, Mallorca. Cea dintai pasiune a vietii sale fusese inlocuita de a doua. Si daca dragostea de tara l-a obligat pe savant sa parasesca marea aventura a gheturilor si sa isi preschimbe idealurile profesionale in fericita cunoastere a vietii din pesteri, i-a fost data in schimb o alta gheata, aceea ferecata sub pamant: Scarisoara. Lucrul acesta mi l-a povestit Mihai Serban, mana dreapta a savantului, un cercetator eminent, absolvent de stiinte naturale si de politehnica, provenit dintr-o familie de intelectuali clujeni.
 
Racovita la Scarisoara
Era In anul 1920. Intr-una dintre zile, Serban l-a vazut pe Racovita ingandurat. L-a intrebat imediat: "Dom' profesor, nu va simtiti bine?
". "Ba da", i-a raspuns Racovita. "Dar sunt mereu cu gandul in alta parte. Nu ma pot desparti de frumusetea ghetii, de albul si stralucirea sa sub razele soarelui polar." "Regretati ca nu ati ramas explorator?" "Nu, nu regret nimic, dar nu ma pot desparti de aceasta feerica amintire." Atunci, lui Mihai Serban i-a venit o idee si i-a replicat. "Sa stiti ca si noi avem gheata in Bihor, intr-o pestera aflata la 1.200 fr metri inaltime. Nu vreti sa o vedeti?" Dupa noua zile, cei doi savanti, Racovita si Serban, impreuna cu un cercetator din institut, pornesc cu mocanita pe valea Ariesului, pana la Campeni. Aici angajeaza o caruta, pun toate ranitele si instrumentele in ea si pornesc pe jos spre Pestera Scarisoara. Aveau de mers 32 km. Cand au ajuns in Garda, satul pe teritoriul caruia se afla pestera, localnicii au aflat imediat ca un mare savant din strainatate (asa era cunoscut Racovita) a venit la ei ca sa vada ghetarul. Si le-au tocmit imediat doi cai pe care au urcat ranitele, incepand urcusul. In doua ceasuri au ajuns sus, la casa padurarului Pasca, ai carui parinti, bunici si strabunici fusesera tot paznici ai padurilor imparatului, implicit si ai ghetarului. Pe un perete al camerei, Racovita vede o litografie in culori cu portretul imparatului Franz Josef, inconjurat de tot felul de printi, si il intreaba cu vocea lui calma de ce mai pastreaza imaginea acestuia. "Pentru ca de la el avem calea ferata", a raspuns prompt Pasca. Nu stiu cat adevar istoric este in aceasta informatie, dar traditia asa s-a pastrat, iar batranii locului povestesc si azi la fel. Aceasta vizita in premiera a lui Racovita la ghetarul de la Scarisoara, adauga Mihai Serban in relatarile ulterioare, nu a fost mentionata de savant in vreuna dintre lucrarile sale. In schimb, Dan Roman, asistent la Institutul de Speologie, spunea ca aceasta "excursioara" ar fi pomenita intr-unul dintre carnetele de teren ale savantului, aflate in propria custodie. Roman a murit in 2006, in Germania. Speram in recuperarea carnetelor sale.
Racovita nu face o comparatie cu gheturile antarctice. Si e firesc asa, caci sunt lucruri cu totul diferite.
Dar ceea ce gaseste aici il intereseaza intr-atat, incat in urmatorii doi ani mai viziteaza de trei ori ghetarul de la Scarisoara si publica prima monografie consacrata acestuia (1927). Interesant este faptul ca in lucrare nu se ocupa doar de partea biologica, de mediul de caverna, ca specialist in biospeologie, ci descrie si structura cristalografica a coloanelor de gheata, asa cum o descriem si astazi.
 
