Pe Gheorghiţă Ciocioi îl ştiu de foarte mulţi ani, încă de când a apărut revista „Lumea credinţei” unde a debutat, cred. Este un jurnalist creştin fără complexe, scrie curat, direct, fără rotocoale ori bliţuri stilistice. Marele său atu este că ştie limbile rusă şi bulgară, asfel încât articolele sale constituie una din puţinele surse autentice de informaţii despre ortodoxia slavă.
Parte din aceste articole – apărute în revista „Lumea credinţei” – au fost adunate recent la editura omonimă sub un titlu năucitor, pe care nu poţi să nu fii invidios: „Şcoala de înviat morţi”. Lăsăm cititorul să descopere raţiunea acestui titlu. În privinţa subtitlului cărţii, „Pelerin prin ortodoxia târzie”, găsim oarece nuanţe, căci, în spiritul a ceea ce a spus cândva părintele şi martirul rus Alexander Men (1935 - 1990) creştinismul abia începe să ni se dezvăluie, adevăratele sale valenţe abia urmează a fi înţelese...
Volumul este împărţit în trei mari secţiuni: cea dedicată ortodoxiei ruse propriu-zise, dar şi nenumăratelor derive (pseudo)religioase existente astăzi acolo – sub titlul „Ortodoxia Sfintei Rusii şi a întregului Est Sălbatic” –, o alta cuprinzând teme ale ortodoxiei sud-dunărene, şi una mioritică.
Nu numai prin exoticul ei, cât prin bogăţia de informaţii, prima parte a volumului este şi cea mai interesantă. Chiar dacă le vei fi citit la vremea lor, articolele respective – adunate acum într-un întreg –, dezvăluie noi înţelesuri. Condeiul critic al autorului, ironiile sale la adresa celor care confundă (cu premeditare) A Treia Romă cu imperialismul rusesc, incitantele teme alese – generează o sărbătoare a lecturii. Rareori informaţiile ne sunt cunoscute din presa românească laică, ori din media occidentală, precum scandalul declanşat de formaţia Pussy Riot, moment în care autorul se situează, ca de obicei, cu naturaleţe, fără încrâncenări, de partea Bisericii.
Dar surprizele lecturii acestei cărţi sunt strecurate pe fiece pagină, precum cea în care ne sunt explicate cu rigoare antropologică, acribie şi bune cunoştinţe de politică ecleziastică, detaliile care au dus la apariţia unui slogan care spune totul: „Iisus, Rusia, vodka!”. Iată explicaţiile lui Gh. Ciocioi: „Oricât ar fi invocată rusofobia din fostele republici sovietice, xenofobia, în Rusia de astăzi, este la ea acasă. Iar aceasta s-a văzut cu ochiul liber la Moscova , pe data de 4 nov. (2012), de Ziua Unităţii Naţionale, cu ocazia Marşului Rusesc, la care au participat aproape 10 mii de persoane. Sărbătoarea a fost intrudusă în calendarul oficial anual în anul 2005, ca o alternativă la manifestările comuniste din luna noiembrie. În aceeaşi zi (4 nov.), ruşii comemorează, totodată, eliberarea de sub ocupaţia polonezo-lituaniană (1612), în vreme ce Biserica prăznuieşte Icoana Maicii Domnului de la Kazan... O Zi a Unităţii Naţionale, în acest an, în care ruşii autentici (ruskie) şi-au manifestat ura vădită faţă de rosiane (cetăţenii vorbitori de limbă rusă) din noul stat apărut după destrămarea Uniunii Sovietice. O frescă vie a fericirii care îi aşteaptă pe neruşi, în plănuita Lume Rusă, sub oblăduirea Celei de-a Treia Rome.”...
Cu toate acestea, continuă autorul, „nu au lipsit nici vocile lucide. Astfel, măreţul plan politico-religios al Lumii Ruse, urzit de Kremlin şi de Patriarhia Moscovei, a fost ridiculizat de către mai multe grupuri de manifestanţi, prin scandări şi lozinci pline de sarcasm: Iisus, Rusia, vodka! Slavă lui Hristos, moarte Antihristului extern! În contextul dat, cine ar mai putea să înţeleagă, oare, încotro se îndreaptă, cu adevărat, Rusia?” (p. 108).
Citind această atât de necesară carte a lui Gheorghiţă Ciocioi realizezi – dacă mai era cazul – autismul în care se zbate creştinismul ortodox. Dincolo de unitatea întru Hristos, lipsa de unitate a ortodoxiei, amânarea la nesfârşit a unui Sf. Sinod pan-ortodox care să clarifice o sumă de probleme stringente, de la cele ecleziastice, până la cele care ţin de interfaţa cu lumea modernă (o bioetică comună etc), jocul atât de păgubos al ambiţiilor fostelor mari puteri ortodoxe (Grecia, Rusia) – toate acestea şi multe altele –, ne îndreptăţesc să imaginăm un adevărat Turn Babel ortodox al cărui numitor comun este doar autismul. Rareori rusul (pretins) ortodox ştie şi este de acord cu ce face grecul etc. Ceea ce ne duce cu gândul la un alt pasaj memorabil al cărţii: „Mesianismul Bisericii Ruse ascunde, în fapt, discursul înşelător al unui imperiu care, fără nici un fel de scrupule, amestecă cele sfinte cu cele lumeşti, în încercarea disperată de a-şi impune interesele într-un spaţiu ce nu-i aparţine şi pe care se încăpăţânează să nu-l scape din mână.” (p. 107)
Nu mai puţin interesante sunt paginile dedicate ortodoxiei slave de lângă noi, cea bulgară şi sârbă. Splendide articole precum „Biblioteca lui Pazvante Chioru” (personaj real !), „Cerven – cetatea Împăratului Roşu”, „Mormântul unui principe transilvan în satul fetiţei care a descoperit moaştele Sf. Dimitrie Basarabov” etc. constituie tot atâtea prilejuri de reîntâlnire cu Balcanii creştini ortodocşi.
O carte-emblemă a lumii în care trăim, un foarte bun prilej de a ne cunoaşte confraţii ortodocşi, un autor de la care aşteptăm alte asemenea isprăvi întru Hrisos. Iată motivele pentru care cred că Gheorghiţă Ciocioi este unul dintre puţinii români pelerini prin Ortodoxia recentă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