Descoperirea Rezervatiei Mari
Dupa publicarea monografiei, savantul nu a mai coborat la ghetar, dar s-a implicat entuziast in toate proiectele legate de acesta. Vine anul 1947, cand procurorul clujean Maxim Pop, presedintele Turing Clubului local, prieten cu Lucretiu Patrascanu, are ideea sa exploreze "prapastiile" din jurul blocului de gheata aflat in pestera. Face o cerere catre Emil Racovita in care solicita sa i se autorizeze expeditia. Obtine aprobarea profesorului. In semn de mare respect pentru Racovita, Maxim Pop va inrama, ulterior, aceasta autorizatie si o va expune la loc de cinste in locuinta sa de pe strada Iuliu Maniu din Cluj. Era luna septembrie a anului 1947. La expeditie a participat si primarul de atunci al Clujului, generalul Victor Precup, fost aviator si sportiv de performanta, alaturi de o buna parte din protipendada orasului; impreuna cu trei alpinisti si cu doi "serpasi": subsemnatul si prietenul meu Nitu Stefan. Noi raspundeam de aspectele tehnice, lampile cu carbid, ungerea bocancilor etc. Mihai Serban, conducatorul stiintific al expeditiei, adusese de la Arad cinci colaci de scari de franghie lungi de cate 10 metri fiecare, cu fusteie de lemn. Expeditia s-a cazat la cabana Scarisoara, care azi nu mai exista, iar dimineata am coborat cu totii la ghetar. Cel care a vrut sa deschida explorarea a fost procurorul Maxim Pop. Dotat pana in dinti cu echipamentul adecvat, isi aprinde lampa, verifica trainicia franghiei care-l asigura si coboara cateva trepte. Se opreste si ne anunta: "Sub mine vad un hau fara fund... Merg mai departe". Mai coboara trei trepte, se opreste si striga din nou: "Scara este instabila. Renunt. Sa vina unul mai tanar ca mine". Ii ia locul Mihai Serban, care coboara cei treizeci de metri ca un profesionist si ii cheama apoi si pe ceilalti. Atunci a fost descoperita Rezervatia Mare. Racovita il autorizeaza pe Mihai Serban sa relateze in presa rezultatele expeditiei, dar se supara foc cand citeste textul acestuia. De ce? Pentru ca Serban publica articolul nu intr-o revista de stiinta, ci in ziarul Sportul popular si, in loc sa descrie formatiunile descoperite, golurile dintre stanca si gheata, liliecii, insectele etc., el insista asupra performantei sportive. Desigur, Serban a publicat imediat un raport stiintific veritabil si lui Racovita i-a trecut supararea. Era exigent. Ceea ce se facea sub ochii lui trebuia sa fie perfect sau... sa nu fie deloc.
Multi ani mai tarziu, in 1957, dr. Dan Coman descopera in fundul rezervatiei un apendice de 60 de metri care se cheama acum Culoarul Coman. Si tot in acei ani, Serban organizeaza o a treia expeditie, care duce la descoperirea Rezervatiei Mici, unde se coboara pe un perete vertical cu gheata, de 19 metri. Aici s-au filmat principalele scene din cele sase filme documentare dedicate pesterii si ghetarului.
Dupa experienta polara, Racovita s-a legat sufleteste de Scarisoara. Putini stiu ca el este cel care s-a ingrijit ca ghetarul de aici sa fie primul monument al naturii declarat in Romania.
A plecat dintre noi la 17 noiembrie 1947. Corpul neinsufletit a fost depus in holul central al Universitatii, de pe strada Kogalniceanu. Am fost unul dintre cei sase studenti care, pe umerii nostri, au scos sicriul in strada, depunandu-l pe carul mortuar. In spatele sau, alti trei studenti purtau medaliile si decoratiile primite de la Regii Romaniei, de la regele Leopold al Belgiei, ca si de la statul francez. Aceste distinctii se afla in pastrare la familie, ingrijite de nepotul savantului, colegul meu Gheorghe Racovita, si sunt expuse cu generozitate ori de cate ori evocam memoria marelui nostru inaintas.
 

 

 

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 19.12.2008

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
Iosif Viehmann
, Emil Racovita
, Belgica
Vizualizari:
Printeaza
Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine